Home

Home
Cititi-ne pe FacebookUrmati-ne pe TwitterFeed RSS gratuit

Spacer

Atelier LiterNet  Sageata  Foileton  Sageata  Cartea viselor

Articol publicat exclusiv pe LiterNet.ro

Cartea viselor (II)


Dan Recheşan

12.10.2015
TextText mai micText mai mare
Versiune imprimabila Adauga cu AddThis
Articolul anterior din rubrică
Articolul urmator din rubrică
3.

Cei trei călători se apropiau de marea cetate Şehr' i Temesvarin, fala vilayetului întins de la Dunăre pînă la Mureş, perlă între cuceririle apusene ale padişahului, atotputernicul sultan Mehmed al patrulea, de teama căruia tremurau raialele din răsărit pînă la apus, slăvit fie în veci numele său biruitor!

Se întrezăreau umbrele groase ale bastioanelor de piatră, turnurile masive şi palăncile din trunchiuri de stejar meşteşugit întărite, iar pe ghergheful vineţiu al cerului, tremurînd în soare, minaretul subţire al geamiei ridicată de Seyidi Ahmed-paşa. Mulţimea de căruţe cu mărfuri, carele grele trase de boi albicioşi, cu coarne mari, asini împovăraţi cu samare, sacagii cu butoaie pline cu apă proaspătă, zarzavagii cu coşuri de nuiele în cîrcă se învălmăşeau toate într-un noian de sunete, mirosuri şi imagini estompate în praful fierbinte al verii. Se apropia ora cîntării de seară a muezinului şi toată această gloată se îmbulzea să ajungă la timp înăuntru, fiindcă după salah, porţile cetăţii se zăvoreau şi nu se mai deschideau pînă-n zori. Cei trei străbătură la pas mahalalele din afara zidurilor, trecură peste şanţul cu apă de lăţimea unui rîu, umbrit de trestii şi arini şi intrară în citadelă pe Poarta Azapilor, străjuită de două ordale de ieniceri.Yehuda descălecă iute, fiindcă nici un necredincios nu avea permisiunea să intre călare în oraş, dar Ioan Petrovici se mulţumi să-şi înfăşoare în jurul frunţii, o năframă neagră în chip de turban, semănînd în acest fel cu un deliu necredincios, dintre cei veniţi să se războiască fără soldă, doar pentru pradă, sub flamura verde a Profetului. Evlyia privea curios în toate părţile, scriind de zor în cărţulia sa, aplecat pe oblîcul cămilei, aşa cum obişnuia.

"Zidurile cetăţii sunt groase de 50-60 de picioare care n-ar putea fi dărîmate prea lesnicios. Zidul de sus nu are creneluri, însă este străpuns de înguste deschizături pentru cele 200 de tunuri care-i fac apărarea.Toată fortificaţia este înconjurată de un şanţ plin cu apă şi astfel aşezată în mlaştinile rîului Timiş, încît seamănă cu o broască ţestoasă culcată pe apă, iar cele patru turnuri mari se-aţin ca cele patru picioare ale ţestoasei. Mergînd pe jos, cetatea poate fi înconjurată într-un răstimp de două ceasuri. La miazăzi se deschide Poarta Azapilor, o poartă foarte mare şi trainică. Spaţiul dintre două porţi este plin cu felurite arme şi păzită de oşteni înarmaţi, zi şi noapte. Cheia acestei porţi se păstrează în toate nopţile la agaua ienicerilor care nu le dă decît paşei, dacă acesta i le-ar cere."

De sub poartă un başi-ordaş, cu platoşa de oţel damaschinat scînteind albăstruie se apropie cu pas ţanţoş, dar cînd Celebi scoase de la brîu hatişeriful cu pecetea padişahului, se trase deoparte, făcu o plecăciune şi-i lăsă să treacă. Traseră la un caravanserai curat, cu porticuri albe şi-o curte umbroasă pardosită cu piatră cioplită, chiar lîngă un butuc gros ghintuit, blazon al breslei armurierilor din cetate. Trei zile colindă Evlyia oraşul, cercetînd şi însemnînd, după obiceiul lui, tot ce i se înfăţişa dinaintea ochilor...

"Cetatea Témesvárului, sau Temişoara, cum îi zic necredincioşii este alcătuit cu totul din zece mahalale. Are 1.500 de case spaţioase, mai scunde sau mai înalte, avînd curţi împrejmuite cu scînduri. Fiecare casă are două porţi: printr-una circulă călăreţii, iar prin cealaltă iasă şi intră trecătorii. În oraş sunt 10 lăcaşuri de închinăciune. Cel mai mare geamie este în Hafara Porţii Cocoşului, spre miazănoapte, numită astfel pentru că deasupra ei se află un turn cu orologiu şi un cocoş din fier meşteşugit făurit şi a fost durată de Seyidi-Ahmed paşa. Ferestrele fiindu-i aşezate pe partea mihrabului, ele privesc spre rîul Timiş, care curge prin şanţurile cetăţii. Oraşul are bazar de ştofe şi pînzeturi şi pretutindeni se găsesc tot felul de mărfuri. Străzile sunt toate pardosite cu scînduri trainice din lemn de stejar. Cînd plouă în oraş, în locurile joase din mahalale se adună apa de se poate împotmoli pînă şi un elefant în mocirlă. Printre ciudăţeniile locului se numără şi faptul că nu are de loc ţînţari. Podoaba acestei cetăţi, este faptul că-i aşezată pe un pămînt înverzit, tare mănos şi că e înconjurată de grădini şi parcuri cu trandafiri. Pe toate aceste cîmpii nu se află piatră nici măcar cît un bob de fasole."

După ce se sătură de umblat, într-a patra zi, Celebi s-a înfăţişat înaintea marelui vali beglerbey cu rang de trei tuiuri ce stăpînea în numele sultanului, vilayetul Timişorii cu toate sangiacurile sale.

MUSTAFA SILHADAR IBN MEHMED

Paşă de Timişoara în timpul trecerii lui Celebi prin oraş, se făcuse remarcat de marele vizir Kara Mustafa Köprölü în timpul asediului Cenadului, pentru faptul că, fiind pe atunci un simplu aga de ieniceri, înfipse primul steagul ordiei sale pe zidurile cetăţii. De neam din ţinuturile bosniace, trecuse de timpuriu la islam şi luptase ca ordi-baş de ieniceri sub Kasîm-paşa Ghazi la asediul Larnakăi, unde îşi pierduse un ochi. Era mare iubitor de stihuri şi-un bărbat instruit în arta războiului, văzuse şi trecuse prin multe, iar acum se bucura din plin de tihna paşalîcului său. Avea meteahna că se înfrupta din plăcerile vinului, încălcînd porunca profetului cu bună ştiinţă, şi invocînd rubayul năstruşnic al lui Khayam:

"Beau vin şi mi se spune de unu' şi de altul
Să nu mai bei căci vinul e-a lui Allah duşman de moarte
Ei bine, zic: mă-nchin smerit la Prea-Înaltul
Voi bea păgînul sînge, e-un act de pietate!
"

Se mai zicea despre Silhadar-paşa că vedea mai bine cu un ochi înăuntrul lucrurilor decît alţii cu doi şi că avea o amuletă tainică care-i aducea mereu noroc şi-l ferea de puterea duşmanilor. Era vestit şi pentru că putea să joace o partidă de şah fără piese, cu un alt adversar, oricît de mare ar fi fost distanţa dintre gîndurile lor.

4.

Beglerbeyul Timişoarei îl primi pe Celebi în odăile sale din noua casă a muhtesibanelei (primăria) cu respectul cuvenit purtătorului unui hatisherif împărătesc. După salamailekum-urile de cuviinţă, luă sulul cu pecetea sultanului, îl apăsă pe rînd de buze, de frunte şi apoi de piept, într-o întreită plecăciune protocolară. Trecură apoi în konuk odasi (camera prietenilor) unde li se aduseră cafele cu caimac şi narghilele parfumate.Aerul se umplu cu miros de tutun latakye şi aromă de Arabii depărtate. Aşezaţi pe o sofa acoperită cu perne de catifea persiană, tăifăsuiră despre tulburările din Anatolia, despre revoltele şiiţilor, despre starea fortificaţiilor din vilayet, despre mina nouă de silistră din sangiacul Lipovei, care scutea armata de grija pulberii trebuincioase pentru tunuri. Silhadar se interesă respectuos de sănătatea sultanului şi de itinerariul călătoriei lui Celebi, ascultînd, distrat ori sceptic informaţiile pe care acesta i le depăna, iar apoi pentru că era prima săptămînă din Kurban Bayram îl pofti la cină, după ultima cîntare a muezinului.

Evlya se întoarse la caravanserai, unde servul Yehuda îl înştiinţă că valahul se făcuse nevăzut, apoi se duse şi se primeni la haman, unde învăluit de aburul fierbinte cugetă la semnul ciudat pe care i-l lăsase Petrovici înainte de a pleca: o pană cenuşie de turturea, pe al cărei penet era desenată cu tuş negru, litera Alef.

Cina a fost îmbelşugată, pe măsura înalţilor invitaţi; erau acolo următorii: muhtesibul(primarul oraşului), mimarbaşi (arhitectul şef), kadiul,(judecătorul) badjdarul (vameşul) şi Ferhat-aga, yanichar ordibaşa (comandantul ienicerilor).

S-au servit pe tipsii de aramă, pilafuri cu legume, fistic şi curmale, kebab de batal şi de vită, prepeliţe înăbuşite în sos de pepene, iar apoi baclavale, lokum parfumat, şerbeturi de narazme şi trandafiri. Apoi însuşi beylerbeyul, le turnă în cupe mari de argint,vin rubiniu din podgoriile bănăţene, povestind că înţeleptul Shaik Abu Bakr, spune într-un hadith, că este halal musulmanului, să guste această licoare, dacă nu-i altă cale să-şi stîmpere setea, fiind în campanie. Ori apa din Timiş era cam tulbure şi rea la băut, aşa că era mai cu folos să o lase dobitoacelor. După masă, se lungiră pe sofale moi, desfătîndu-se cu cafele şi narghilele. O mare surpriză a fost intrarea în odaie a lui Yusuf Masdhuri, vestitul sazlier şi gusan care îi încîntă cu melodiile lăutei sale nemaiîntîlnite.

YUSUF MASDHURI (ZIS GUSANUL)

Vestit scriitor de poeme şi cîntăreţ din lăută, născut în Armenia, pe vremea nevrîstnicului sultan Murad, cel adus la putere de o conspiraţie dospită-n harem. A compus sute de melodii, pe care le putea cînta doar el, pentru că era stîngaci şi avea falangele anormal de lungi, încît nimeni nu putea cuprinde acordurile. Duşmanii şi răuvoitorii spuneau că de fapt Masdhuri era reîncarnarea lui Yabir ibn Şeitanoglu, diavolul muzicant ce-i cîntase însuşi lui Muhammad Al-Mahdi, cel de-al doisprezecelea imam. Se ştie că adepţii lui Al-Mahdi sperau ca acesta să revină pe pămînt, pentru a întrona adevăratul califat al Profetului. Despre dînsul se mai povesteşte că nu umblase şi nu vorbise pînă la vîrsta de 6 ani, iar cînd a păşit şi a prins grai, a făcut-o ca orişicare dintre oameni.

Lăuta sa era făurită din carapacea unei ţestoase albe şi îmbina în ea lemn de abanos etiopian, cireş anatolian şi sidef; coardele erau din argint curat, iar căluşul şi cheile din fildeş de Punt.

Masdhuri nu a dezvăluit nimănui cum a învăţat să cînte şi nici cum a dobîndit acel instrument minunat, fiindcă dacă vreunul dintre cei care îl pizmuiau ar fi aflat, fără îndoială că dezvăluirea tainei l-ar fi costat capul.

Era copilandru şi-n vremea aceea purta numele său de baştină Iosif Mazdurian. Îşi ajuta tatăl şi unchii să păstorească turma de capre şi mioare, păzind-o de lupi şi pardoşi, cînd într-o bună zi, aflîndu-se în preajma ruinelor străvechii cetăţi Garni îl apucă moleşeala şi se tolăni la umbra unui smochin. Îl cuprinse de îndată somnul în mrejele sale şi visă că se preumblă pe o pajişte plină de flori îmbătătoare, brebenei aurii şi tufe de hiacint. Tocmai se aplecă să culeagă o floare de hiacint cînd, de unde de niciunde, se auzi un glas neomenesc poruncind:
"Vai ţie, dacă rupi floarea lui Sandarameth fiindcă pe loc furia mea te va lovi!"

Ridică el privirea dar nu văzu pe nimeni şi-atunci fiind tînăr şi fără minte întinse mîna spre floarea iar vocea răsună mînioasă, din nou:
"N-o rupe, îţi spun, căci Anahit te va pedepsi cu o osîndă peste puterile tale!"

Fiind tînăr şi fără minte, aşa că rupse floarea şi o mirosi. Nu trecu mai mult decît ai clipi de cinci ori din ochi, ori ai înghiţi o prună uscată şi tot cerul se întunecă, tunetele bubuiră şi din pămînt ori din ceruri se ivi dinaintea lui o femeie înaltă, îmbrăcată în voaluri de brocart cu aur, perle şi ametiste, care-l fulgeră cu privirile şi-i spuse:
"Biet nevolnic, dacă n-ai ascultat povaţa ce ţi-am dat, pentru şapte ani eşti pedepsit să mă slujeşti!"

Înţelese el, atunci că dinaintea lui se afla chiar Anahit, stăpîna geniilor şi crăiasa périilor iar el, sărmanul, degeaba se împotrivi din toate puterile sale, căci doi vişnapi fioroşi de fum negru îl înşfăcară şi-l luară pe sus, purtîndu-l într-o clipită pe lumea cealaltă. Acolo sluji şapte ani încheiaţi, iar într-al optulea harapii îl purtară înapoi în locul din care-l răpiseră. În vremea aceasta turma pieri sfîşiată de leoparzi şi-ai lui îl crezuseră pierdut pe vecie. Destul şi bine că se-ntoarse viu şi nevătămat printre oameni şi, printre alte lucruri ce le învăţase acolo, fu nu doar meşteşugul cîntatului la saz, ba şi desluşirea semnelor muzicii din scrierile khaz, a căror cheie puţini o au. Cu asemenea învăţătură, nu-i de mirare că ajunse în scurt timp un guslan vestit.

Într-atît se duse vestea meşteşugului său că însuşi padişahul şi toţi vizirii se desfătaseră ascultîndu-l cîntînd, deşi marele muftiu, Ulluh al-islam povăţuia că muzica lui era blestemată, fiindcă îndemna pe drepţii închinători la plăcere şi moleşeală uitîndu-şi cea dintîi poruncă, aceea de a purta Jihadhul asupra necredincioşilor.

După ospăţ, Silhadar-paşa mai avea un obicei.Ca în vremea şahului Harun-al-Rashid, obişnuia să-şi îndemne invitaţii să depene cîte-o povestire. De-abia se stinseră acordurile magnifice ale lăutei, cînd vameşul se ridică de pe sofa, se-nclină înaintea beglerbeiului, apoi înaintea lui Celebi care era mosafirul cel mai de seamă şi începu povestea sa...

POVESTEA VAMEŞULUI

Prealuminaţi ascultători, preamărite bey, povestirea mea începe în vremurile cînd eram vameş în schelele Orşovei. Aveam o slujbă bună, o nevastă harnică şi credincioasă şi-mi înjghebasem o casă care răsuna toată ziua de veselie şi de glasurile copiilor. Fără să fiu un om avut, aveam toate cele trebuincioase traiului şi mă bucuram de preţuirea maimarilor mei. În anul în care se petrece întîmplarea pe care-o aduc dinaintea domniilor voastre, au fost mari tulburări în vilayetul Moreeii şi au venit veşti că Mustafa Celadzade-paşa, mare defterdar (trezorier) al armatei, fugise cu tot tezaurul ce i se dase în grijă pe Dunăre în sus. Toţi căpitanii de galere şi denizbaşii erau în fierbere căci se pusese mare răsplată pe capul trădătorului. Într-o dimineaţă denizkuvetler-başa, maimarele portului, mă chemă şi-mi porunci să plec cu o corabie încărcată cu grîne pînă la schela Vidinului. Cum asemenea treburi mi s-au mai dat şi-n alte împrejurări, nu m-am neliniştit şi m-am pregătit de drum, luîndu-mi rămas bun de la nevastă şi copii. Urcat pe corabie am fost mirat de forfota de acolo şi de numărul mare de azapi înarmaţi şi împlătoşaţi de pe chei, iar cînd am coborît sub punte să controlez încărcătura, am găsit tot felul de culevrine, bombarde şi lăzi cu praf de puşcă în locul sacilor cu grîu. Am înţeles atunci că acea galeră nu era pregătită pentru negoţ, ci pentru a-l prinde pe fugar. Dacă aţi călătorit pe Dunăre, de la Orşova la Vidin aveţi ştiinţă, effendyi, de greutatea drumului, iar pentru năieri cea mai grea încercare este în locul numit Kazane, mai sus de Ada-Kaleh.Aici fluviul se năpusteşte cu toată puterea lui între prăpăstii înalte şi e aproape cu neputinţă să răzbeşti altfel, decît cîrmind către malul sârbesc, căci apa fierbe ca-ntr-un cazan al Iadului şi izbeşte de stînci orice corabie care trece în sus sau în jos. Noi eram pregătiţi să înhămăm caii la edec, cînd deodată în norul de ceaţă care-l stîrneşte apa în vîltoarea aceea cumplită, am zărit o altă corabie care urca pe Dunăre. Întîi am auzit sunetul cornului prin care vestesc edecarii primejdia, iar apoi am văzut un barcaz cu două catarge care se apropia. Căpitanul a poruncit năierilor să pregătească frînghiile de abordaj, iar cînd cele două corăbii au fost trase alături, am trecut pe o scîndură, la cealaltă punte ca să-mi fac slujba.

M-a întîmpinat căpitanul barcazului împreună cu un bărbat neguros, între două vîrste, cărunt, dar cu barba cănită, în straie de negustor, care zicea că este proprietarul încărcăturii.Din hîrtiile pe care le avea asupra lui, reieşea că acel barcaz era al lui kir Gherasimos Keratoniades şi venea de la Salonic cu o povară de 200 de quintale de undelemn. Pe cînd vorbeam cu acel negustor, din cabină a ieşit o fată îmbrăcată în port grecesc, palidă şi frumoasă ca luna într-a douăsprezecea noapte; deşi era aproape un copil, avea boiul nurliu, alcătuit ca al unei femei, iar talia subţire, unduitoare ca trestia. Cînd s-a uitat spre mine pe sub arcul sprîncenelor încondeiate cu ochii strălucitori ca stelele dimineaţa, privirea ei m-a săgetat pînă-n inimă. Aş fi dat întreg raiul dreptcredincioşilor cu toate huriile care sălăşluiesc acolo, pentru un sărut al ei. Grecul mi-a spus că este fiica sa şi o luase pe corabie, în ciuda primejdiilor de tot felul, pentru că era orfană de mamă şi nu avea alte rubedenii.

Mîndra Timéa, căci acesta era numele fetei, îmi întoarse privirile înfocate şi se îmbujoră la chip ca o roză înmiresmată de Ispahan, iar eu m-am simţit înălţat într-al nouălea cer. Mi-a pierit pe loc orice judecată şi nu am mai coborît să văd încărcătura. Iar cerul a vroit ca lucrurile să ia o întorsătură aparte şi norocoasă pentru mine, după cum credeam din prostie, atunci. Un trunchi uriaş de copac, adus de apele vijelioase, a izbit pe neaşteptate galera, funiile dintre cele două corăbii s-au rupt, iar barcazul s-a răsucit pe loc, eliberîndu-se din prinsoare şi prăvălind caii edecarilor în gol pe mal. Grecul a înşfăcat iute o secure, a tăiat odgonul şi vasul lui a prins să coboare cu repeziciune pe fluviu, încît în cîteva clipe galera cu azapi nu s-a mai zărit. Mie aproape că nici nu-mi păsa, nu mai mă săturam să o privesc pe minunata Timéa şi parcă eram doar noi doi, singuri pe corabie! Fără alte peripeţii am ajuns la Ada-Kaleh, unde pehlivanul de grec tocmi alţi edecari şi se pregăti să ia din nou Dunărea pieptiş. Dar temîndu-se, vezi bine, pentru viaţa fiică-si, mă rugă pe mine s-o iau în grijă şi să o duc pe drum uscat pînă la cetatea Belgradului, unde ar fi urmat să ne întîlnească.O mai bună potrivire pentru visele mele, nici că s-ar fi putut arăta! Mă bucur să rămîn singur cu fata, mai ales că din privirile ei înfocate ghiceam că mă îndrăgise şi ea. Dar n-a fost să fie aşa, căci Allah, slăvit fie-i numele în vecii vecilor, potriveşte lucrurile după kismetul fiecărui muritor, nu după cum ne este nouă, vrerea. De-abia a ieşit din port corabia grecească, cînd din susul apei a ajuns-o galera înarmată cu azapi. De pe chei, am văzut limpede cum a slobozit foc la gurile tunurilor şi, barcazul lovit din plin, s-a scufundat cît ai rosti prima sură din coran.

Fata a rămas neclintită şi n-a vărsat nici o lacrimă, iar eu tare m-am mirat de atîta tărie a inimii la o fiinţă gingaşă precum o floare. Iar cînd am întrebat-o de ce nu-l căinează pe nefericitul ei tată, m-a lămurit că acel om nu-i era părinte şi nici nu era din neamul ei, căci era răzvrătitul şi hoţomanul de Celadzade. Ea îi era ţiitoare şi fugiseră împreună, fiindcă măritul sultan o dorea în haremul său, iar în chiupurile cu untdelemn erau ascunşi mulţi galbeni şi nenumărate giuvaericale de preţ, toată averea dobîndită prin mişelie de dereftar. Atunci cerul s-a prăvălit asupra mea, căci fusesem atît de aproape şi de fericire şi de bogăţie. Ce să mai lungesc povestea, mărite bey, luminaţi effendyi! Aga azapilor a venit şi m-a legat în lanţuri pentru că-l ajutasem pe trădător, iar grecoaica a rămas împietrită şi fără să scoată o vorbă, în timp ce eu nu m-am împotrivit loviturii pe care mi-o dădea soarta...

Am ajuns în temniţă, casa mi-a fost scoasă la mezat, nevasta m-a părăsit şi tot ce agonisisem s-a risipit în cele patru zări. Am îndurat osînda trei ani îndelungaţi pînă cînd măritul bey, avînd trebuinţă de om iscusit la vamă, m-a făcut iertat de păcatele mele. Am încercat în cîteva rînduri să o găsesc pe Timéa, dar urma ei s-a pierdut, de parcă nici nu fusese făptură omenească ci djini nepămîntean, iar comoara lui Mustafa Celadzade zace pe fundul Dunării împreună cu visul meu de iubire!

Silhadar-bey bătu din palme şi un nubian aduse din nou, cafele şi narghilele proaspete. Şi, după ce s-au desfătat cu aroma dulce şi cu fumul înmiresmat, de pe pernele divanului s-a ridicat aga yenicerilor care, dregîndu-şi glasul, începu aşa povestea sa...

(va urma)
Articolul anterior din rubrică
Toate articolele din rubrică
Articolul urmator din rubrică




0 comentarii

Spacer Spacer