Home

Home
Cititi-ne pe FacebookUrmati-ne pe TwitterFeed RSS gratuit

Spacer

Atelier LiterNet  Sageata  Eseu  Sageata  Evul Media

Articol publicat exclusiv pe LiterNet.ro

Diaspora a plecat economic şi se întoarce politic


Bogdan Ghiu

01.11.2015
TextText mai micText mai mare
Versiune imprimabila Adauga cu AddThis
Articolul anterior din rubrică
Articolul urmator din rubrică
Fenomenul diasporic reprezintă o mare noutate pentru România. Iar când spun "România" în raport cu fenomenul diasporei, sau mai curând din perspectiva acestuia, din situaţia în care fenomenul de diaspora pune, azi, "România", trebuie să avem în vedere, ca straturi conceptuale, atât naţiunea ca atare, cât şi statul (naţional), societatea şi comunitatea, şi, evident, sau poate mai ales, raporturile dintre ele. Deoarece se poate, deja, spune că fenomenul diasporic redistribuie relaţiile acestui complex politic-conceptual, relansându-le.
 
Pentru România (stat, naţiune, societate, comunitate), se poate spune că diaspora reprezintă un rit de trecere, mai exact: un rit de maturizare. Iar noutatea pe care diaspora spuneam că o reprezintă pentru România nu constă atât, pur şi simplu, în constituirea, în apariţia şi în amploarea ei (care reprezintă o alinierea a ţării noastre la un fenomen vechi şi global, accelerat însă şi remodelat de globalizare, o intrare a României în prestigosul şi selectul club al naţiunilor emiţătoare de diaspore), cât, de fapt, în recenta ei afirmare (aflată încă în curs) ca subiect politic.
 
Pentru România, mai ales, adică mai vizibil, după intrarea ei în Uniune Europeană, diaspora a constituit un fel de scădere, un fenomen perceptibil mai ales în negativ, ca plecare şi absenţă, ca lipsă: copii lăsaţi în grija bunicilor, depresii juvenile, sate întregi părăsite etc. Altfel spus, în special până la alegerile prezidenţiale din toamna anului 2014, diaspora românească - sau, bine spus, diasporele, la plural, diaspora fiind prin însăşi esenţa ei un fenomen de multiplicare, de pluralizare, de fertilitate - era vizibilă ma degrabă "cu spatele" sau cel mult "din profil". În aceste condiţii, marea noutate a reprezentat-o reîntoarcerea diasporei, afirmarea ei bruscă, parcă din neant, ca subiect politic.
 
Or, aşa cum s-a subliniat la vremea respectivă, dar trebuie fixat şi rafinat ca analiză, prelungit de la nivelul imediatului mediatic în alt plan, afirmarea (reîntoarcerea, revenirea, ca a unui refulat) a diasporei în câmpul politic românesc a coincis cu - sau face parte din - o destructurare-restructurare a acestuia, mai exact, cu/din o deconstrucţie a politicului, şi la nivel autohton, dar şi ca fenomen general. Practic, noutatea constă în ponderea unui actor politic nou, "anti-sistemic", cum s-a spus, de fapt "extra-sistemic" - diaspora -, şi alegerea unui preşedinte el însuşi destul de "extra-sistem".
 
Diapora revine, se întoarce, diaspora se afirmă. Globalizarea, iată, poate fi şi una politică, nu doar dezesperant, fatal(ist) economică (neoliberală). "Dereglementarea", căderea graniţelor, cuprinde, încet, încet, şi spaţiul politic, remodelându-l.
 
Or, tocmai aceasta e marea, structurala noutate, iar ea nu este deloc strict românească, numai că, în cazul României, fiind mai recentă, reprezentând de fapt o recuperare, o aliniere, o (mare şi veche temă românească, cultural-civilizaţională) sincronizare (poate că abia de acum înainte vom putea deveni cu adevărat lovinescieni, Eugen Lovinescu, în paranteză fie spus, fiind marele autor care trebuie, acum, citit, nu foştii campioni ai legionarismului mai mult sau mai puţin "inefabil"), ea este mai vizibilă, pare mai masivă.
 
Nu, reîntoarcerea, reafirmarea politică a diasporelor nu numai în ţările de primire, ci şi, invers, şi tocmai ca feedback, în ţările de origine, "reinternalizarea" acestor "externalităţi" (re-teritorializarea de-teritorializatului), reprezintă noutatea. Graţie, evident, simultaneizării comunicaţiilor, care nu reprezintă însă decât mijlocul, noua conştiinţă politică a diasporei fiind, de fapt, adevarata noutate.
 
Altfel spus, dorinţa ei de implicare, datorată, poate, condiţiilor de acces mai dificile la spaţiul politic din ţările de primire. Să fim realişti: aşa cum, în cazul recentelor valuri de refugiaţi care surprind Europa, am auzit spunându-se adevărul simplu - pertinent şi pentru diaspora - potrivit căruia "nimeni nu pleacă de acasă de plăcere", la fel se poate spune şi că nimeni nu se apucă natural, de la sine, de politică. Oamenilor le place "să stea acasă", adică să-şi trăiască de vieţile, să-şi "vadă de viaţă". Când, însă, "văzutul de viaţă" devine, dacă nu neapărat imposibil, ca în cazul refugiaţilor, ci problematic, dificil, când, jucându-ne şi nu prea cuvintele, nu prea mai reuşim să ne vedem nu numai de viaţă, ci viaţa pur şi simplu, oamenii se ridică, se (ră)scoală şi se pun în mişcare. Afirmarea, trecerea la acţiune, ieşirea din privat şi intrarea în public are fizic - deci metafizic - un dublu caracter de răzmeriţă şi de exod: cum spuneam, oamenii se ridică, se scoală din viaţa pur privată, adică din viaţă, devenită problematică, şi se pun în mişcare, ies dn casă şi intră forţat în istorie. Când oamenii, astfel, se deplasează, mai întâi pe verticală, recâştigându-şi verticalitatea, adică afirmându-şi demnitatea, apoi pe orizontală, când oamenii, aşadar, se deplasează, toate şi în toate sensurile încep să se deplaseze, adică să-şi reaşeze implicit definiţiile.

*

Pentru a percepe paradoxul, mai exact dialectica pe care o conţine, o exprimă şi o transmite mai departe, în întregul "sistem", diaspora, altfel spus pentru a percepe atât forţa ei deconstructivă (deconstrucţia nu este destrucţie, ci permanentă mai dreaptă aşezare a lucrurilor), cât şi noua reaşezarea a lucrurilor la care ea participă şi pe care, se pare, o accelerează, trebuie să ne aducem aminte că fenomenul diasporic e unul vechi, venerabil, arhaic chiar, o veche structură antropologic-politică. Şi, mai ales, acordând puţină atenţie etimologiei cuvântului ca atare, să observăm că, practic, ceea ce vedem acum - întoarcerea, afirmarea politică a diasporei - era conţinut, anunţat în istoria cuvântului. Căci cuvântul grecesc diasporá (διασπορά) înseamnă nu numai (negativ, pasiv) "împrăştiere" sau "risipire", ci şi (productiv, germinativ, multiplicator) "diseminare", având legături de familie semantică cu sporá (σπορά), care înseamnă "însămânţare" şi provine din verbul speíro (σπείρω), "a semăna", familie lexicală care, în migraţia ei "diaporică" (oamenii iau calea cuvintelor!), a lăsat urme şi în limba română: cuvântul "spori". Diaspora sporeşte (aici fac o etimologie fantezistă, deoarece verbul "a spori" vine din slavă) fiinţa, nu o diminuează. Azi, ea îmbogăţeşte politicul, schimbându-l.
 
Din punctul meu de vedere, marele interes şi marea noutate, în primul rând politică (antropologic politică, antropolitică), pe care le prezintă fenomenul diasporei, este vechimea lui, contemporană însă, dacă se poate spue aşa, simultană cu marea lui actualitate şi chiar cu caracterul lui profetic, de viitor, renovator. În condiţiile globalizării, diaspora, ca fenomen şi structură, promite nici mai mult, nici mai puţin decât reformarea politicului anchilozat. Cel mai vechi devine cel mai nou!
 
Iar, pe de altă parte, se poate spune că fenomenul diasporic nu este un simplu (epi)fenomen, ci, aşa cum avansam deja, o structură şi chiar o arhi-structură a umanului, ea putând fi privită, la scară macroistorică, ca o victorie a acestuia: o revanşă a omului, adică a excluşilor; o recuperare, o reapropriere politică a globalizării economice. Pentru că, să nu uităm, situaţile diasporice au fost (filogenetic) şi sunt (ontogenetic) forţate: oameni obligaţi din exterior să-şi iasă din sine şi să plece (şi nu discut aici radicalitatea ameninţării, distincţia dintre, de pildă, "refugiaţi politici" şi "migranţi economici" părându-mi-se mai mult decât fragilă şi problematică, ceea ce contează este motorul exterior al urnirii, al ieşirii din sine/părăsirii de sine, al punerii în mişcare şi la drum), dar care apoi (de pildă acum, azi) revin, şi nu numai în spaţiu, teritorial, ci şi calitativ, intensiv, pe scara fiinţei: redevin, din supuşi, subiecţi.
 
Diaspora este un mod de constituire care implică lumea, care include lumea în deveniri particulare (individuale sau colective). Or, dacă până în postmodernitate, adică din Antichitate chiar până la Căderea Zidului Berlinului, ceea ce am cunoscut a fost fenomenul dureros al exilului, astăzi noţiunea de exil îşi transferă, traumatic, conţinutul aceleia de refugiu, noutatea, aşa cum nu încetez să repet, constituind-o însă politizarea diasporei, care devine subiect politic activ şi, mai ales, potenţial reformator.

*
 
Nu trebuie, apoi, uitat că familia semantic-conceptuală a diasporei a fost folosită ca metaforă predilectă, privilegiată, prin excelenţă, pentru producţia conceptuală a aşa-numitelor filosofii poststructuraliste, "diseminarea" lui Jacques Derrida sau perechea "deteritorializare-reteritorializare", creată şi utilizată de Gilles Deleuze (împreună cu Félix Guattari) fiind concepte care au remodelat nu numai gândirea, ci şi comportamentalitatea contemporană. Ce vreau să spun este că modernitatea postmodernă se bazează pe structura diasporică, e structural diasporică, şi că, iată, fenomenele strict actuale ale lumii vin să-i dea dreptate, configurând împreună ceea ce odinioară se numea o "Epocă", ceea ce noi, azi, ni se pare că nu mai poate să existe. Mai mult decât Globalizare, numele epocii actuale e Diaspora. Şi este foarte bine, este dădător se speranţe că este aşa, deoarece revenirea diasporei, afirmarea politică a diasporei este o victorie împotriva voinţei de anihilare a omului, de transformare a umanului în masă, în obiect.

*
 
În plus, şi cu asta voi încheia, tocmai ceea ce părea mai întors cu faţa spre trecut sau mai regresiv, mai arierat, mai arhaic, puternicul comunitarism rural (sau "folcloric") al diasporelor româneşti, altfel spus (mulţi exegeţi ai fenomenului diasporic considerând-o un element de bază al acestuia) memoria, devine o armă principală de constituire politică şi de reconstituire a politicului, aşa-zisele diaspore "proletare" româneşti putând constitui o considerabilă oaste politică renovatoare. Nesupuşi bombardamentului mediatic intern, diasporele, aceşti extratereştri, au şansa de a nu fi captive şi de a nu decădea la rangul de mase electorale de manevră.
 
Cel puţin asta ar fi de dorit, căci distanţa, ne-prezenţa poate favoriza, vai, stereotipuri, idei-slogan încă şi mai teribile, mai aplatizante. Rămâne, deci, ca diaspora, ca diasporele româneşti să-şi confirme rolul înnoitor, adică să devină conştiente de ele însele şi să-şi joace jocul pe care, structural şi circumstaţial, Epoca pare a li-l încredinţa. 
 
 
 
Articolul anterior din rubrică
Toate articolele din rubrică
Articolul urmator din rubrică




0 comentarii

Spacer Spacer