15.10.2015
episodul 4

- Am ajuns să aştept întâlnirile noastre mai tare decât concediu.

Ileana glumeşte, dar nu e foarte departe de ce simţim în ultima vreme. Povestea Monei ne-a prins, vorbim la telefon dar ea rar este singură ca să poată vorbi. Şi de altfel toată atmosfera dintre noi e specială.
- Ne putem vedea şi în alte zile - spun, dar ştim că pentru Mona ar fi imposibil.
- Îmi caut de lucru - spune, şi noi rămânem iar interzise cu ochii la faţa ei care e plină de tristeţe.
- Cum să-şi cauţi de lucru? E ceea ce ţi-ai dorit mereu să faci, ai perspective.
- Vinerea trecută copiii erau cu socrii la munte şi am putut rămâne să lucrez.

Mi-e milă de fata asta care încearcă să le facă pe toate, copiii cu lecţii de muzică şi înot iar vinerea pictură, casa mereu ordonată, dar mai ales serviciul pe care îl iubeşte, câţi dintre noi se duc cu plăcere la serviciu, cine îşi trimite copiii la munte ca să poată rămâne la serviciu?
- Vlad era în delegaţie la Bruxelles, de asta am şi rămas, altfel e periculos. Doamne - o spune parcă implorând şi, instinctiv, o mângâi pe mâinile pe care şi le ţine cuminte pe masă - pe la zece eram gata cu treaba, rămăsesem singură pe tot etajul şi mă pregăteam să plec, aşteptam ascensorul, s-a deschis uşa... era el. A apărut de la aeroport, direct, ca un nebun. Plin de pungi, mâncare, nu a vrut să audă nimic, am protestat degeaba, s-a spălat pe mâini şi a înşirat totul pe masă, în sala de şedinţe. N-am putut să plec, pur şi simplu, îl vedeam de la mine din birou cum se agită, ce era să fac? M-am dus când m-a chemat, pe masă am văzut un pachet împachetat în foiţe negre, nu era luat de la aeroport, evident. Omul asta a fost la o întâlnire grea acolo şi seara sau dimineaţa a fugit la un magazin să îmi ia ceva.
- Ce era?
- Un parfum, detest să primesc alte parfumuri decât cele comandate de mine, care ştiu că îmi plac, l-am privit cred şi el a înţeles şi a zâmbit şi mi-a spus să îl desfac să văd dacă îmi place. L-am desfăcut acolo, ce să spun, visceral mi-a plăcut, aş fi făcut baie în el. Parfum, cremă de corp. M-am dat cu parfumul şi l-am văzut peste masă cum a adulmecat, ăsta e cuvântul. Mi-a spus să mergem la el...
- În sfârşit - zice Ileana - m-ai înnebunit, e mai tare decât un film sexy. Zi, dragă, zi odată! Te-a chemat acasă la el înseamnă că e singur, cel puţin pentru o seară.
- E singur, e divorţat.
- Jumătate e făcut.
- Taci Ileana - spun, pentru că nu e un timp de bancuri.
- Are copii? E o întrebare banală ca să mai spargem tensiunea.
- Nu.
- Bravo - din nou Ileana.
- Nu e bravo deloc, e un bărbat fără copii care poate îşi doreşte - spune Mona şi tace pentru că-şi dă seama ce ne trece prin cap.
- Te-ai gândit la tot - şi mi-ar plăcea în clipa aia să existe o soluţie pentru o iubire atât de mare.
- La tot - recunoaşte Mona - am făcut fiecare scenariu în parte chiar şi cele interzise, mai ales cele interzise. Aş fi vrut să am puterea să nu mă gândesc decât la singurul scenariu posibil, o altă slujbă, eventual în Alaska. Nu-mi aduc aminte cum a fost când am făcut ultima dată sex cu Matei dar pot închide ochii să îmi amintesc mâinile lui, mângâindu-mă... acum 25 de ani.
- Ai spus că nu îţi aminteşti nimic, ţi-ai amintit?
- Nu-mi amintesc minutele în care am făcut dragoste dar toată ziua ne-am mângâiat până la nebunie, o zi întreagă. Mi-a pus şampanie, da a adus şi şampanie, şi când ne-am privit, până la urmă nu am mai putut evita şi ne-am privit. Am reuşit să mă smulg şi i-am arătat copiii pe telefon. Acum îmi pare oribil dar acolo doar de ei mă mai puteam agăţa.
- Acum 10 ani am păţit şi eu asta.

E Ileana şi ultimul om din lume pe care îl credeam că ar fi putut păţi o iubire atât de mare.
- Vă uitaţi ca nişte proaste la mine, ce naiba, am şi eu sentimente.
- Sigur că ai - spun - doar că tu ţi le poţi controla.
- Pot pe naiba.
- Şi?, zice Mona cu ceva ce sună a speranţă dar eu ştiu că oricât s-ar asemăna sentimentele, poveştile nu pot fi la fel. Nu poveştile lor.
- Ei, la noi nu erau complicaţii, hotărâsem să îi spun lui Barbu, eram deja împreună cu bărbatul acela, mă rog, pe noi nu ne oprea aproape nimic, doar relaţia mea frumoasă de 10 ani cu Barbu. Şi chiar în ziua în care hotărâsem să le spunem, el soţiei, eu lui Barbu când am coborât în holul hotelului unde mergeam l-am găsit pe Barbu.
- Uau.
- Da, Barbu şi-a dat seama.
- V-a urmărit?
- Da, cred, ştii ce mă gândeam în momentul ăla? Că de fapt nu îl cunoşteam pe Barbu, habar n-aveam dacă venise acolo să ne omoare. Bărbatul cu care trăisem 10 ani nu ştiam cum va reacţiona, dacă e gelos, furios, supărat sau trist. Astea sunt de fapt relaţiile noastre cu oamenii cei mai apropiaţi, o înşiruire de mici păreri, în general false, pe care le ni le imaginăm noi, nici măcar nu ne obosim să îi observăm, punem câteva etichete şi iată marea căsătorie. Când le văd pe mândrele care îşi frâng mâinile că Gicu trăieşte de trei ani cu o altă femeie cu care a şi plecat şi sunt atât de uimite de parcă atunci l-ar vedea prima oară pe bărbatul care le înşală de trei ani. Really? Stai lângă cineva care şi-o pune trei ani şi nu simţi nimic? Adică asta e iubirea? O gelozie stupidă la capătul unei indiferenţe totale? Barbu a văzut că se întâmpla ceva cu mine, mă cunoştea.
- Matei nu ar înţelege nici dacă i-aş spune.
- Sunt mulţi Matei pe lume şi puţini Barbu, a fost singura dată când am fost cu adevărat deşteaptă. Am ales cu mintea.

Barbu apare în uşa restaurantului, un bărbat grizonat, puţin grăsuţ, cu un aer uşor demodat şi mă uit la Ileana care arată ca la 30 de ani şi îmi spun că niciodată nu am ales cu mintea. Şi eu sunt singură! E atât de clar că uneori trebuie să dai la o parte tot ce simţi şi să gândeşti dar cine o poate face cu adevărat?

Victor spune

- Nu înţeleg totuşi cum i-a departajat Mona pe cei doi.
- Departajat?, îl întreb - parcă suntem la o cursă de alegări, la fotografie probabil.
- Nu ţi se pare incredibil de greu să ştii exact că unul e doar o iubire şi celălalt bărbatul vieţii, aveţi vreun punctaj secret? Vreo instruire pe care o faceţi înainte de a deveni femei - râde pentru că şi eu îl întrebasem ceva asemănător.
- Întrebi pe cine nu trebuie, dacă vrei să ştii eu am fost una dintre cele care nu a aşteptat bărbatul vieţii, credeam că iubeşti şi nu numai o singură dată în viaţă. Într-o zi am păţit ce i s-a întâmplat şi Monei, dar eram ceva mai mare, ca ani nu ca minte, am întâlnit un băiat, un bărbat...
- Băiat sau bărbat?
- Bărbat, dar încă avea privire de băiat, m-am îndrăgostit instantaneu, poate asta e senzaţia când îl găseşti, te cuprinde iubirea într-o clipă, dintr-o privire, nu descoperi, nu cauţi, nu înţelegi nimic pur şi simplu simţi dragostea, o recunoşti, înainte de a şti orice despre el, îl iubeam şi nu ştiam cum îl cheamă, dar părinţii mei nu l-au plăcut, acum nu mai are importanţă de ce, şi l-am părăsit după doi ani...
- Nu pot să cred, tu?
- Eu?
- Tu care faci numai ce te taie capul.
- Asta a venit mai târziu, tocmai pentru că atunci m-am lăsat influenţată, ca să pot să mă despart mi-am zis ca era doar o iubire, vor veni altele, nu mai ştiu sigur ce mi-am zis dar am plecat şi de atunci nu am mai iubit niciodată.
- Niciodată? Nu e măgulitor pentru mine.

Doar cu câteva zile în urmă fusese îngrijorat că aş putea crede că este bărbatul vieţii mele.
- Noi doi - spun - suntem "friends with benefits", o legătura care devine din ce în ce mai comună. Te plac dar ca pe bărbatul acela cu ochi de băiat nu am mai iubit vreodată.
- Poate iubirea aia e doar o chestie de vârstă, de hormoni tineri şi mulţi.
- Au, îmi răpeşti orice speranţă...
- Nu-mi spune că şi tu speri să îl întâlneşti deşi în tinereţe erai mai deşteaptă? Chiar speri? - mă întreabă şi se uită atât de intens la mine de parcă răspunsul meu ar conta incredibil de mult.
- Sper - îi confirm, poate puţin ruşinată vorbesc foarte încet, el bate din palme şi se ridică în picioare ca şi când ar fi vrut să plece dar apoi se răzgândeşte şi spune destul de furios:
- Vă rămâne în cap toată viaţa tâmpenia asta.
- Nu e o tâmpenie, e un vis.
- Nu e un vis, e o obsesie, fata mea. Credeam că este legat de hormonii tineri, de chestia aia care vă împinge să faceţi copii, dar tu îmi spui că rămâneţi cu ea toată viaţa, am să încep să mă feresc şi de bunicile din parc - râde, probabil se vede urmărit, în Herăstrău, de un roi de bătrânele care, toate, îl văd ca pe bărbatul vieţii.
- Pentru că voi nu vă doriţi copii - spun.
- La început nu, multă vreme nu, dar când o întâlnim pe femeia vieţii...

Pleacă râzând îmi face un semn cum mâinile că nici eu nu ştiu prea multe despre el. Noi, adică femeile, nu ştim prea multe despre bărbaţi şi invers şi iar invers şi tot aşa, de asta e atât de greu să înţelegi ceva din chestia asta numită iubire.


(va urma)

0 comentarii

Publicitate

Sus