Home

Home
Cititi-ne pe FacebookUrmati-ne pe TwitterFeed RSS gratuit

Spacer

Atelier LiterNet  Sageata  Călătorii  Sageata  Jurnal de călătorie

Articol publicat exclusiv pe LiterNet.ro

Călătorie cu nepoată-mea - Yvoire (III)


Ioana Scoruş

09.11.2015
TextText mai micText mai mare
Versiune imprimabila Adauga cu AddThis
Articolul anterior din rubrică
Articolul urmator din rubrică
Eu sunt în vacanţă. Dar oamenii ăştia, locuitori, trăitori, muncitori în Geneva, de ce par şi ei în vacanţă? De ce se plimbă, dimineaţă la 10, pe malul lacului, sau aleargă, sau dau de mâncare la păsări? Pe mal, o nebunie de comedii de Zilele Genevei, cam ca la noi la bâlci, cu nişte d-alea mari care te aruncă şi te smucesc, cu sute de buticuri cu mâncare stradală, nelipsiţii chinezi cu chestiile lor mici, mărunte şi migălite, de vânzare, da, tot malul lacului Geneva e plin până la refuz cu chestii mai mari, mai mici, şi, seara, toate luminoase până la nebunie.

"Nu e aşa de obicei, e linişte, curat, frumos, acum sunt sărbătorile astea şi d-aia e aşa", îmi spune nepoată-mea, trăgându-mă de mână spre ponton, unde trebuie să facem poze. Aveam să aflu, în noiembrie, la următoarea călătorie, că are dreptate, că nu sunt comedii, tiribombe, chinezi, mâncare stradală, furnicar pe malul lacului. "Vreau şi io cu vaporul", mă gândesc în mintea mea, dar tac din gură pentru că sunt atât de multe de văzut aici, deocamdată. Şi dă-i cu sutele de poze şi de selfie-uri pe care, seara, le trimitem celor dragi, de acasă. De acasă despre care, o săptămână, nu vreau să ştiu nimic, decât că sunt bine. Vreau să uit tot, dar nu pot. Copilul meu (ditamai băiatul de 18 ani), da, copilaşul meu e, pentru prima oară, singur acasă. Sigur, l-am lăsat io cu bunică-sa, pe care a reuşit s-o expedieze în fix 3 zile. Copilaşul meu ingenuu, cine ştie ce drac o fi înăuntrul lui... Dar e copilaşul meu, iar io nu mă pot obişnui cu gândul că, nesimţitul de copil, a îndrăznit să se facă mare!

Dacă nu eşti atent cu ţine însuţi, dacă nu te ţii în frâu cu străşnicie, dacă nu te ancorezi de ceva / cineva de încredere, la Geneva chiar te poţi duce cu capul. "Hai să te duc la Yvoire", zice nepoată-mea, într-o dimineaţă senină, plutitoare, de august, mai precis pe 10 august 2014. "Du-mă unde vrei, mi-e egal, tu ştii mai bine, important e să nu mai plec vreodată de-aici", îmi zic eu gând, deja croşetând la idei de strămutare în această parte a lumii, ştiind însă, dintru început, că mi-ar fi cu totul imposibil să pun în fapt aşa ceva. Dar visatul nu costă.

Cafeluţa de dimineaţă, terasa minunată, cu canapeaua de lemn acoperită cu perne uriaşe, moi, comode, bonsaiul mare, veveriţul, bunicelele de ronţăit, fardurile, ojele, penseta, aranjatul părului, cerceii, oh!, da, cerceii e foarte important să-i asortezi cu gust, făcutul paporniţelor (am renunţat la umbrelă, dar am luat paşminele aduse din India dintr-una din multele misiuni ale nepoată-mii), aparatul foto, ţigările, bricheta, sacul cu smacuri, nelipsitul parfum, mă rog, cele 5 kilograme de paporniţă sunt gata! Mergem pe jos până la lac, dăm roată până la pontonul principal, - peste drum sclipesc firmele câtorva hoteluri de cinci stele (despre Le Bergues, azi făcând parte din reţeaua Four Seasons, voi povesti pe laaaaarg), în spatele meu sclipesc firmele tuturor orologeriilor mari de pe planeta asta.

Mergem la casa de bilete şi nepoată-mea cumpără două belete dus-întors cu vaporul pentru Yvoire. Îmi cade faţa când aud că un belet costă nici mai mult, nici mai puţin de 45 CHF. Deci suta de euro s-a dus numai pe drum, deja. Nici vorbă să mă lase să plătesc, măcar partea mea. Ne suim pe vapor, pre numele lui Le Savoie, facem un tur (sunt pentru prima oară pe aşa mijloc de transport, aoleu, dacă mi-e rău? dacă-mi vine să vomit? nu am luat metoclopramid înainte, dacă mă ia cu vertij? mă rog, nu m-a luat în nici un fel), ne alegem locurile, călătoria urmează să dureze 45 minute, nu înainte de a merge la bar (trecând prin zona excursiilor de grupuri organizate, cu masă, care costă enorm - însă mesele aranjate ca la palat, cu feţe de masă din bumbac alb, cu flori strălucitoare, tacâmuri sclipitoare, tot dichisul) şi de a ne comanda cafea şi câte 50 de Cinzano alb cu gheaţă.

(Paranteză: într-un fel, nimic nou sub soare, Cinzano-ul îl beau şi acasă, tot cu lămâie, tot cu gheaţă, e drept că vapor n-am, nici Yvoire, nici briză, cafea beau şi acasă - şi încă ce cafea! -, şi acasă mă îmbrac 'frumos' şi mă dichisesc şi mă parfumez cu Si-ul lui Armani sau cu merişorul Ninei Ricci - nu cu Dior-ul nepoată-mii -, şi totuşi, aici e, evident!!!, altceva. Numai că imersez în toată această splendoare, în tot acest alint oferit de nepoată-mea cu firesc, cu naturaleţe, chiar de sunt smintită de cap de cum se poate trăi pe lumea asta. Sunt imediat acasă aici, în viaţa asta, în stilul ăsta al Genevei, aşa sunt şi la mine acasă, ÎN casa mea, în interiorul meu, dar nu şi în ţara mea. Şi cred că ajustarea asta la 'lux' vine din acel ceva din interiorul tău, pe care l-ai acumulat de-a lungul celor şapte ani de-acasă, când ai crescut într-un apartament normal de bloc, cu încă două surori şi doi bunici care au adus din vremurile lor tacâmurile din argint cu monogramă, grele de abia le puteam ţine-n mână, care au adus vestigii de pahare elegante din cristal de Baccarat, care au adus feţe de masă brodate de mână şi album de fotografii cu coperte din argint, care-au adus educaţia şi aerul unor vremuri apuse, ale unei educaţii alese, aşa e când trăieşti într-o casă cu sute de cărţi, pe care le ai la dispoziţie fără nici un fel de interdicţii, aşa e când tata e profesor şi mama zice "Citiţi! Citiţi! Citiţi! Învăţaţi! Învăţaţi! Învăţaţi!" tot timpul, până la exasperare, zi de zi, lună de lună, an de an. Deci imersez în toate astea cu un bagaj interior în care 'toate astea' se potrivesc fix la locurile lor. Numai trăite de-adevăratelea rămăseseră netrăite.)

Deci mă scufund în ceva atât de cunoscut, atât de al meu, încât călătoria cu vaporul spre Yvoire nu e decât o repetiţie la ceva ce, inconştient poate, am mai trăit. Însă acum sunt aici, pe viu, prezentă ÎN experienţa mea ÎN realitate. Briza, splendoarea peisajului aşternut sub un cer de vălătuci fini şi repede mergători, dealurile molcome, joase, pe care nepoata-mea îmi arată vilele de lux ale bogătaşilor care nu stau în buricul centrului, cu ponton şi iacht în faţa casei (a pajiştii, de fapt), în spate Alpii, fabuloşi mai degrabă prin imaginea pe care o am despre ei decât prin vreo măreţie specială (în capul meu, 'Alpii' sună la fel ca 'Geneva'), selfie-uri şi poze cu aparatul foto cât cuprinde şi aerul, daaaaaaaaa, aerul minunat, inclasabil! (io cre' că vine de la Alpi!). Şi multe, multe, foarte multe arăboaice, cu copii nesfârşit de mulţi şi bone thailandeze micuţe, umile, firave, care se luptă cu oastea de copii. Ele, acoperite din cap până-n picioare, multe cu faţa acoperită de tot, altele cu faţa la vedere, în hainele alea acoperitoare lungi, cumva argintii, terne, monotone, însă cu machiaje luxuriante, orbitoare, cu ochi frumoşi din care priviri pline de superioritate ţâşnesc necontenit atunci când nu te ignoră cu aproape cinism. De sub rochiile lungi şi terne ies la iveală pantofi / balerini / sandale Ferragamo, Chanel etc, paporniţele lor sunt Prada şi Chanel şi Dior, parfumurile dulci, dulci, duuuuuuuuuuuulci şi extrem de agresive. Şi, Doamne, sunt atât de multe încât mă simt invadată. Dacă printre copii se află şi vreun băiat, atunci e la loc de cinste, e tratat altfel, prin destin, prin cultură, prin cutume. Pentru că, pur şi simplu, a avut şansa să se nască băiat.

Da' ce-mi pasă mie de ei, eu sunt aici, cu nepoată-mea, în drum spre Yvoire, unde habar n-aveam ce avea să mă aştepte. Vorbim, chicotim, ne amintim, facem planuri de viitor ("Vreau în Florenţa, vreau la Paris, vreau la Praga", îi spun eu nepoată-mii, proaspăt întoarsă din vacanţă din Sardinia cu Ana, fosta ei colegă de şcoală, care locuieşte şi munceşte la Londra...). Încet, încet ne apropiem de Yvoire, unde ne întâmpină un ponton splendid şi, imediat în faţa lui, o nebunie de vedere în profunzime, monstruos de promiţătoare, a fabulosului Yvoire, decretat acum doi ani cel mai frumos oraş împodobit cu flori din lume (e un concurs anual, habar n-am cine-l jurizează şi habar n-am cum poţi stabili ce e mai frumos decât ceva înnebunitor de frumos). Deci, m-a luat cu leşin imediat ce am pus piciorul pe... pământ franţuzesc.

Când splendoarea te pocneşte fix în moalele capului, îţi aminteşti de Frumuseţea ca senzaţie fizică a lui Borges. La 11 dimineaţa, o lumină care trecuse de etapa de diafană şi tocmai vira spre strălucitor-orbitoare, galben-oranj-ă, juca în frunzele florilor care înăbuşeau orăşelul, colorându-l în miliarde de nuanţe nicicând întâlnite toate la un loc. Nici nu ştiu încotro s-o apuc pentru că din toate direcţiile te strigă tentaţiile (mai puţin din spate, unde este imensul lac). Drept pentru care, după un urcuş abrupt de vreo cinci minute, m-am lăsat dusă de nepoată-mea le etajul unui restaurant, pe terasa acoperită, cu vedere în filmele siropoase cu muşchetari, unde ea mai fusese de fo doo ori, şi unde iarăşi era să mă ia cu leşin. De frumuseţe.

Căutăm la etajul II, pe terasă (şi găsim) o masă de două persoane, la balustradă, cu vedere spre nişte grădini , având undeva, în stânga, ceea ce am spus că nu poate fi decât micul castel în care, în turn, este închis copilul sau nevasta nebună a ducelui. Trag repede fo douăjde' poze şi vine ospătarul cu meniurile. Eu vreau filet de perche din lac, cu sos de smântână aromatizat cu vin alb şi ierburi preţioase şi cartofi prăjiţi 'chibrit' (în Franţa nu li se spune 'pai', ci 'chibrit'), cu salată verde cu alte ierburi minunate şi cu bere rece, iar nepoată-mea optează pentru nu ştiu ce a mai mâncat ea acolo şi i-a plăcut, acompaniat tot de cartofi 'chibrit' care sunt o nebunie smintitoare absolută şi care n-au nici o legătură cu cartofii noştri prăjiţi, cu un pahar de vin alb. Nu doar că prăjiţii lor sunt foarte lungi şi fix de grosimea unui chibrit, ci, cu siguranţă, soiul de cartof e responsabil pentru nebunia de gust. A, da, mi-am amintit, nepoată-mea a vrut tot filet de perche, însă cu nu ştiu ce alt sos, cu mult mai sănătos decât cel cu smântână al meu!!! Şi cine credeţi că-mi fura din sos, după ce l-a gustat pe-al meu, plin de calorii şi, probabil, şi de E-uri??? (a trebuit să mă uit pe Google să văd ce naiba peşte e perche-ul ăla şi am aflat, cu stupoare, că e... biban. Nu ştiu ce gust are bibanul nostru, dar ăla al lor, din lacul Geneva, e de te duci cu capu'. Şi dacă zice că-i filet, atunci e clar că nu vei găsi nici un milimetru de os.) Şi, Doamne, cât de bun a fost!

Când te uiţi la unele filme, cu peisaje d-astea de zici că-s rupte din tablourile romantice de sec. XVIII, juri că aşa ceva nu poate exista în realitate. Oarecum siropoase, în nişte culori pe care îţi imaginezi că natura, ea singură, nu are de unde le lua, cu o dulceaţă de cer şi de norişori, cu peisaj de dramă îmblânzită, dar totuşi sălbatică, cu delicatesuri de floricele atârnând ghirlande pe la fereşti, îţi spui nu, aşa ceva e făcut pe computer, efecte speciale şi alte alea. Numai că dacă nimereşti la Yvoire, tot ceea ce ţi se părea kitsch doar pentru că jurai că e prelucrat de computer devine o înmărmuritoare realitate. Frumuseţea, efectiv, îţi taie respiraţia. Aproape că nu-mi pot imagina cum e să trăieşti zi de zi, întreaga viaţă, într-un peisaj atât de frumos pe care ştii că nu l-ai putea prinde în cuvinte potrivite decât, poate, dacă te cheamă Andrei Makine. (Dacă ador Siberia pe care, of course, n-am văzut-o niciodată, este pentru că l-am citit pe Makine.) Şi, iarăşi, aerul, aerul acela 'inubliabil' pe care îl simt în nări şi acum, nu ştiu cum, nu ştiu de ce! Păpăm bine mersi sminteala de bunătate de mâncare, în jur zarvă mare - deh! e ora prânzului! - cerem nota de plata (65 euro!!!!!), pe care mă încăpăţânez s-o plătesc, dispusă să ajung la ameninţări şi război total în caz de refuz. Nepoata-mea lasă de la ea şi, de data asta, acceptă, ceea ce-mi uşurează muncă.

Şi începe periplul pe străduţele pietruite, minuscule. Juri că Yvoire-ul e construit ieri, cu scopul unic de a face plăcere privirii, simţurilor, în stil medieval-hyper-romantic, cu case cu ziduri de piatră, uşor dărăpănate, cu fluvii de flori care atârnă de peste tot, şiroiesc de oriunde, cu ferestre cu cercevele în culori prăfuite ascunse de iederă nedomesticită, cu muşcate în faţa ferestrelor zâmbind în nuanţe de roşu aprins, ce mai!, totul te propulsează într-o carte de poveşti. Şi castelul, cu turnul lui cu copilul sau nevasta cea nebună, închis acolo de seniorul ruşinat de năpasta din viaţa lui. "Nene, du-te acolo, pe scara aia, să-ţi fac poză.", zice nepoată-mea. Şi mă duc. "Uite, şi acolo, sprijină-te de gardul ăla", zice după 30 de secunde. Şi mă duc. "Aaaaah, uite acolo, ce frumos, la intrarea în boutique, lângă butoiul ăla maaaare", şi dau fuga lângă butoi. "Dar trebuie să te aşezi şi pe jos, sub ghirlandele alea mov, glycină, ce-o fi...", şi eu iar mă duc. Şi tot aşa, vreme de vreo juma' de ora, m-a extenuat. "Băi, frate, mai lasă-mă, hai să-ţi fac şi eu poze ţie, nu doar tu mie!" Şi îi fac poze, şi facem selfie-uri care zboară repede spre casă, spre 'mami', 'tati', mătuşa, veri. Şi gata, băgăm o pauză de poze (toată lumea umblă năucă pe-acolo, făcând tone de fotografii) şi începem să intrăm în magazinele minuscule, cu preţuri ucigătoare aşa, ca pentru turiştii veniţi de la Geneva şi ca pentru arabii bogaţi (care sunt şi aici atât de muuuuuulţi).

În cele din urmă, mi-am cumpărat obligatoria cană cu imagine din Yvoire, însă am găsit una frumoasă foc, elegantă, cu picior, la 10 euro. De un an a devenit cana mea zilnică de cafea. Danteluţe, feţe de masă cu broderie sau rustice, splendide genţi italieneşti din piele, magazinaşul cu obiecte din sticlă de Murano, cu candelabre năucitoare sclipind în culori care nu există, gelateria cu îngheţată la fel de neadevărată, mii de souvenirs-uri, mă rog, totul atrăgător, indecent de atrăgător dar, ştii ceva, nene, pe mine mă dor picioarele şi am chef de-o cafea. Deci, hai la cafea!

Coborâm aproape de ponton, la Hotel Le Jules Verne (le-ul asta al francezilor mă înnebuneşte) şi ne aşezăm pe terasă. Ştiţi tihna aia de după-amiază, când eşti aproape fericit, când ţi-a priit totul, când tot ce lipseşte este gustul unei cafele bune? Am savurat-o privind cum se lasă, uşurel, soarele pe după munţi, cum se reflectă în apa din ce în ce mai întunecată, inspirând la maxim aerul acela atât de special (cre' că de la Alpi se trage), mulţumindu-i nepoată-mii şi lui Dumnezeu că făcut posibil aşa ceva.

(va urma)
 
Articolul anterior din rubrică
Toate articolele din rubrică
Articolul urmator din rubrică




0 comentarii

Spacer Spacer