05.10.2015
Paris, 23 iunie 2015

Recunosc: am patima călătoriei. Dar şi a scrisului. Două plăceri uzate prin folosinţă îndelungată şi percepute tot mai mult drept vicii ireprimabile. Între ele se întinde "deşertul roşu" antonionian colorând, ici colo, oaze surâzătoare de verdeaţă. Oaze acoperite până la urmă de domoale şi haine dune de nisip. Peste ele, etern lucitor şi nimicitor, soarele crud şi surd al Saharei pârjolind timpul trăit, instalând tirania uitării. Poeticească şi devastatoare viziune! Îmi spăl amarul cu ironii recurente. De pildă, îmi place să mă alin - şi uneori mă alint - cu vorba şugubeaţă a măsluitorului de cuvinte Marcel Mureşeanu Deşertăciunea nu face nimic în zadar! Aşa să fie? Se aplică şi la deşertăciunea scrisului?

E adevărat că n-am vrut iniţial să-mi fixez în cuvinte scrise trăirile şi impresiile din călătoriile în străinătate, atât de râvnite în anii când acestea erau interzise, tocmai pentru că erau interzise (mai ales în ultimii ani autarhici ai regimului totalitarist). N-am vrut şi totuşi am cedat viciului de care sufăr, poate prea bucuros că am reuşit, în sfârşit, să trec efectiv graniţa Italiei, Austriei, Franţei şi să mă bucur cum se cuvine de libertatea turistică ivită, vai! în urma atâtor sacrificii de vieţi omeneşti. Niciodată nu trebuie să uităm asta! Bucuria transpunerii unui drept fundamental în realitate s-a transformat curând pentru mine în croşetarea unor expansive propoziţii şi fraze, eliberate din lanţurile cenzurii. N-am vrut să ţin un jurnal de călătorie, dar am publicat câteva din impresiile mele, caminante rătăcit pe drumuri europene, în LiterNet.ro la rubrica Jurnal de Călătorie. Trecând prin pădurea de motoare eoliene de producere a curentului electric din Austria şi Franţa, gândul îmi zbura adesea la fragila siluetă a cavalerului tristei figuri în luptă cu morile sale de vânt şi îmi spuneam că statutul aventurierului clasic s-a topit în firea fiecărui automobilist ce străbate Europa în scop turistic. Fiecare turist are în sânge un sâmbure din Marea Aventură, Marea Iluzie, Marea Cunoaştere. Sâmburi din care cresc lujeri sfrijiţi sau, uneori, copaci stufoşi cu ramuri întinse în diversitatea contemplativă a firii omeneşti. Cu trecerea anilor am observat că aceste însemnări au rol mai mult de album personal, un fel de aide-mèmoire pentru a nu lăsa dunele de nisip să-mi acopere amintirea, pentru a nu încurca anii când au avut loc acele descinderi în muşuroiul numit Occident invadat de furnici turistice mai degrabă bezmetice decât riguros organizate. Don Quijote în postură de furnică turistică? Şi bezmetică pe deasupra?! Până unde poate merge demitizarea? Între decadenţele trase la zi căderea din mit nici n-ar fi o grozăvie defăimătoare. Cât de batjocorită a fost Mona Lisa chiar de artişti importanţi! Şi cu toate astea, cum se înghesuie furnicile turistice în Luvru pentru a vedea o provincială infatuată zâmbind enigmatic din spatele unui perete de sticlă! Notele mele de călătorie au o scuză aparte. M-a consolat repede gândul că în istoria genului n-a procedat altfel spătarului Milescu. Aşa că, de ce nu şi o însemnare a călătoriei / a călătoriilor mele pentru uz personal la urma urmei?

Călătorind, am absorbit cu aviditate maximă imaginile insolite din ţări şi ţinuturi în care fusesem doar în imaginaţie. Am străbătut Europa de la est la vest cu o insaţiabilă curiozitate. M-am războit cu obstacolele ivite în cale, alte mori de vânt sau morişti ilustrisime, răsărite pe traseu şi îndemnând la comparaţii. Ca şi înaintaşul meu din secolul al XIX-lea, am constatat aceeaşi "înapoiere socială şi culturală" a României (acum) ajunsă pe mâna unor pungaşi, de parcă n-ar fi trecut secole de la călătoria sa, ci numai câteva nefericite legislaturi.

În ultima călătorie (2015) am ajuns la Paris şi punctul atins a declanşat un declic. Pe colina Montmartre (130 de metri, cel mai înalt punct al oraşului-lumină) s-a aprins şi beculeţul cenzurii personale. Furnicarul de turişti manevrând aparate foto sau camere video, viermuirea care acoperă literalmente totul în jur, scările spre La basilique du Sacré-Coeur, funicularul, trotuarele, pajiştea m-au trezit din magia unicităţii şi a reveriilor desuete. Eram şi eu una din furnicile care consumă turism en gros, mărşăluind spre obiective, înghesuindu-mă, stând la cozi interminabile, admirând în stânga şi-n dreapta, bavardând despre stânga şi dreapta franceză. Nicăieri până la Paris n-am avut această imagine concretă, compactă şi devastatoare a consumului turistic. Sute, mii de oameni adunaţi / îndesaţi să devoreze obiective atracţioase: edificii, muzee, parcuri, localuri, cartiere întregi. În mijlocul lor, te simţi participant la o invazie a lăcustelor... dar destul cu insectele comparatistice! Lasă-l pe Miron Costin să doarmă-n "colb de cronici". În loc de Letopiseţe, azi se scriu Letopizdeţe, idilele din filme şi scrieri epice au fost înlocuite cu mult sex explicit! Lumea a evoluat şi o dată cu ea, scrisul, mentalităţile, gusturile. Turismul generalizat, parazit prosper, roade tulpina fragilă a echilibrului social mondial. Uneori invazia Europei e deghizată în turism, iar imigranţii surghiuniţi pot fi terorişti sub acoperire.


Majoritatea notelor mele de călătorie s-a mărginit la consemnarea din exterior a traseului. Drum, cazări, vizite la muzee sau băi termale. Obsesia exterioarelor golite de interioare e o temă ce m-a urmărit constant şi, pentru a nu da glas trăirilor abisale din mine, am preferat de cele mai multe ori să mă limitez la exterioare. Exerciţiu comod, dar riscant. Asta a dat apă la moară unora să mă taxeze drept grobian, mărginit, lipsit de profunzime. Cu atât mai bine, mi-am spus. Paravanul a fost tras, ce-i în faţa lui poate fi supus razelor unui reflector analitic. Forul meu interior nu trebuie să devină trotuarul unui bulevard. Consemnarea e doar o fotografie rece, permisivă oricui, a lumii obiectuale. Trăirea ascunsă privirii e pensulaţia de pe o pânză, e frământul unui artist ce-şi pune sufletul pe tava evaluărilor. După mine, cred că şi pentru mulţi alţii, Parisul e un vârf pe harta oricărui turist. Un punct culminant. Măcar pe acesta să nu-l mai trădez în fraze neutre, îmi spuneam. Să rămână călătoria la Paris ascunsă privirilor, să rămână o taină, cam aşa ceva îmi doream. Adică ceva ce îţi aparţine numai ţie şi de care nu vrei să te desparţi exhibând. Ca tabloul pictat de un pictor oarecare. Am văzut adesea cât de greu se despart unii pictori de operele lor. Gândul subversiv a avansat imediat spre extrapolarea vizuală a acestui sentiment de avariţie auctorială, dibuită în pelicula lui Jaques Rivette La belle noiseuse (1991) cu Michel Piccoli în rolul pictorului Edouard. Filmul a rulat pe ecranele noastre cu titlurile improvizate Frumoasa scandalagioaică sau Domnişoara piază rea. Un film din seria cuvintele sunt de prisos (cum ar spune Ioan Pavel Azap) de 236 de minute, în care pictorul renumit interpretat de Michel Piccoli o pictează nud, în diferite poziţii, pe Marianne, un model care îi pozează, în interpretarea superbei Emmanuelle Béart. Atât în patru ore de proiecţie. Nu intrigă, acţiune, replici convenţionale sau alte prostii. Imagini succesive în care pictorul încearcă să prindă esenţa contorsionărilor corpului feminin, frumuseţea lui, trăirile lui, tainele lui. Profitul iconicului. Numai că la sfârşit, după repetate variante realizate, mai mult sau mai puţin izbutite, pictorul decide să-şi înzidească opera, s-o ascundă de ochii lumii, s-o păstreze doar pentru sine, oferind privitorilor virtuali o copie prezentată drept finală. Aşa face ridicând un zid de cărămidă şi duce acest mister cu el în mormânt... Ceva asemănător aş fi vrut să fie pentru mine Parisul. Dar o călătorie, chiar la Paris, nu e o operă de artă, aşa că (mi-am reconsiderat exigenţele) pot scrie liniştit despre ea, adăugând-o celorlalte fragmente de jurnal. Ajungând la această concluzie, am dat voie cuvintelor să curgă literalmente de pe la butte Montmartre în jos, spre Champs Élysée, Île de la Cité, Opéra Bastille şi departe în est, până în Montreuil sous Bois, 36, rue du Sergent Godefroy. Acolo, la etajul 1, porte 11, am fost găzduit 10 zile de prietenul pe care l-am cunoscut în timpul studenţiei sale la Cluj, pe nume Constantin Ghircău, azi artist vocal la Opéra Bastille. 10 zile în capitala Franţei! Am socotit că asta e o mare şansă oferită cu atâta generozitate de prietenul meu parizian, mon frère parisiene, cum îl alint uneori.

Când am ajuns să pun piciorul pe trotuar, pe rue du Sergent Godefroy, ştiam deja de pe net despre aviatorul Charles Godefroy celebru prin zborul lui temerar din 1919 prin deschizătura arcului de triumf. Credeam că despre el e vorba, dar pe placa de la colţul străzii era scris rue du Sergent Godefroy pompier victime du devoir, ceea ce dădea peste cap toată documentaţia mea anterioară. Iată cât temei poţi pune pe informaţia de pe net! mi-am spus dezamăgit. Dar tot la net am apelat după întoarcere şi am aflat că ar fi vorba despre un anume Edmond Godefroy, pompier mort la datorie (alături de alţii) în incendiul din 1854 survenit la o fabrică de hârtie din Montreuil. Sintagma de pe plăcuţă - un respect prelungit în timp, care-mi sună apropiat implicării tragice în absurd a personajelor lui Eugène Ionesco din Victimele datoriei. Dar Costică, fire de artist boem fixat în tangaj cultural şi informaţional, era departe de căutări de asemenea factură. El ne-a strigat de la fereastra larg deschsă şi ne-a întâmpinat cu bucurie, reproşându-ne apoi, în glumă (mie şi Aurorei), că am ajuns prea repede (ora 14), după socotelile lui, pentru că ar mai fi avut câte ceva de pregătit ca primirea să fie cum ar fi vrut el. I-am tăiat-o scurt să nu-şi facă probleme, de altfel totul era aranjat în apartamentul lui şi livingul-bucătărie mobilat modern, cu scaune din material plastic alb cu perniţe roşii, arăta splendid. Un apartament modest, dar cochet, cu balcon plin de flori, aranjat cu gust, dintr-un cartier modest, dar plin de viaţă. Eu îi spun cartier Montreuil-ului, deşi e o comună (commune sous-urbaine în termeni francezi) cu administraţie proprie, primar, consiliu etc., situată la est de Boulevard Peripherique. Din Paris faci un pas spre est şi eşti în Montreuil.

Dar înainte de întâmpinarea lui Costică, am avut parte de un autre accueil. Intrasem deja în Montreuil şi al meu petit lion avea geamurile coborâte (căldura era înăbuşitoare) când am oprit la un stop. Puiuţul Peugeot (fără t-ul de pe lunetă subtilizat de un binevoitor) se simţea ca la sânul mamei sale pe asfalturile franceze ocrotitoare. Văzând maşina din România cu număr de Cluj, un ţigan sărăcăcios îmbrăcat, de statură mijlocie, având în mână un păhărel alb de plastic cu câteva monede în el (semn că nu bea cafea), dar ţanţoş nevoie mare, s-a apropiat de maşină săltându-şi burta şi zâmbind tâmp.
- Bună ziua! m-a salutat el pe româneşte, bucuros că întâlneşte un compatriot prin cele străinătăţi. Eu sunt din Huedin, a adăugat mândru, ca şi când s-ar fi prezentat unui emul intrat pe teritoriul lui.
- Da, i-a trântit Aurora de la locul ei, maliţioasă, şi ai palat în Huedin!

Fâstâcit, vecinul meu necunoscut din Huedin s-a îndepărtat numaidecât, muşcându-şi limba. Nu se aştepta la o asemenea replică. Nu i-a ieşit apropierea, dialogul ocazional cu cineva din ţara sa. Ce urâcioşi au devenit compatrioţii ăştia! Eu le vorbesc civilizat şi ei sar la beregata mea. În loc să se bucure că-mi merge bine pe pământul Franţei, îmi aruncă în faţă otravă. Oameni sunt ăştia?

Înainte de a porni în acest lung drum, am fost avertizat că voi fi dezamăgit de Paris din cauza aspectului pietonal (africani, islamişti, asiatici, magrebieni) dar nu mă aşteptam ca primul contact cu strada să fie atât de dur. În niciun caz nu mă aşteptam ca palma aceasta să-mi fie dată de un conaţional înfipt în măruntaiele Parisului ca ploşniţa prosperă în epiderma suculentă. Elicea pornită de acest incident a luat proporţii în creierul meu, înţesat cu zeci de bune intenţii rămase suspendate în vid. Cu câte mori de vânt de acest fel îmi va fi dat să mă lupt pe timpul sejurului meu la Paris, fără să pot schimba ceva, fără să pot atenua cât de cât imaginea noastră în lume? Morişca naibii! Nu vezi, măi frate, că se învârte în sens invers? Nu vezi că mi-ai batjocorit cetăţenia şi onoarea? Câtă tristeţe ai turnat intempestiv în mine, trecător nenorocit! Am început să mă simt fără vlagă, un Don Quijote nevolnic, obosit, pustiit de iluzia nobleţii, golit de orgoliu, de onorabilitate, de cavalerism. Un Don Quijote care nu mai vrea să cucerească nimic, un Don Quijote rătăcit printre parcuri eoliene imprevizibile, presărate aleatoriu pe traseu. Pe de o parte, semeţele turbine eoliene plantate în solul viitorului, semne ale supercivilizaţiei şi de cealaltă parte morişti peticite, penibile, relicve ale trecutului sărăcăcios şi fetid ce fac să scârţâie stânjenitor angrenajul lumii moderne.



(va urma)

0 comentarii

Publicitate

Sus