O călătorie cu trenul

Cândva în ultimii ani de comunism. Vară. Miezul zilei. Căldură toridă. Plec cu trenul dintr-o mică localitate transilvăneană unde lucrez ca tânăr inginer. Mă îndrept spre Bucureşti. Trenul prăfuit străbate în valuri de fum negru de motorină localităţile de la nord de Carpaţii Meridionali.

Pe coridor e un curent teribil. Toţi cei care urcă deschid ferestrele. Asta n-ar fi nimic, dacă n-ar lăsa deschise chiar şi uşile vagonului. Mă gândesc cu groază că e suficient o smucitură când treci prin dreptul uşii, şi poţi cădea din tren. În compartimente, ici-colo câte un om stingher. Aglomeraţia va începe doar mai târziu, când vor ieşi navetiştii de la muncă. Biletul e fără loc, aşa că-mi caut loc într-un compartiment gol. Închid geamul. Trag perdeaua groasă, maro, ca să mă feresc de soare. În semi-întunericul care se lasă, atmosfera devine suportabilă. Prin uşa deschisă a compartimentului pătrunde aer cât de cât proaspăt. Trenul merge monoton. Astfel legănat, în aşteptarea controlorului, aproape aţipesc.

Scârţâit de frâne. O gară mică. Voci puternice, vorbind repede, într-un fel aproape răstit. O limbă cu inflexiuni stranii.

Coridorul se umple mai întâi de glasuri, apoi de multă mişcare. Femei în rochii înfoiate şi înflorate, cu baticuri multicolore pe cap, şi bărbaţi în cămăşi albe, veste negre, şi cu capul acoperit de pălării mari, negre, cu boruri largi, rotunde.

Gabori. Ţigani ardeleni, ţigani "albi". O populaţie deosebită, despre care se ştie destul de puţin. Dar nu numai despre gabori, ci despre ţigani în general se ştiu relativ puţine lucruri certe. Primii ţigani care au ajuns în Franţa au spus că vin din Boemia, de unde numele francez de bohémiens. Iar în Anglia au spus că sunt urmaşii vechilor egipteni, de unde numele de gypsies. Datele ştiinţifice concrete converg însă în a-i considera urmaşii ultimului popor migrator venit în Europa, sinti, singurii migratori nerăzboinici. Veniţi de foarte departe, de la mii de kilometri, din zona Pakistanului de astăzi, în căutarea unei vieţi mai bune, goniţi de sărăcia şi lipsurile de acasă, unde se aflau pe treapta cea mai de jos a ierarhiei sociale, din care fac de altfel parte şi astăzi cei rămaşi în sub-continentul indian. Împinşi de la spate de înaintarea unui popor migrator războinic - turcii selgiucizi, ţiganii ajung în secolul al XIII-lea în Bizanţ (Imperiul Roman de Răsărit sau Romania în terminologia de atunci), unde sunt primiţi ca cetăţeni romani (romei). În greceşte li se va spune atsiganoi, traducere literală a numelui castei din care făceau parte ("cei ce nu pot fi atinşi"). Şederea lor în Bizanţ va fi de scurtă durată, pentru că vor fi obligaţi să fugă din nou din calea altor turci, otomanii, cuceritorii Constantinopolului. Peste Dunăre îi va aştepta însă o surpriză neplăcută: vor fi înrobiţi. Vor fi sclavi timp de patru secole. Unii vor fugi peste munţi, în Transilvania, unde vor avea parte de un statut ceva mai bun, şi de unde vor putea migra mai spre vest. La eliberarea din robie, în Ţara Românească şi Moldova se va regăsi aproximativ o treime din numărul total de ţigani din Europa... Ţiganii din România îşi păstrează până astăzi caracteristicile (cu anumite diferenţe între ei), îşi vorbesc limba, se îmbracă şi se poartă altfel decât majoritatea populaţiei. Au încă multe reflexe ale unei vieţi nomade, excentrice (sensu stricto, adică la extremitatea societăţii). Sunt segregaţi şi între ei. Gaborii au trăit şi trăiesc separaţi nu numai de români, maghiari, germani, sau orice altă populaţie din Transilvania, ci şi de celelalte comunităţi de ţigani. E o ocazie rară să pot fi în contact cu ei.

Vagonul îi înghite într-o clipă. Locul liniştii de până acum e luat de o mare agitaţie. Foială, strigăte, du-te-vino. Bărbaţi şi femei trec de compartimentul meu fără să se oprească. Femeile se separă de bărbaţi. Ele în unele compartimente, ei într-altele. În compartimentul meu intră trei bărbaţi şi un băiat. Le dau bună ziua. Nu-mi răspund, nici nu mă privesc. Se aşază jos, pe locurile din mijloc şi de la culoar. Aşa, cu pălăriile pe cap - chiar şi băiatul poartă una, care pare uriaşă pe capul lui de nouă-zece ani - arată nu numai pitoresc, ci chiar impunător. Mustăţile groase ale bărbaţilor contribuie şi ele la această impresie. Par conştienţi de o anume superioritate pe care şi-o revendică. Vorbesc între ei cu voci puternice, într-o limbă din care nu recunosc decât rar câte un cuvânt. Singurul care rămâne tăcut este băiatul, care-i ascultă respectuos pe bărbaţi, fără să se bage deloc în vorbă.

Stau jos de ceva vreme, mă gândesc să ies pe culoar, dar sunt fascinat de prezenţa gaborilor, pe care-i urmăresc cu coada ochiului. Sper să pot schimba o vorbă-două cu ei, cum fac întotdeauna cu colegii de compartiment când călătoresc cu trenul.

La un moment dat am impresia că a sosit momentul unei conversaţii. Unul din bărbaţi se ridică, vine lângă mine, dă perdelele la o parte, lasă geamul jos, după care se întoarce la locul lui. Îşi reia însă discuţia cu ceilalţi ca şi cum nimic nu s-ar fi întâmplat. Centrul meu de interes se mută brusc de la gabori la fereastră. Fără perdea, soarele mă bate acum în plină faţă, iar curentul e din ce în ce mai puternic. Pânza groasă a perdelei se zbate şi ea încoace şi-ncolo, lovindu-mă pe faţă şi pe umeri. O apuc cu mâna, şi încerc s-o fixez în agăţătoare. Nu stă, curentul e prea puternic. Trebuie să o ţin ferm ca să n-o ia vântul. Încerc să mă feresc de curent lăsându-mă în jos. Degeaba. Mă mut dintr-o parte într-alta pe locul meu, căutând o poziţie în care să nu fiu aşa expus. Cei patru nu par să vadă, şi oricum nu le pasă că mă chinui. Poate ar trebui să mă ridic şi să plec. Stau însă pe loc, aşa orbit şi ars de soare, şi fără să reuşesc să mă feresc de vânt.

Privesc spre cel care a lăsat geamul jos, vreau să-i spun că aş vrea să închidem geamul. El însă nu mă vede. Vorbeşte cu ceilalţi, iar mie nu-mi acordă nici un fel de atenţie.

În acest timp, trenul prinde viteză tot mai mare. Cu uşa şi geamul larg deschise, curentul devine insuportabil. Ochii-mi lăcrimează de la praf, funingine şi vânt. Privesc din nou spre cel care a lăsat geamul jos, apoi spre ceilalţi. Nu reuşesc să le captez în nici un fel atenţia. Atunci mă ridic, şi închid geamul fără nici un cuvânt. Trag perdeaua, făcând umbră în partea mea.

Discuţia bărbaţilor încetează brusc. Întorc toţi capul spre mine, şi mă privesc. Eu mă aşez în linişte la loc.

După un moment scurt de gândire, bărbatul de dinainte se ridică, vine la geam, dă perdeaua la o parte, şi lasă geamul jos. Rămâne cu mâna pe geam, privindu-mă cu intensitate. Când consideră că am înţeles mesajul, se întoarce la locul lui. Ceilalţi bărbaţi mă mai privesc câteva clipe, după care-şi reiau discuţia fără să se mai sinchisească de mine.

Iarăşi îmi bate vântul în faţă, iarăşi îmi curg ochii. Când nu mai pot să rabd, mă ridic, închid geamul, şi trag perdeaua. Rămân în picioare, nemişcat, cu mâna pe mâner, ca să fie clar că de data aceasta vreau să rămână aşa.

Acelaşi bărbat se ridică, se apropie lent de mine. Stă o clipă nehotărât, apoi îmi dă o palmă, dar cumva slab, ca şi cum n-ar fi vrut să mă lovească, dar ar fi fost obligat să o facă.

Înainte să apuc să reacţionez în vreun fel, trenul opreşte brusc într-o gară, în scârţâit de frâne şi smucituri. Toţi gaborii ies. Băiatul, ultimul. Îmi aruncă o privire peste umăr.

Intră din nou în fugă. Prudent, se apropie de mine, dar nu foarte mult. Încearcă să mă lovească cu piciorul. E prea departe ca să mă nimerească. Se aude sirena trenului, care se smuceşte din loc. Băiatul face brusc stânga-mprejur, şi se repede spre uşă. Îl aud cum tropăie pe culoar. Sare din tren pe uşa deschisă înainte ca acesta să prindă viteză. Îl văd pe geam cum o ia la fugă pe cărare după ceilalţi. Îi ajunge din urmă. Îşi ia locul la urma grupului de bărbaţi în alb şi negru, cu pălării mari, rotunde, urmaţi de femeile în rochii şi cu baticuri multicolore.

Bucureşti, 2006 (revizuit 2015)