Home

Home
Cititi-ne pe FacebookUrmati-ne pe TwitterFeed RSS gratuit

Spacer

Atelier LiterNet  Sageata  Proză scurtă  Sageata  Miscellanea

Articol publicat exclusiv pe LiterNet.ro

Aşteptare, ac şi aţă


Mihaela Pascu-Oglindă

17.10.2015
TextText mai micText mai mare
Versiune imprimabila Adauga cu AddThis
Articolul anterior din rubrică
Articolul urmator din rubrică
Ceva te inspiră. Stai la locul tău şi plângi. S-a mai destrămat un fir. Din ţesătura aceea aspră din pânză de sac, un fir s-a rupt. Nu ştii de câtă vreme va fi nevoie pentru ca întregul să devină mai puţin rezistent. Dar nici nu te mai poţi gândi la altceva. Ruptura e acolo, chiar dacă e mică şi chiar dacă eşti singurul om care ştie de ea. Priveşti noua rană cu colţul ochiului. Îţi imaginezi cu groază momentul în care toate firele din jurul ei o vor lua razna, clipa aceea în care sacul va pârâi, auzi parcă bufnitura înfundată a conţinutului pe caldarâm. Nu-ţi trece prin minte să cauţi un ac şi să coşi locul, ţi se pare că nimic nu mai poate fi îndreptat, reparat.

Şi-ţi dai seama, în momentul acela, că nu îţi plac peticele. Nu-ţi plac nici plasturii şi nici pansamentele de orice alt fel. Ori laşi rana să se vindece, ori o zgândări până când va fi atât de evidentă încât cicatricea va rămâne pe pielea ta pentru tot restul vieţii. Fiindcă n-ai renunţat niciodată la ideea că rana aceea se poate vindeca, fiindcă ai rupt coaja de frică, ori de câte ori ai simţit că uitarea ar putea înlocui durerea. Trecutul e al oamenilor alături de care ai trăit. Dacă uiţi, îi înlocuieşti. Dacă uiţi, trecutul dispare. Dacă uiţi, nimic nu mai există între tine şi omul pe care l-ai iubit cândva. Nu ura e opusul iubirii, ci acel moment în care ai uitat în întregime un om. Renunţarea se instalează abia atunci şi, dacă nu eşti pregătit, tot ce poţi face e să zgârii uşor rana, să te asiguri că încă mai sângerează, că ceea ce a existat atunci există şi acum, chiar dacă sub această formă slăbită, care abia mai palpită.

Nu cunoşti om care să nu fi fost, la un moment dat, în rolul lui Sperie-Ciori din povestea Vrăjitorului din Oz. Paiele acelea ţi-au ţinut şi ţie loc de inimă, de plămâni şi de muşchi. Ai simţit felul în care te-ai fi putut prăbuşi oricând la pământ, atât de moale şi fragil ai avut senzaţia că eşti. Aşa se simte un om de paie, aşa ai înţeles, într-un anumit moment al vieţii tale, că te poţi simţi un altul în propriul corp.

Firul acela desprins încă îţi adună gândurile, încă face ca totul să nu se îndepărteze prea tare de punctul culminant al acestei zile. Cu urechile ciulite şi ochii măriţi, aştepţi. Pândeşti secunda în care vei putea să strigi, să atragi atenţia cuiva de pe stradă că, iată, accidentul s-a produs. Sau poate că aştepţi clipa în care altcineva, înainte că tu să apuci să rosteşti vreun cuvânt, va observa întâmplarea. Ei vor fi cei care vor arăta cu degetul, ei vor fi cei care vor întinde o mână şi te vor ajuta să te ridici.

Aştepţi, iar din aşteptarea aceea, o forţă care nu pare să fie a ta îţi îndreaptă spatele şi te ajută să faci câţiva paşi. Cu un ac şi cu mâna încă indecisă, începi să coşi. Numeri în gând noile cusături, vezi cum deschizătura aceea devine din ce în ce mai puţin vizibilă, cum începi să uiţi, cum din memoria vizuală se şterge tocmai imaginea acelui fir desprins, a acelei rupturi care începuse să îşi îndepărteze ameninţător marginile. Continui şi, în mijlocul acestui proces, îţi dai seama că ai uitat, pe deplin, un om.
Articolul anterior din rubrică
Toate articolele din rubrică
Articolul urmator din rubrică




0 comentarii

Spacer Spacer