Home

Home
Cititi-ne pe FacebookUrmati-ne pe TwitterFeed RSS gratuit

Spacer

Atelier LiterNet  Sageata  Dialoguri  Sageata  Interviuri

Articol publicat exclusiv pe LiterNet.ro

De la film la telenovele şi împăcare cu sine


Oltea Zambori, un interviu cu Gheorghe Visu

23.10.2015
TextText mai micText mai mare
Versiune imprimabila Adauga cu AddThis
Articolul anterior din rubrică
Articolul urmator din rubrică
Pe Gheorghe Visu l-am cunoscut pe micul ecran. În rolul lui State din Inimă de ţigan, la care mă uitam - recunosc fără ruşine asta - pentru el, Gheorghe Dinică şi Marin Moraru. Abia apoi l-am văzut în rolul lui Black Pedro din Toate pânzele sus - serial descoperit la maturitate, probabil atunci când am putut să înţeleg toată magia lui.

La Comedy Cluj 2015 l-am cunoscut pe omul-actor Gheorghe Visu şi mi s-a reconfirmat un mare adevăr: oamenii mari sunt mari oricând, şi în şanţ de-ar fi. Rar mi-a fost dat să întâlnesc un artist atât de împăcat cu alegerile lui, care se contestă pe sine însuşi în orice moment fără să se condamne şi fără şiretlicuri. Un om conştient de umanitatea din el, dar şi de nemurirea pe care i-o aduc rolurile jucate, fie ele în seriale de televiziune, filme sau spectacole de teatru. A slăbit din ambiţie pentru a juca un rol, şi-a acceptat cu seninătate condiţia de om, pe care n-a pus-o niciodată deasupra celei de artist.

Onest, amar, acid, amuzant, bucuros - toate aceste feţe ale lui mi s-au revelat autentic şi lin la o oră însorită de Cluj, într-o zi în care toate prognozele au fost împotriva soarelui
.

Oltea Zambori: Aţi zis că nu aţi mai făcut film de vreo 10 ani. Nici televiziune. Vă întoarceţi pe ecrane?
Gheorghe Visu: Film am făcut de curând. A trebuit să slăbesc pentru un personaj şi am intrat la dietă. Trebuia să dau jos 10-12 kilograme. Am dat, până la urmă, 25. Nu a fost greu, am avut o motivaţie foarte puternică: nu mai făcusem film de prea multă vreme şi scenariul era foarte frumos.
Nu, nici televiziune n-am mai făcut de câţiva ani, acum ar fi şi foarte greu să intru cu altceva în televiziune. Am mai făcut ceva, dar care a trecut destul de neobservat, în serialul ăla cu adolescenţi, Un pas înainte. Mă rog, nu neobservat, dar e mai puţin notoriu.

O.Z.: Din State de România aţi făcut o legendă.
G.V.: A fost foarte frumos, primul sezon. A fost ca o slujbă. Da, primul sezon a fost frumos, dacă stau acum să mă gândesc. Când se întâmplă, toate se simt altfel: te duci la lucru, munceşti, după care aştepţi să îţi culegi, sau nu, laudele pe stradă. Dar vremea aia a fost o vreme frumoasă. Chiar dacă eram nervos când plecam de acasă până la Buftea, chiar dacă era sau nu soare afară, faptul că ieşeam din Bucureşti şi slujba mea era într-o grădină mare, afară, lângă un lac, mă ajuta. Ca să menţii moralul unei echipe, e foarte important ce face patronul în legătură cu asta. Şi acum, în august, în timpul filmărilor de care spuneam mai sus, a fost la fel de frumos. Simţi că eşti luat şi îngrijit în aşa fel încât să înfloreşti cum poţi tu mai bine.

O.Z.: Aţi simţit că a evoluat, cumva, abordarea cineaştilor pentru seriale, în România sau, în mare, există aceeaşi caracteristică culturală a celor care realizează seriale în România? Credeţi că s-a schimbat mentalitatea de-a lungul anilor?
G.V.: N-am avut prea multe contacte cu cinematografia nouă. Cred că există o tendinţă de a rula filmele, mai ales pe cele premiate, şi ăsta e un lucru bun, mai ales că creatorii sunt un mănunchi. Eu nu mai ştiu ce trebuie să facă un regizor pentru a realiza un film. Impresia mea e se doreşte un public de festival la filmele româneşti, chiar şi la seriale, iar asta e o calitate pe care o au cineaştii români.
În anii '80 ne plăcea Daneliuc, dar şi Secvenţe şi Moromeţii, pentru că făceau artă. Nu ne plăcea B.D în acţiune sau Operaţiunea Monstrul care sunt foarte populare astăzi. Nu prea dădeam doi bani atunci pe ele. Mie nici acum nu-mi plac în mod deosebit, dar mă uit fascinat la acei mari actori. Şi, până la urmă, se înţelege şi la noi chestia aia americană: ia un film, pune o poveste şi foloseşte actori mari şi cunoscuţi şi cu priză la public. Noi încă n-o folosim chiar cum trebuie, dar începem să învăţăm şi asta.
Filmul în care joc, o poveste dobrogeană, care sper să iasă foarte bun, e cu doi actori mari: Vlad Ivanov şi Dragoş Bucur, are un scenariu care e foarte puternic şi care se adună din planuri statice. E o încercare, o tatonare, o luptă între două personaje puternice. E un film foarte bun, cred că s-a filmat foarte bine şi aştept să iasă un lucru bun de aici.
Revenind, am impresia că ăsta e primul gând cu care se pleacă când scenariul e prezentat şi supus autorizării: să fie pentru un public de festival. Şi, după părerea mea, "Aferim!" ar fi exemplul cel mai bun, chiar aseară l-am revăzut. Deja 4 luni, 3 săptămâni şi 2 zile e consacrat. Să vedem ce mai scoate Nae Caranfil acum. Comedie, musical?! El a fost mereu orientat către publicul larg şi cred că e singurul care face lucrul ăsta şi poate mai mulţi ar trebui să-l imite.

O.Z.: Există, în România, mulţi regizori şi actori care susţin şi vor susţine întotdeauna că îşi doresc să facă filme pentru public şi că viaţa lor sunt filmele de autor, rolurile de artă. Dumneavoastră vă încadraţi într-o categorie?
G.V.: Da, mie mi-ar plăcea foarte tare să fac poveşti. La mine, primul gând este: "hai să-ţi spun o poveste frumoasă". Faleze de nisip, de exemplu, l-am revăzut de curând şi, sincer să fiu, mi-aş fi dorit ca povestea să fie mai clară. Atunci nu se putea, am înţeles şi asta, dar dorinţa rămâne.

O.Z.: Nu e rău că puteţi vă puteţi revedea în toate rolurile din film? Începeţi să vă contestaţi şi să vă găsiţi greşelile.
G.V.: Am început demult să mă contest. Acum m-am mai îmblânzit puţin.

O.Z.: V-aţi reîntors la teatru după televiziune.
G.V.: Sincer, sincer vă spun: nu putem trăi fără teatru, dar oricând mă voi duce să fac un film, pentru că filmul rămâne. Oricând. Teatrul e hrană, e hrana noastră, a actorilor, cu satisfacţii palpabile şi imediate, de mai lungă durată, după părerea mea, că dacă joc un spectacol pentru doi sau trei ani, am timp să mă dezvolt în el, să-l trăiesc şi să şi moară în mine spectacolul. Până la urmă de-aia nu le mai jucăm, că le consumăm.

O.Z.: Faceţi şi teatru radiofonic. Cum vă împăcaţi cu ideea că faceţi spectacole în care nu sunteţi văzut?
G.V.: Mă împlineşte pentru că este cu totul altceva. Pui în voce tot ce lipseşte: gestul, de exemplu. Eu sunt mai de modă veche şi îmi place teatrul radiofonic cu paşi care se aud, uşa care se închide şi sticla din care se toarnă. Mie îmi place aşa. Nu se mai foloseşte lucrul ăsta şi, din păcate, nu am prea văzut regizori noi de şcoală veche. Ei acum renunţă la lucrul ăsta având alte mijloace sonore la dispoziţe

O.Z.: Vă urmăreşte rolul lui State?
G.V.: Da, sigur. Mă urmăreşte din afară. Şi dinăuntru, câteodată. Îmi aduc aminte de lucruri inventate şi râd ca prostul, efectiv. Ne scriam singuri replicile. Ideea era a regizorului, dar ne cunoşteam bine personajele şi veneam cu idei noi. La început, prin imitaţie, după care fiecare şi-a luat zborul şi a construit ce-a simţit că e mai bine.

O.Z.: Pentru că am vorbit de schimbarea din cinematografie, să revenim la schimbări. Publicul, în special cel de teatru, s-a schimbat în ultimii 20 de ani?
G.V.: Îl simt mai cald. E mai cald. chiar dacă mai sună câte un telefon, se mai ridică câte unul şi pleacă zgomotos, dar în mare, publicul e mai aproape de noi, cei de pe scenă. Am observat ceva: e multă disciplină într-o sală de café teatru decât la o sală studio. Poate şi apariţia teatrului în cafenele a făcut bine, nu ştiu, dar îmi place publicul pe care l-am văzut la Godot, de exemplu.

O.Z.: Ce urmează pentru Gheorghe Visu?
G.V.: Să mă ţin sănătos. Uite, nu mai fumez de ceva vreme şi merg mult pe jos sau cu bicicleta. Joc teatru, joc în film, mă bucur de viaţă. Nu mai alerg după nimic acum. Nici după faimă, nici după bani. Am tot ce-mi trebuie şi sunt liniştit cu mine.
Articolul anterior din rubrică
Toate articolele din rubrică
Articolul urmator din rubrică



 Toate articolele despre Festivalul Internaţional de Film Comedy Cluj, 2015


0 comentarii

Spacer Spacer