Home

Home
Cititi-ne pe FacebookUrmati-ne pe TwitterFeed RSS gratuit

Spacer

Atelier LiterNet  Sageata  Fragmente şi cronici ale cărţilor pe hîrtie  Sageata  Semnal editorial

Exerciţiul miraculos


Daniel Glattauer, traducere de Laura Karsch

21.10.2015
Editura Trei
TextText mai micText mai mare
Versiune imprimabila Adauga cu AddThis
Articolul anterior din rubrică
Articolul urmator din rubrică
Daniel Glattauer
Exerciţiul miraculos
Editura Trei, 2015

Traducere din germană de Laura Karsch



*****
Intro

Daniel Glattauer este scriitor şi editorialist pentru Der Standard. Cărţile sale Dragoste virtuală şi Toate cele şapte valuri (apărute la Editura Trei în 2006, respectiv 2009) au fost traduse în 35 de limbi şi s-au vândut într-un milion de exemplare.
*
Când un cuplu vindecă un psihoterapeut...

Ioana şi Valentin Dorek: un cuplu cu doi copii, ajuns într-un moment de criză la un consilier marital. Într-un stil comic şi prin diverse exerciţii, consilierul încearcă să-i ajute să-şi rezolve problemele ce par iremediabile. Ioana ştie întotdeauna ce vrea, ce gândeşte şi ce o să spună soţul ei, ceea ce o face să nu-i mai acorde nicio atenţie. La rândul lui, Valentin o tratează cu indiferenţă şi răceală. Dar nu numai cuplul Dorek are probleme, însuşi consilierul pare că trece prin aceeaşi situaţie.

În Exerciţiul miraculos, Daniel Glattauer se dovedeşte a fi un foarte bun cunoscător al firii umane şi surprinde cu măiestrie hăţişul sentimentelor contradictorii ale omului contemporan.

Adevărul e că sunt un scriitor care pretinde mult de la personajele sale, dar fără să le considere nişte biete marionete. Le las să dobândească viaţă proprie. Sunt libere să acţioneze, aşadar, să simtă. Sunt un romantic incurabil. (Daniel Glattauer)

*
Fragment

Ne aflăm în încăperea de lucru a unui consilier marital, care se îngrijeşte aici de clienţii săi. Încăperea nu trebuie să miroasă a "lucru", ci să emane o atmosferă relaxată. Această preocupare pentru un aer degajat pare să fi cuprins invariabil întregul mobilier.

Intervenim în scena care constituie începutul evident al unei întrevederi de consiliere. Cei doi clienţi, Ioana, o femeie la patruzeci de ani, şi Valentin, un bărbat puţintel mai în vârstă, tocmai s-au aşezat. Şed la o anumită distanţă unul de celălalt, între ei se află două scaune goale. Nimic nu pare să indice că s-ar cunoaşte sau că ar dori să aibă oareşice de-a face unul cu celălalt. Consilierul, un bărbat între patruzeci şi patruzeci şi cinci de ani, şade faţă în faţă cu cei doi - în acelaşi unghi de înclinare faţă de ambii, care semnalează proporţia justă şi şcolită între apropiere şi distanţă. Pare interesat şi, spre deosebire de clienţii săi, într-o dispoziţie de zile mari. Privirile lui atente se mută de la o persoană la alta.

În încăpere este linişte totală. Cei doi vizitatori se concentrează asupra consilierului şi par să aştepte încordaţi şi neliniştiţi cuvintele de introducere ale acestuia. Numai că respectivele cuvinte nu sunt rostite. Cu cât durează mai mult inexplicabila tăcere, cu atât mai stânjeniţi se simt cei doi. Până când Valentin nu mai suportă.

Valentin: Păi, iertare, chiar nu vreau să par nerăbdător, dar n-am putea... să cam... începem?
Consilierul: (vizibil bucuros) Ba da, sigur că da, bineînţeles! Cu cea mai mare plăcere!

Consilierul îşi studiază clienţii cu un aer plin de aşteptare. Tăcere.

Ioana: Vă gândiţi poate că unul din noi doi...
Valentin: Îmi cer scuze, domnule... ă... consilier, dar ne-ar veni mai uşor... ba chiar mult mai uşor... ei bine, ne-ar veni mai uşor dacă dumneavoastră... eventual, dacă nu v-ar deranja prea tare...
Consilierul: Mie chiar nu aveţi de ce să-mi cereţi scuze.

Tăcere.

Consilierul: Dar mă gândeam că veţi fi venit la mine cu vreo grijă.
Valentin: (şovăielnic) Aşa e.
Consilierul: Dar nu vreţi să vorbiţi despre ea.
Ioana: (cu fermitate) Ba da, ba da.
Consilierul: Ce vă împiedică?

Tăcere.

Valentin: Trebuie să ştiţi, domnule... ă... consilier, că eu în chestiunile acestea... nu prea am experienţă.
Consilierul: În ce chestiuni, domnule Dorek?
Ioana: În "vorbit despre griji" vrea să zică. În vorbit, în general.
Consilierul: Dar dumneavoastră, doamnă Dorek?
Ioana: Eu? Sincer, nu ştiu cu ce să încep.
Valentin: Soţia mea nu ştie cu ce să înceapă când e vorba... ca să zic aşa... să mă scarmene pe mine. Fiin'că asta e grija ei principală.
Ioana: Soţul meu îmi cunoaşte toate grijile, grijile principale, grijile secundare, toate grijile mele. Şi le ştie întotdeauna încă dinaintea mea.

Consilierul zâmbeşte vesel, de parcă tocmai s-ar fi rostit nişte complimente seducătoare.

Consilierul: (către Ioana) Dar dumneavoastră ce credeţi, care este grija principală a soţului dumneavoastră?
Ioana: Să treacă cu bine peste următorul ceas şi jumătate, cam asta e. Aşa mă gândesc eu.
Valentin: După cum vedeţi, soţia mea face deja tot ce-i stă în puteri, adică se străduieşte sincer să-mi vină în ajutor.
Consilierul: (râzând, adresându-se amuzat celor doi) O scurtă întrebare: Sunteţi siguri că la mine voiaţi să veniţi?
Valentin: Îmi pare rău, domnule... ă... consilier. Trebuie să ştiţi că, din păcate, pe drum încoace am avut o...
Ioana:...cruntă...
Valentin:...mică...
Ioana:...ceartă...
Valentin:...dispută. Acesta este motivul pentru... ă... dispoziţia cam tensionată a soţiei mele.
Ioana: A fost o greşeală că am venit împreună. În mod normal vine fiecare pe drumul lui. În mod normal merge fiecare pe drumul lui. Când e vorba de drumuri despărţite ne vine mai uşor, avem mai multă experienţă. Nu-i aşa, Valentin?
Consilierul: (amabil) Vă întreb făţiş: Vreţi să mai rămâneţi sau v-aţi răzgândit? Nu e nicio ruşine, n-aţi fi primii, n-ar fi nicio supărare dacă pe drum încoace aţi ajuns poate la concluzia că...
Ioana: Bineînţeles că rămânem, dacă tot am ajuns aici.

Consilierul îl cercetează cu privirea pe soţ, care a adoptat o atitudine pasivă.

Valentin: Mda.
Consilierul: "Mda" în ce sens?
Ioana: "Mda" în sensul soţului meu. "Mda" înseamnă la el: "Da, dar nu-mi asum nicio responsabilitate." "Mda" este, ca să zic aşa, filosofia lui de viaţă.
Valentin: Păi, mă gândesc... să rămânem. Soţia mea o să se... liniştească ea... niţel... măcar... poate.

Consilierul se amuză pentru o clipă şi îşi loveşte brusc palmele, de parcă şi-ar da sieşi un semnal de pornire.

Consilierul: (rar, solemn, cu tonul unui discurs electoral): Dragă doamnă Dorek, dragă domnule Dorek, aţi decis aşadar de comun acord, subliniez, "de comun acord", să începeţi împreună cu mine o terapie conjugală. Am stabilit telefonic că veţi decide la finalul şedinţei de astăzi dacă veţi dori să apelaţi în continuare la serviciile mele sau nu. Eu mă bucur, în orice caz, că aţi ajuns la mine. Oricât de problematic ar fi fost drumul pe care l-aţi parcurs împreună încoace şi oricum ar fi în momentul de faţă relaţia dumneavoastră, simplul fapt că vă aflaţi aici, amândoi, îmi dovedeşte că între dumneavoastră există o legătură. Cât de strânsă este această legătură şi cât de mult poate fi ea solicitată nu pot, nu vreau şi nu am de gând să judec. Vă rog, aşadar, să nu aşteptaţi de la mine să joc rolul unui arbitru, nici să vă dau indicaţii sau fie şi numai sfaturi, ce să faceţi şi ce să nu faceţi. Dacă doriţi pur şi simplu să vă descărcaţi într-un fel sau altul sufletul în faţa mea, lucrul acesta depinde numai de dumneavoastră amândoi. Dacă doriţi să salvaţi, să păstraţi sau să consolidaţi ceva, lucrul acesta depinde numai de dumneavoastră amândoi. Dacă doriţi să schimbaţi sau să îmbunătăţiţi ceva, lucrul acesta depinde numai de...
Ioana: (îl întrerupe) De noi doi! De amândoi!
Consilierul: Da, aşa este. Dacă doriţi să încheiaţi ceva sau să începeţi altceva, şi lucrul acesta depinde bineînţeles tot numai de dumneavoastră. Eu am să fac tot posibilul pentru a vă ajuta să înţelegeţi mai bine ce anume doriţi - ce doreşte fiecare în parte, dar, înainte de toate, ce doriţi dumneavoastră amândoi. Şi în ce fel veţi putea merge mai departe.
Ioana: Da, super, ar fi interesant.
Consilierul: Eu am să încerc să scot în evidenţă şi să îndrept atenţia asupra a ceea ce vă uneşte, asupra consensului, nu a discrepanţei, asupra luminii, nu a umbrei. Dar întâi aş dori să vă întreb ce aşteptaţi dumneavoastră înşivă de la această terapie, în cazul ideal. Îmi permiteţi să încep cu dumneavoastră, doamnă Dorek? Care credeţi dumneavoastră că ar fi rezultatul perfect al terapiei pentru soţul dumneavoastră, încât să poată spune: "Chiar a meritat"?
Ioana: Cred că ar fi mai prielnic atmosferei din această încăpere dacă l-aţi întreba chiar pe el. Fiindcă este, în mod excepţional, prezent.
Consilierul: Asta am să şi fac, dar întâi v-aş ruga pe dumneavoastră, doamnă Dorek, să apreciaţi care ar fi, în opinia dumneavoastră, rezultatul perfect al terapiei pentru soţul dumneavoastră?
Ioana: Rezultatul perfect? Dacă s-ar confirma supoziţia lui că este, că este... fără greşeală, da, că este infailibil.
Valentin: Nu sunt infailibil, ştii foarte bine lucrul acesta.
Ioana: Da, exact, ştiu foarte bine lucrul acesta. Dar tu nu-l ştii. El nu-l ştie. El presupune că este infailibil şi din acest motiv consideră că poate continua să trăiască aşa cum a făcut-o şi până acum. Da, să trăiască aşa cum a făcut-o până acum, acesta ar fi rezultatul perfect pentru soţul meu, atunci ar putea spune: "Terapia asta chiar a meritat".
Valentin: Dar nu este aşa.
Ioana: Ba da, să i se permită să trăiască aşa cum a făcut-o până acum, iar eu să mă las copleşită de umilinţă şi recunoştinţă pentru faptul de a fi soţia lui iubită. Soţia lui odinioară iubită. Iar astăzi, cel puţin, mama cu normă întreagă a copiilor lui. Fiindcă aşa vede el lucrurile. Aşa mă vede pe mine. În cazul în care mă mai vede.
Valentin: Dar chiar nu este aşa.
Ioana: Ba da, tu continui să trăieşti ca şi până acum. El trăieşte în continuare ca şi până acum. Iar eu continui să-mi asum în mod firesc toate poverile familiale sau de altă natură. Da, eu îi iau lui de pe umeri orice povară a vieţii zilnice, în cazul în care s-ar fi rătăcit vreuna din greşeală pe umerii lui.

Valentin: întinde braţul în direcţia soţiei sale şi ridică degetul mare.

Consilierul (după toate aparenţele impasibil, se adresează soţului): Domnule Dorek, care credeţi dumneavoastră că ar fi cel mai bun rezultat al terapiei pentru soţia dumneavoastră, încât să poată spune: "Asta chiar a meritat"?
Valentin: Încât să spună că a meritat? Hm. (Se gândeşte încordat.) Dacă la urmă ar reieşi că eu sunt vinovatul, singurul vinovat plin de pocăinţă. Pentru ea, atunci a meritat. Dacă îngenunchez în faţa ei şi spun: "Iubito, iartă-mă..."
Ioana (îl întrerupe): Asta e o utopie. Tu nu spui iubito. El nu spune iubito. Nu spune niciodată iubito. Iubito, asta a fost odată ca niciodată.
Valentin: Dacă spun: "Iubito, iartă-mă..."
Ioana (îl întrerupe): Şi nu spune nici "iartă-mă".
Valentin: Ioana, nu vrei să mă laşi...
Consilierul (îi întrerupe): Da, ar fi drăguţ din partea dumneavoastră, doamnă Dorek.
Ioana: Mă scuzaţi, sunt puţin...
Consilierul: Da, este firesc.
Valentin: Dacă eu... dacă eu spun: "Iubito, iartă-mă, începând de astăzi totul va fi altfel. Îmi voi asuma, în afara îndatoririlor mele de până acum, şi îndatoririle tale, şi îndatoririle noastre comune, într-un cuvânt, toate îndatoririle. Eu am să-mi asum toate îndatoririle. Iar tu vei putea face tot ce-ţi vei dori". Acesta ar fi rezultatul ideal pentru ea. Mie îmi revin îndatoririle, ei înclinaţiile, toate, şi ale mele. I le cedez ei.
Ioana: Valentin, de "înclinaţiile" tale mă pot lipsi! Scuteşte-ne de ele.
Valentin: Trebuie să ştiţi, domnule... ă... consilier, că momentan nu ne găsim în cea mai bună ipostază.
Consilierul: Vă asigur că niciun cuplu care vine la mine nu se găseşte în cea mai bună ipostază a sa, domnule Dorek. (Pauză.) Doamnă Dorek, acum aţi auzit ce spune soţul dumneavoastră. Care credeţi că ar fi realmente, pentru dumneavoastră, rezultatul ideal al terapiei?
Valentin: De data aceasta poţi să faci o excepţie şi să răspunzi serios, Ioana.
Ioana: Rezultatul ideal? Sincer, nu ştiu. În momentul de faţă ne aflăm la o distanţă de ani-lumină de orice ideal. Mie mi-ar ajunge câţiva paşi în direcţia bună.
Consilierul: Şi care direcţie ar fi direcţia bună?
Valentin: Direcţia ei.
Ioana: Vorbeşte cel care nu are nicio direcţie.
Consilierul (li se adresează amândurora cu admiraţie): Complimentele mele, când e vorba de polemică faceţi o echipă perfectă. Vă susţineţi disputele într-o manieră neobişnuit de vivace, la un nivel înalt.
Ioana: Vă mulţumim! Dar vă avertizez cu privire la declinul cultural. De îndată ce soţul meu se comportă conform firii sale, nivelul scade rapid sub nivelul mării.
Valentin: Dar nu poate fi niciodată suficient de scăzut. Soţia mea găseşte întotdeauna o modalitate de a lovi şi mai jos.

Scurt armistiţiu.

Consilierul: Atunci am să închei prima rundă de întrebări: Domnule Dorek, care ar fi cel mai bun rezultat al terapiei pentru dumneavoastră, încât să puteţi spune: "Chiar a meritat să vin aici?"
Valentin (închide ochii, înalţă capul, îşi împleteşte degetele şi le ridică implorator, de parcă ar cere îndurare): Pace!
Ioana: (laconic) Pace.
Consilierul (cu gesturi care sugerează dinamism şi acţionism): Pace! Foarte frumos. Doamnă Dorek, dumneavoastră speraţi să faceţi câţiva paşi în direcţia potrivită. Dumneavoastră, domnule Dorek, vă doriţi pace. Propunerea mea este: Haideţi să ne străduim să facem câţiva paşi într-o direcţie paşnică. Iar pentru aceasta aş dori să vă invit la un exerciţiu. Acest exerciţiu...
Valentin: Un exerciţiu? Deja de-acum? Chiar trebuie?
Consilierul: Nimic nu trebuie, domnule Dorek. Dar dumneavoastră ce v-aţi imaginat?
Ioana: Nimic. Soţul meu nu şi-a imaginat nimic. Numai că nu vrea să facă niciun exerciţiu. Nu vrea nici să vorbească, nici să facă vreun exerciţiu. Şi nu vrea să schimbe nimic. În rest, vrea totul.
Valentin: Eventual, înainte să ne mai... dumneavoastră să ne... cu ştiinţa şi experienţa dumneavoastră şi din perspectiva dumneavoastră... adică, să facem exerciţiul eventual mai târziu, când ne vom cunoaşte... vreau să zic, când ne vom cunoaşte ceva mai bine.
Consilierul: Nu vă cunoaşteţi îndeajuns de bine?
Valentin: Adică noi doi, eu şi soţia mea? Ba da, ne cunoaştem deja... bine... (Ezită.)
Ioana: Îndeajuns de bine. Hai, spune!
Valentin: Dar dumneavoastră, domnule... ă... consilier, dumneavoastră nu ne cunoaşteţi încă deloc. Poate ne-aţi vedea cu alţi... poate aţi gândi altfel despre noi, dacă aţi şti mai multe despre noi.
Consilierul (bucuros): Foarte frumos, domnule Dorek. Deşi e totuna ce gândesc eu despre dumneavoastră, am să profit cu mult drag de buna dumneavoastră sugestie. Atunci îmi permiteţi să vă întreb fără nicio altă introducere: Ce consideraţi dumneavoastră că ar trebui să ştiu eu despre soţia dumneavoastră?
Valentin (nedumerit): Despre soţia mea?
Consilierul: Da, despre soţia dumneavoastră. Cine este Ioana Dorek? Ce face? Ce o defineşte? Care sunt calităţile ei? Ce apreciaţi dumneavoastră în mod deosebit la ea?
Valentin: Ce apreciez eu în mod deosebit la ea?
Consilierul: Da, de exemplu.
Ioana: Acum chiar sunt curioasă.

Ioana se lasă relaxată pe spate şi adoptă cu aparentă desfătare rolul de observatoare.

Valentin: Păi, e foarte... cum să spun eu?
Consilierul: Da?
Valentin (după ce a stat un timp pe gânduri): Inteligentă. Da, e inteligentă, o femeie inteligentă, educată. Este istoric de profesie, da, asta apreciez eu la ea. Este inteligentă şi educată, şi vrednică. Şi a ştiut să o scoată la capăt cu toate, cu studiul, cu profesia, cu copiii, cu menajul, cu viaţa de zi cu zi.
Ioana: Şi cu tine.
Articolul anterior din rubrică
Toate articolele din rubrică
Articolul urmator din rubrică




0 comentarii

Spacer Spacer