Home

Home
Cititi-ne pe FacebookUrmati-ne pe TwitterFeed RSS gratuit

Spacer

Atelier LiterNet  Sageata  Călătorii  Sageata  Jurnal de călătorie

Iaci sau vaci? (China - ziua 11)


Delia Mestecăneanu, cu fotografii de Şerban Mestecăneanu

12.10.2015
meste.ro, septembrie 2011
TextText mai micText mai mare
Versiune imprimabila Adauga cu AddThis
Articolul anterior din rubrică
Articolul urmator din rubrică

Vineri de dimineaţă am plecat la drum cu Sandy şi maşina cu şofer de care a făcut ea rost, pe un drum pitoresc, printre câmpii mlăştinoase nesfârşite şi sub un cer albastru încărcat de nori pufoşi ce coborau până pe crestele munţilor împăduriţi. Treptat mlaştinile s-au transformat în imensul lac Napa, ce ne-a însoţit pe măsură ce am urcat pe serpentine încolăcite. A trebuit să admirăm încă o dată tenacitatea chinezilor de a transforma drumuri ce fuseseră odată forestiere, după cum încă se mai vedea pe alocuri, în adevărate şosele acoperite de un asfalt impecabil. Oamenii ăştia chiar se pricep!


(Luo San En Zhu, fiul cel mare)

După vreo 35 de km, ne-am abătut de la drum şi am coborât în valea ce se întindea la poalele munţilor, în sătucul Nixi, unde îndeletnicirea principală a localnicilor este olăritul, ce se practică în această zonă de 2.000 de ani. Am vizitat una dintre familiile bogate din sat, cea condusă de Sun Nuo Qi Ling, ce munceşte de dimineaţă până seară alături de fii şi nepoţii săi. La fiecare 3 luni merg în munţi şi sapă în căutarea a două tipuri de pământ: unul roşu, lipicios, ce se găseşte aproape de suprafaţă şi altul aproape alb, mai prăfos, mai în adâncime. Îşi fac singuri toate instrumentele de care au nevoie şi spre deosebire de cei de la noi, nu folosesc oală de olărit, ci un fel de placă pe care se construieşte obiectul de lut din bucăţi.


(Sun Nuo Qi Ling, alături de nepoţi)

Odată vasele terminate, le pun pe cuptor să se usuce, iar apoi le scot în curte, le aşează unele peste altele, le acoperă cu lemne de pin şi le dau foc. Temperaturile pot ajunge până la 600-800 de grade Celsius. Când sunt scoase din foc au o culoare roşiatică, dar apoi sunt acoperite cu rumeguş şi cenuşă timp de 25 de minute, ca să capete culoarea neagră ce le e caracteristică. Pentru a elimina toxinele sunt curăţate în interior cu iaurt şi orz.


Am aflat că toate casele au şi un templu, iar cu cât sunt mai bogaţi, cu atât camera templului e mai mare şi mai încărcată, cum era şi cazul casei vizitate de noi.


Pentru că voiam neapărat să vedem iaci mai îndeaproape şi am aflat că majoritatea sunt încă în munţi, am oprit la marginea unei câmpii unde păreau să pască asemenea animale. Apropiindu-ne de ei, am descoperit că erau de fapt un amestec de iaci şi vaci, iar unul dintre ei, cred că iac, se uita cam curios la noi pe măsură ce ne vedea mai bine, încât nu ştiam dacă nu cumva se pregăteşte să ne arate cum poate să-şi folosească lungile-i coarne.

Am tot bătut-o la cap pe Sandy să ne arate locuri tradiţionale, încât s-a hotărât să ne mai arate un sat, dar nu înainte de a trece prin oraş şi a lua regulata masă de prânz de la ora 12, din nou la prietena ei. Am descoperit cu această ocazie că avem o ghidă pricepută şi la gătit, deoarece ea a fost cea care ne-a pregătit castronul pe care ne-am încumetat să-l comandăm, fără carne, doar cu tăiţei şi legume. Deşi cu mult mai ieftin decât până acum, adică am mâncat cu 12 lei toţi patru, nu pot să zic că m-am grăbit să termin tot din farfurie, Şerban însă s-a descurcat mai bine.


Următorul sat, Tapas, era un sat sărac, unde majoritatea localnicilor erau pe câmp la cules cartofi. Am fost şi noi să-i vedem în acţiune, erau vreo 12, aproape numai femei.


Aveau şi doi iaci, cu ajutorul cărora scoteau cartofii afară, femeile îi culegeau şi-i puneau în saci, iar bărbaţii îi încărcau într-un tractoraş. Am aflat că faţă de anii trecuţi când făceau troc şi-i schimbau pe orez, acum chinezii sunt mai bogaţi şi cumpără cartofii cu bani, cam 1,5 lei pe kg. La un moment dat au luat o pauză şi s-au amuzat pe seama noastră, probabil că eram singurii nebuni veniţi să-i vadă la cules de cartofi.


Chiar dacă satul era mic, în capătul străzii principale, pe vârful unui deal, era construit un hotel destul de măricel, Banyan Tree Ringha. Deşi priveliştea era frumoasă, totuşi nu prea aveai ce să faci pe acolo şi tocmai ne întrebam cine o veni să stea acolo, când am auzit tot felul de claxoane şi am fost uimiţi să vedem o caravană de jeepuri poposind la hotel. Sandy ne-a spus că sunt de la guvern şi că probabil ei sunt clienţii cei mai frecvenţi.

Pe data viitoare...
Articolul anterior din rubrică
Toate articolele din rubrică
Articolul urmator din rubrică




0 comentarii

Spacer Spacer