Home

Home
Cititi-ne pe FacebookUrmati-ne pe TwitterFeed RSS gratuit

Spacer

Atelier LiterNet  Sageata  Personale  Sageata  Loc de citit

Articol publicat exclusiv pe LiterNet.ro

i e r t


Ioana Bâldea Constantinescu

20.10.2015
TextText mai micText mai mare
Versiune imprimabila Adauga cu AddThis
Articolul anterior din rubrică
Articolul urmator din rubrică
Biroul bunicului meu e una din cele mai intense amintiri ale copilăriei mele. Şase sertare pe un schelet de lemn, cu blat lucios şi spaţiu sub pupitru, în care bunica ţinea foi albe. Trasul acelor sertare, scotocitul printre plicuri cu adrese în franceză, mirosul de hârtie veche, ilicitul, bariera lingvistică, tentaţia, regretul de a nu-l fi cunoscut, fotografiile vechi, cu zimţi pe margine, dorinţa mea de a înţelege, de a şti mai mult, fascinaţia, reluarea unor scrisori, până le-am învăţat pe dinafară, intimitatea un pic artificială, pe care mi-am construit-o singură cu scrisul acela de mână, probabil cel mai frumos pe care l-am văzut vreodată.

Era un birou mare, sub care, până să merg la şcoală, mi-am făcut cazemată, am fost explorator, am citit reviste cu Rahan, am urmărit mustangi imaginari, m-am ascuns de dinţii monstrului care-l urmărea pe Sinbad Marinarul, pe un disc Electrecord. Pe urmă, cu timpul, primul sertar a devenit al meu. Stătea în el o cutie cu creioane colorate. Chinezeşti. Cum chinezesc, cu cocori pe un fond crem, era şi penarul care i-a înflorit într-un colţ, în primul meu an de şcoală. Se închidea cu magnet.

Sinbad şi cazematele căzuseră în uitare. Monstrul contemporan se numea caligrafie. Eram în primul an de şcoală, părinţii mei se ocupau de reamenajarea apartamentului în care urma să ne mutăm, stăteam mai mult la bunica. Îmi făceam lecţiile la biroul care-i aparţinuse bunicului. Aveam călimară, sugativă şi caiet maculator. Şi le uram pe toate. Îmi pierdusem spaţiul, camera mea, ritualul cu mama, care-mi citea seara. Câştigasem în schimb bătălia din fiecare zi cu bastonata pe două spaţii. Înfrângeri pe bandă rulantă.

În poveştile mamei, mersul la şcoală păruse o aventură extraordinară. Ceva similar deschiderii sertarelor biroului, sipetele mele cu comori. La şcoală urmau să mă întrebe de eroi şi de zei, de marsupiale şi de submarine, aveam să citesc singură şi să leg prietenii, probabil pe viaţă. Mă aşteptau descoperiri fantastice, hărţi, poveşti, personaje a căror grandoare încă nici nu o intuiam. Radiam, în schimb, în aşteptare. Şi pe urmă am mers la şcoală. Am mers la şcoală ştiind să citesc, aşteptând să fiu întrebată, să spun despre Zeus şi Ghilgameş, şi Keops, Khefren şi Mykerinos, care se mai cheamă şi Khufu, Khafra şi Menkaura... Nu m-a întrebat nimeni. M-au învăţat să scriu. Să scriu frumos, fără purcei. Aşa se numeau, purcei. Numai că eu scriam urât. Urât, urât, urât. De la natură. Toată viaţa am scris urât. În liceu, la ora de română, mi s-a scăzut din oficiu un punct din fiecare notă, "să învăţ să scriu frumos". Nu am învăţat. N-am învăţat nici măcar că forma ar fi mai importantă decât fondul. Nu s-a lipit de mine. Cum spuneam, am scris urât. Colţuros. Înghesuit. Mare. Nicio legătură cu scrisul frumos din sertare. Era o înfrângere. Mă chinuiam cu teme transcrise şi ore care curgeau lent şi plictisitor. Ghilgameş moţăia, neexploatat, într-un colţ de memorie. Biroul devenise un teren minat, pe care trupele mele nu prea-şi mai doreau să înainteze.

Şi într-o seară a venit mama. S-a aşezat lângă mine, aşa cum te aşezi lângă un prieten cu ceva pe suflet. Mă lungisem mult în lunile alea. Devenisem mai timidă şi vorbeam mai puţin. Sufeream că trebuie să stau în bancă. Şi că nu am camera mea. Şi că nu mă întreabă nimeni nimic din ce ştiu. Şi că scriu atât de urât şi de butucănos, fără bucle suple şi gracile. Îmi era dor de mama. Îmi era, puţin, dor şi de mine.
"Doamna te-a lăudat la şedinţa cu părinţii", a spus ea.

Am zâmbit pe jumătate, cu ochii la maculatorul deschis şi la literele împleticite.
"Dar mi-a spus că-l faci pe trei invers. Cu faţa la perete. De ce?"

Zâmbea. Nu era urmă de reproş în vocea ei. Era căldura dintotdeauna. Puţin pişicheră. A ei. Mama nu s-a supărat niciodată pe mine pentru că scriu urât. De fapt, forma a interesat-o, dintotdeauna, foarte puţin. Probabil că nu am să reuşesc niciodată să-i mulţumesc suficient pentru asta.
"Că e supărat", am răspuns. "Trei e supărat."
"Ah", a făcut ea.
"Înţeleg."

Nu mai ştiu dacă mi-a mai spus ceva. Ştiu cum am plâns puţin, la ea în braţe, aşa cum plângi când eşti mic şi ai voie să-ţi treci toate poverile în braţele celor mari şi, pe urmă, eşti bine, ai scăpat. Trei s-a simţit mult mai bine. S-a întors, de altfel, curând cu faţa la lume.

Peste un timp, ne-am mutat în casa cea nouă şi bunica mi-a cumpărat mobilă albă, pentru camera mea. Citeam singură şi comentam aprins cu mama lectura de seară. Ea se sinchisea, în continuare, prea puţin de scrisul meu crenelat.

Biroul bunicului s-a mutat la ţară, în camera unde dorm eu, când mă duc acolo.

L-am atins ultima oară acum o lună, cred. Are cu totul altă destinaţie. Pentru mine, însă, a rămas, aşa cum era atunci, ca promisiunea unei insule, când e furtună într-o poveste transpusă pe vinil.

Mă gândesc des, zilele acestea, la el. La cum îmi rezemam coatele de biroul înfrângerilor mele caligrafice şi visam la lumea ascunsă în sertare. La cum se supărase trei pe lume şi-i întorsese spatele. Sau poate că nu. Poate că trei privea în direcţia bună. Poate că lumea e câteodată pe dos. Cine ştie...
Articolul anterior din rubrică
Toate articolele din rubrică
Articolul urmator din rubrică




0 comentarii

Spacer Spacer