Home

Home
Cititi-ne pe FacebookUrmati-ne pe TwitterFeed RSS gratuit

Spacer

Atelier LiterNet  Sageata  Eseu  Sageata  4SPACE

Articol publicat exclusiv pe LiterNet.ro

Studiu de caz: arhitectura românească şi tema identitară


Augustin Ioan

27.10.2015
TextText mai micText mai mare
Versiune imprimabila Adauga cu AddThis
Articolul anterior din rubrică
Articolul urmator din rubrică
Discuţia modului în care chestiunea identităţii a irigat devenirea arhitecturii româneşti încheie perioada antebelică. Aici regăsim o identificare a temelor mari ale arhitecturii neoromâneşti şi ale modernismului local, deopotrivă cu o trecere în revistă a arhitecturii de cult ortodoxe dinainte de război, cea care era destinată să experimenteze cel mai dramatic tema identitară, încercând în proces să propună un stil naţional românesc. Prezentarea unor personalităţi esenţiale pentru înţelegerea arhitecturii româneşti - Petre Antonescu şi ale sale "Biserici Nouă", Duiliu Marcu şi arhitectura sa oficială din deceniul al patrulea, Constantin Joja (acesta din urmă atât cu proiectele de catedrale, cât şi cu studiile teoretice postbelice) - este menită să personalizeze aceste procese şi să arate cum aceste personalităţi pot fi recuperate astăzi din cu totul alte perspective metodologice decât a fost făcut până acum.

Problema arhitecturii de cult ortodoxe care coincide ca perioadă de construire şi adeseori ca autori cu stilul neoromânesc este încă insuficient cercetată. Cele două studii importante de istorie a arhitecturii din România, semnate de Grigore Ionescu şi Gh.Curinschi-Vorona, nu fac referire la obiectele arhitecturale ale perioadei respective. Despre rolul lor într-o perioadă de agregare şi, apoi, de reformulare a ţesuturilor urbane din Regatul României au scris în ultimii ani pertinent Dana Harhoiu (1997) şi Sanda Voiculescu (Secolul 20, 1997). Cu toate acestea, apartenenţa subiectului deopotrivă la chestiunea identitară şi la sacru - două teme "impurificate" de obsesiile ideologice naţionalist-atee ale regimului comunist - îl făcea impalatabil pentru cercetători.

Există cel puţin două etape mari de afirmare a arhitecturii sacre din ultimul secol şi ambele sunt legate de ideea naţională. Bisericile ortodoxe care se ridică în Dobrogea (ca urmare a adjudecării de către România a acestui teritoriu în urma războiului de independenţă) sunt semnele implantării noii puteri româneşti într-o regiuni ambiguă atât etnic, cât şi confesional. Din această categorie face parte catedrala din Constanţa, a lui Ion Mincu. Gestul aproprierii teritoriului dobrogean prin lăcaşuri de cult era uşurat de faptul că administraţia turcă fusese aici, pe limes, mai degrabă blândă cu confesiunile ghiaure, care şi-au putu ridica în relativă autonomie biserici şi sinagogi.

În restul ţării se ridică de asemenea edificii de cult ortodoxe, apelând la tehnici combinatorice, spre a crea o retorică a unităţii celor două teritorii unite sub numele de România prin a folosi deopotrivă elemente definitorii ale spaţiilor de cult din Muntenia şi Moldova laolaltă, într-un singur edificiu, aşa cum se petrece cu biserica mare a Mânăstirii Sinaia. Ideea era aceea de a întocmi o sinteză între fundamental diferitele moduri de a face arhitectură de cult în provinciile româneşti unite sub coroana lui Carol I. O asemenea sinteză nu avea cum să nu fie consângeană cu eclectismul predominant în arhitectura oficială a epocii, pe care de altfel arhitecţii o şi deprinseseră în studiile lor bozartiste de la Paris. Iată de ce fuziunea se petrece pe orizontală deocamdată, prin reunirea unor elemente disparate şi neasemenea, aşa cum sunt ele prezente în precedentele medievale de prestigiu din regiunile istorice ale noului stat. Abia într-o a doua fază, în primele decenii ale noului secol, avea să se treacă la cercetarea "mumelor" - fie ele bizantine(atunci când sloganul vorbea despre poporul născut ortodox) sau latine (atunci când istoria cerea să fie exclamată originea etnică) - din care s-au născut deopotrivă bisericile munteneşti (pe filiera sârbă) şi cele moldoveneşti (irigate de meşteşugul decorativ caucazian şi slav). Această nouă perspectivă se întemeia pe stabilitatea nou constituitei ideologii a statului naţional românesc, idee aflată din nou în flux după unirea cu Transilvania.

De asemenea, în regat, opera de sondare şi scoatere la lumină a vestigiilor unui trecut medieval, chiar dacă practicată de arhitecţi francezi şi cu metode mai degrabă brutale în raport cu integritatea monumentelor "restaurate" (i.e. reconstruite), făcea şi ea parte din opera de imaginare pe orizontală, prin asamblare şi colaj, a unei identităţi a abstracţiunii numite stat naţional românesc. Comunităţile româneşti din Transilvania edifică şi ele, la finele secolului trecut şi începutul secolului acestuia, lăcaşuri de cult urbane, unde însă este pe deplin evident că nu s-a pus în nici un fel problema unei afirmaţii arhitecturale de natură etnică. Modelul este cel bizantin (catedrala mitropolitană din Sibiu, 1902-1906), care poate fi "contaminat" de influenţe locale (biserica ortodoxă română din Piaţa Sfatului, Braşov, 1893).

După primul război mondial, din care România iese traumatizată, dar învingătoare şi cu alte trei teritorii majoritar româneşti alipite la vechiul regat, a construi biserici ortodoxe este un gest cu mult mai dramatic decât în Dobrogea, cu cât el se manifestă în medii etnice - neromâneşti şi ne-ortodoxe - şi în centrul unor ţesuturi urbane puţin pregătite să îl asimileze. Dacă diferenţa etnică în Dobrogea era oarecum compensată de predominanţa ortodoxiei ca religie a "ghiaurilor" - greci, bulgari, români, ruşi - în Transilvania etnicitatea şi religia dublau dificultatea - şi, pe cale de consecinţă, amplificau miza - readucerii ortodoxiei "înapoi" pe locurile unde istoria o nedreptăţise. Naţionalul capătă şi dimensiunea sacră, pentru că românitatea presupune, de acum înainte, ortodoxia. Biserica majorităţii populaţiei este deci privită ca biserică naţională şi, deci, ca motor al propagării ideii naţionale, menite să unifice şi să omogenizeze asperităţile statului naţional. Implantarea marilor catedrale ale românităţii ortodoxe în Transilvania a fost de aceea un gest de putere explicit. Practic, abia deceniile patru şi cinci sunt cele care încep să ridice şi din punct de vedere conceptual problema expresivităţii - obligatoriu "naţionale" - a arhitecturii sacre, mai cu seamă a celei de scară monumentală, a catedralelor, deşi ele fuseseră ridicate deja în diferite oraşe din regat, de felul Galaţilor (1912, arh. P.Antonescu).

În context trebuie spus că, devenită obsedantă către finele perioadei interbelice (şi reluată astăzi), ideea unei Catedrale a Neamului, chintesenţă a unei etnicităţi născute întru - iar nu convertite la - ortodoxie a irigat gândirea clerului încă de după obţinerea independenţei de stat şi a autocefaliei bisericii naţionale. Biserica a fost în secolul din urmă motorul ideii naţionale şi, de aceea, lăcaşurile sale de cult sunt tot atât de mult Case ale Domnului pe cât sunt şi monumente ale unei identităţi niciodată integral identificate.

Surselor tradiţionale li se adaugă şi pelerinajul către surse bizantine "originare", care au şi avantajul de a oferi, nemediată, o scară urbană confortabilă. Sunt puse în paranteză astfel anamorfozele suferite în cele cinci secole de când provinciile locuite de români au rămas orfane de patronajul politic şi spiritual al Constantinopolelui.

Cei care (bri)colează biserici de scară urbană vor avea chiar îndrăzneala unui precursor - ţarul Petru I - care a adus cupola bursei amsterdameze spre a încununa înnoita biserică pravoslavnică, spre a rupe lanţul autocitărilor şi al preeminenţei vizuale a arhitecturii medievale provinciale; românii vor opta pentru cupola Pantheonului (sau a catedralei St.Paul's), pentru accente neoclasice sau eclectice. De asemenea, anii patruzeci aduc cu sine experimentele lui P.Antonescu, cel din "Biserici Nouă", care iese din convenţiile discursului autohtonist spre a experimenta în sensul unui demers pozitivist cu tehnici şi materiale noi (betonul armat) care îşi avansează propria logică formală.

În cazul proiectelor arhitecţilor Constantin Joja şi Nicolae Goga, cu retorici complet ne-bizantine, chiar detractorul lor Spiridon Cegăneanu nu putea să nu le remarce modernitatea frapantă, atunci când certa proiectul lui Joja ca fiind "o uzină al cărei proprietar maniac religios i-a decorat pereţii exteriori cu panourile decorative ale Mitropoliei din Bucureşti" (Arhitectura 3-4/1942, 38). Cei doi arhitecţi au o atitudine relaxată faţă de tradiţia bizantină: modifică planurile în sensul acuzării unui al doilea ax de simetrie perpendicular pe cel est-vest, obişnuit; modifică proporţiile reciproce ale elementelor elevaţiilor şi ale acestora în raport cu întregul (registre, număr şi înălţimi ale turlelor); aduc panouri de basoreliefuri şi altoreliefuri - de sorginte Art Deco şi care pot fi regăsite în arhitectura de prestanţă a vremii - pe faţadele proiectelor lor.
Articolul anterior din rubrică
Toate articolele din rubrică
Articolul urmator din rubrică




0 comentarii

Spacer Spacer