Home

Home
Cititi-ne pe FacebookUrmati-ne pe TwitterFeed RSS gratuit

Spacer

Atelier LiterNet  Sageata  Proză scurtă  Sageata  autoficţiuni

Articol publicat exclusiv pe LiterNet.ro

O umbră în geam


Alexandru-Radu Săvulescu

03.11.2015
TextText mai micText mai mare
Versiune imprimabila Adauga cu AddThis
Articolul anterior din rubrică
Articolul urmator din rubrică
E una din acele dimineţi lăptoase de iarnă în care lumina difuzează rece prin fereastra dormitorului. Mă trezesc cu sentimentul straniu că sunt urmărit.

Deschid ochii şi văd de partea cealaltă a geamului faţa unui bărbat neras, cu părul lung. Poartă o pălărie neagră. Pare relaxat, dar e numai o aparenţă.

Nu-mi vine să cred că cineva poate ajunge la etajul întâi. Trebuie să aibă cel puţin patru-cinci metri înălţime.

Mă dau încet jos din pat, ca să nu mă simtă. Privesc mereu spre geam. Personajul în negru e la locul lui. Trec în camera alăturată. Deschid încet uşa de la balcon. Nu simt frigul, deşi afară pare ger. Fac un pas înainte.

Personajul în negru e în continuare nemişcat. Alături de el, văd un al doilea personaj. Mai tânăr, îmbrăcat pestriţ. La picioarele sale, un al treilea, un copil de numai câţiva anişori. Îmbrăcat doar cu o cămăşuţă albă, care-i ajunge până la buric. I se vede cocoşelul atârnând. Îi curg muci lungi din nas. Din când în când şi-i trage cu putere înapoi. Bărbatul cu pălărie îl împinge cu un băţ, răsturnându-l la loc de câte ori reuşeşte să se ridice.

În acest timp, tânărul se îndreaptă spre balcon. Înălţându-se pe picioarele care par să i se lungească atât cât are nevoie, ajunge să-şi pună mâinile pe marginea balconului. Îşi ridică apoi un picior, care pare că i se scurtează la loc, încălecând balconul. Fac un pas înainte, în încercarea de a-l opri. Nu-mi acordă nici o atenţie. Rămâne pe jumătate căţărat pe balcon, gata în orice clipă să se rostogolească în balcon. Se uită la personajul în negru, aşteptând confirmarea sa. Omul în negru nu face nici un semn, nu spune nimic. Tânărul rămâne nemişcat.

Îl împing, la început mai slab, apoi mai puternic, tot mai puternic, până cade.

Mă tem că l-am ucis. Fac un pas înainte, să privesc unde a căzut. El se ridică de pe trotuar ca şi cum nimic nu s-ar fi întâmplat. Se îndreaptă spre omul în negru.

De la scara de alături iese o vecină cu un căţel. Cu bigudiuri, şi în capot. Întorc capul spre ea, încercând să-i atrag atenţia asupra celor trei. Mă străduiesc să vorbesc, dar nu pot scoate nici un sunet. Mă vede, îşi ia calm căţelul sub braţ, se apropie de balcon, se înalţă pe picioarele devenite tot mai lungi, pune o mână pe balcon, apoi, deşi nu mai e tânără, se caţără cu un picior peste marginea balconului, al doilea picior, mă trezesc cu ea stând lângă mine. Sunt atât de uimit, încât nu pot reacţiona. Îmi revin, îi indic cu mâna locul unde sunt cei trei. Privim amândoi într-acolo. Locul e de această dată gol, ca şi cum nimic n-ar fi fost vreodată acolo.

Bucureşti, 2006 (revizuit 2015)
Articolul anterior din rubrică
Toate articolele din rubrică
Articolul urmator din rubrică




2 comentarii

  • Asa mai merge...
    Roxana Dumitriu, 03.11.2015, 19:12

    Frumos scris desi fara cap si coada. Daca ai fi putut sa-i dai si o iluzie de sens chiar l-ai fi evocat pe Dino Buzzati.

    • RE: Asa mai merge...
      Alexandru-Radu SAVULESCU, 04.11.2015, 16:44

      Interesant comentariu, mulțumesc. Când am scris textul nu m-am gândit dacă are sau sens. Pur și simplu așa a ieșit.

Spacer Spacer