Home

Home
Cititi-ne pe FacebookUrmati-ne pe TwitterFeed RSS gratuit

Spacer

Atelier LiterNet  Sageata  Dialoguri  Sageata  Interviuri

Articol publicat exclusiv pe LiterNet.ro

Despre Artă şi Realităţi Interioare


Ilinca Bernea, în dialog cu Graham Lynch

13.11.2015
TextText mai micText mai mare
Versiune imprimabila Adauga cu AddThis
Articolul anterior din rubrică
Articolul urmator din rubrică
Graham Lynch este un compozitor britanic contemporan şi doctor în muzicologie (compoziţie), titlul fiindu-i acordat de King's College London. A studiat de asemenea la Royal College of Music. Lucrarile sale au fost interpretate pe scene din peste 30 de ţări şi difuzate în numeroase emisiuni de radio şi televiziune, au fost selecţionate şi premiate în concursuri internaţionale şamd.
grahamlynch.eu/


Ilinca Bernea este scriitoare şi om de teatru. Este un artist complex: iniţiată în pictură, actorie, dans contemporan şi creaţie multimedia. Este doctor în filosofie, titlul fiindu-i acordat de Universitatea Bucureşti şi este specializată în estetică şi teoria artei. Este laureată a doua premii literare şi a câtorva menţiuni internaţionale pentru fotografie.
ilinkars.wordpress.com/


Ilinca Bernea: Întotdeauna am fost puţin reticentă faţă de expresia "down to earth" (pământean, cu picioarele pe pământ). În engleză, să spui aşa ceva despre cineva, e mai degrabă un compliment, o recunoaştere a modestiei şi bunului simţ de care dă dovadă acea persoană. Şi în română sensul expresiei este unul similar. Însă în franceză, expresia "terre à terre" nu e câtuşi de puţin un compliment. Fiind a doua mea limbă maternă, mi-am însuşit de mică sensul peiorativ al acesteia. Un ins care e " terre à terre" e un tip complet lipsit de graţie, farmec şi profunzime. Şi mai ales fără imaginaţie. Cum ar veni opusul profilului artistic. N-am reuşit să îmi însuşesc conotaţia semantică din noţiunea românească şi englezească de "terestru", pentru mine cea franţuzească e cheia. Faptul că trăieşti la nivelul solului nu e ceva de care să fii mândru... asta e ideea mea. Tu cum percepi chestiunea? Eşti dispus să te recomanzi ca o persoană "down to earth"? Te consideri realist?

Graham Lynch: Într-un anume sens, da. Compoziţia îmi ia foarte mult timp şi necesită o anumită stare de seninătate, de calm aşa că am fost nevoit cumva să devin realist în ce priveşte organizarea vieţii; încerc să negociez cu realitatea anumite aspecte care să îmi permită libertatea de a crea în condiţii optime. Trebuie să fiu cât de cât calculat şi adaptat.

Graham Lynch - Alba (violin and piano)

I.B.: Unde vreau eu să aduc, de fapt, discuţia este spre curentele artistice realiste. Crezi că menirea artei este aceea de a oglindi o realitate socială şi a oferi o interpretare acestei reflecţii? Cum te împaci cu "realismul" în general?

G.L.: Înclinaţiile mele artistice nu sunt către arta realistă, în general, deşi, îmi plac, spre exemplu, romanele lui Zola, ale lui Balzac şi Flaubert. Mă simt mult mai apropiat sufleteşte de autori ca Nerval sau Aragon. Nu mă interesează prea tare arta care reflectă viaţa într-o formă descriptivă, explicită - în fond, unde e adevărul despre viaţă? - ci arta care invocă moduri alternative de a fi şi de a gândi.

I.B.: Simt nevoia să clarific ceva: nicio formă de artă nu pluteşte pe deasupra realităţii. Dacă o creaţie este complet deconectată de la realitate apare ca fiind falsă şi lipsită de noimă. Există implicaţii social-politice în substanţa oricărei expresii umane. Dar arta nu poate fi doar o oglindă a realităţii, menirea ei este să o chestioneze, să o transfigureze, să o redimensioneze. Eu una am nevoie să simt, în orice formă de artă, confruntarea, contrastul, tensiunea existentă între dorinţă şi realitate, între vis şi realitate, între lumea interioară şi cea exterioară între care suntem prinşi ca indivizi, să simt drama subiectului uman. Ai pomenit de Nerval. Şi eu am fost mereu tentată să gândesc realitatea în termeni romantici, ca exil al sufletului într-un mediu impersonal.

Realitatea este, din punctul meu de vedere, lumea exterioară, indiferent cum am concepe-o: un câmp de interferenţă între toate fiinţele, sau între fiinţe şi fenomenele naturale, ceva din care facem toţi parte şi în care ne manifestăm, însă într-un mod care ne cenzurează o parte din adevărul lăuntric. Şi cred că unul dintre ţelurile artei este să închipuie mijloace prin care acest adevăr lăuntric să capete o formă comunicabilă, indiferent dacă este vorba de un adevăr pur particular sau de unul aplicabil întregii specii. Obiectiv vorbind, realitatea nu e una singură. Sunt tot atât de multe realităţi câte fiinţe vii; pentru fiecare dintre noi "acelaşi" mediu social sau natural apare într-o altă formă şi are alt gust. "Cherchez la femme"! se spune. "Et la Réalité", aş adăuga.

G.L.: Poate că, fiind vorba de muzică, arta mea este deja scutită de o confruntare cu lumea reală. Întotdeauna va exista o controversă legată de ceea ce muzica poate şi nu poate exprima în mod legitim. Sunt de acord că orice acţiune umană are anumite implicaţii sociale, dar eu unul nu asta caut în operele de artă pe care le preţuiesc. Sunt atras mai ales de experienţele care nu pot fi exprimate într-o manieră concretă, care se situează la graniţa cu oniricul şi straniul şi care ţintesc într-o direcţie mai atemporală. Ca şi cum ai încerca să priveşti prin spatele unei oglinzi. Curios, în muzică, e nevoie să stăpâneşti un limbaj foarte organizat şi complex raţional ca să fii în stare să transmiţi ceva din materia iraţională specifică emoţiilor şi viselor. Structura muzicală poate produce experienţe estetice puternice, chit că este foarte riguroasă.

I.B.: Formele de artă contemporane, validate de lumea academică, tind să colecteze tot mai multe atribute ale discursului critic ţintit la adresa celor ce se petrec pe scena lumii, cu alte cuvinte artele tind să fie mai degrabă orientate spre realitatea exterioară decât interesate de impactul pe care caracteristicile acesteia îl au asupra lumilor interioare. Ce crezi despre consecinţele acestei orientări a artelor contemporane? E adevărat că, de-a lungul timpului, s-au succedat curente şi mişcări culturale care au fost alternativ interesate preponderent de lumi interioare sau exterioare (fie ele personale sau colective), dar îmi pare, intuitiv, că de data asta lucrurile au ajuns puţin cam departe în materie de realism. Pe scurt se cam exagerează cu pozitivismul.

G.L.: Sunt întru totul de-acord. Perspectiva ştiinţifică şi exoterică este prevalentă în cultura contemporană. Orice tip de discurs care vizează experienţa interioară sau ceea ce în mod tradiţional a fost asociat spiritului sau sufletului a dispărut din zona de expresie general acceptată. Există, desigur, o hiper-industrie dedicată rezolvării traumelor şi altor forme de consiliere psihologică, dar toate componentele şi produsele ei sunt guvernate de ştiinţă. Tot ceea ce nu a fost validat ca formă de cunoaştere oficială, e privit ca lipsit de sens şi de valoare, şi acest fapt se datorează, în parte, şi programei universităţilor cu profil artistic, care se fac vinovate de faptul că s-au aliniat unui curent de idei care încearcă să cuantifice orice. Şi, evident, nu orice poate fi evaluat prin măsurători externe sau cuantificat.

I.B.: Actuala muzică de cameră şi orchestrală propune publicului, destul de des, piese agresive, zgomotoase, care induc stări angoasante. Cred că trebuie să fii puţin pervers să te bucuri de o asemenea tortură sonoră. Crezi că aceste compoziţii au de-a face cu paradigma "realistă"?

G.L.: Realismul în muzică e mai problematic de afirmat pentru că, exceptând stilul verismo al anumitor opere italiene, nu e atât de clar ce ar putea însemna. Nu am o problemă cu muzica celei de-a doua Şcoli Vieneze (Schoenberg, Berg, şi Webern), ba chiar o preţuiesc mult pentru natura expresionistă şi întunecată a materialului sonor. Aceşti compozitori au comunicat ceva esenţial despre trăirea umană, într-un mod precis şi calculat artistic. Muzica apărută după această perioadă (Stockhausen, Boulez, Xenakis, de exemplu) pare să fi pierdut contactul cu ceea ce încerca această pleiadă de compozitori vienezi să exprime şi a devenit o simplă explorare a unor noi tehnici posibile, iar acest fapt a condus, în ultimă instanţă, la sterilitate în multe aspecte ale muzicii contemporane. Iar publicul şi-a pierdut interesul pentru creaţii inovatoare şi aride. Dacă există o dimensiune realistă în aceste forme muzicale aceasta rezidă în încercarea de a justifica anumite compoziţii printr-un aparat tehnic care poate fi explicat şi, deci, văzut ca având merite artistice...

I.B.: Nu tot ce e inventiv şi original e şi artistic!

G.L.: Evident.

I.B.: Niciodată nu m-am sinchisit prea tare de problema "iluziei". Ce mă interesează e starea de graţie care e consubstanţială inspiraţiei. În materie de interferenţe umane nu există adevăr obiectiv. Rădăcinile dorinţei şi atracţiei nu sunt în realitatea palpabilă, ci în instinctele noastre cele mai profunde. Cei mai mulţi dintre artişti au creat într-o stare de spirit "modificată". Există un punct de fierbere care face ca piesele din mintea cuiva să intre într-o altă stare de agregare, una care produce inspiraţia. Tu eşti acest gen de artist? Şi, dacă da, ce înseamnă pentru tine un astfel de "punct de fierbere"? De unde provine inspiraţia, în cazul tău.

G.L.: Ca compozitor, îţi ia uneori şi luni întregi să scrii o piesă, lucrând la ea zi de zi. Aşa stând lucrurile, inspiraţia nu e un fenomen spontan care să producă o creaţie într-un interval de timp scurt. Punctul de vedere comun este acela că un artist este o "persoană specială" care are nişte trăiri mai profunde şi a cărui personalitate individuală e capabilă să transforme aceste trăiri în artă. Dar eu nu sunt în asentimentul acestei concepţii şi îi dau dreptate lui T.S. Eliot care a negat "substanţialitatea unităţii sufletului". Eu mă percep ca o fiinţă fragmentară care are multe valenţe şi, de asemenea, nu simt că îmi exprim personalitatea ci, mai degrabă, că mediul muzical îmi permite să exprim lucruri pe care le-am captat din alte arte. Ideea mea despre inspiraţie este că survine atunci când lucrurile se leagă în sinea mea într-un mod care permite unei lucrări să avanseze lin o vreme; atunci când fragmente interioare se combină într-un mod care creează sens. Chiar dacă o piesă va avea la sfârşit un titlu care se va referi, probabil, la ceva din lumea exterioară sau la o operă de artă, în procesul de creaţie vor fi fost implicate multe lucruri, de natură intimă, care au contribuit la producerea cercului magic muzical. Sunt curios să ştiu dacă tu consideri arta ta (şi mă refer aici şi la creaţiile tale literare şi la cele vizuale) ca având un limbaj care se dezvoltă şi, deci, presupune schimbări în modul tău de a lucra - prin manevrarea unor mijloace şi tehnici distincte - şi o explorare conştientă a anumitor strategii creative, sau aceste schimbări de tehnică survin în consecinţa unor trasee emoţionale pe care le-ai parcurs şi a unor schimbări pe care le-a înregistrat personalitatea ta. Cu alte cuvinte, este evoluţia tehnicilor implicate în actul creativ, rezultatul unei dezvoltări conştiente a mijloacelor de expresie, sau pur şi simplu o nevoie de a găsi o cale pentru a exprima mereu, într-un mod diferit, anumite trăiri?

I.B.: Încerc să acordez limbajul (şi prin asta presupun un anumit stil / formă de expresie) cu natura mesajului pe care urmăresc să îl transmit şi cu savoarea specifică trăirii sensibile asociate acestuia. Încerc să imprim scrisului sau picturii mele o anumită tonalitate şi tensiune, un gust inerent unei anume experienţe, situaţii sau reflecţii. Limbajul creativ încearcă să transmită aceste lucruri în mod nemijlocit şi nu "indirect". Mai precis: să spui că X e întristat pentru ca a primit vestea morţii celui mai bun prieten este un mod indirect de a descrie o situaţie, modul cel mai indirect fiind acela parcelat prin expresii standardizate (fie lexicale, sonore sau vizuale) asociate diverselor probleme de viaţă cu spectru general. Modul direct de a exprima dezolarea nu este în nici un caz o afirmaţie de tipul "X e dezolat", ci o manieră imprevizibilă (originală) de a spune acest lucru fără a numi propriu-zis dezolarea. Nu putem fi atinşi în mod sensibil de formulări stereotipe sau de simpla numire a unei emoţii. Creierul uman e obişnuit să ingereze reflex aceste coduri de comunicare şi expresii consacrate şi le înregistrează la un nivel pur cognitiv. Chiar şi formele artistice care au fost cândva foarte percutante emoţional, suferă o anumită eroziune în timp. Nu putem savura cu aceeaşi poftă aceleaşi forme şi gusturi zi de zi. Orice limbaj devine rutină dacă nu este provocat estetic. De aceea limbajul artistic trebuie să-şi înnoiască mereu mijloacele şi strategiile. Ca să îţi răspund mai clar la întrebare: în cazul meu procesul de creaţie este rezultatul unei dezvoltări şi evoluţii conştiente. Pe măsură ce am căpătat experienţă am reuşit să evit mai bine locurile comune şi exprimările "indirecte".

G.L.: Îţi dezvolţi universul în mod organizat şi deliberat? prin lecturi, bunăoară, sau eşti tentată să explorezi noi idei graţie lucrurilor care te pasionează la un moment dat sau centrelor tale de interes intuitive?

I.B.: Mă bazez în cea mai mare măsură pe instincte şi intuiţii. Dacă sunt, aparent, cerebrală, chestiunea se datorează faptului că am nevoie, probabil, mai mult decât alţii, să îmi pun ordine în minte şi în gânduri. Tocmai pentru că nu sunt foarte organizată şi riguroasă în stilul de viaţă, am nevoie să investesc timp în reflecţie şi analiză. Trăiesc, de obicei, relaxat şi sunt deschisă multor posibilităţi. Aşteptările mele sunt, de obicei, flexibile. Arareori sunt morocănoasă şi încerc să gestionez chestiunile nefericite cu umor. Însă, în materie de dragoste şi creaţie, sunt o fiară imperturbabilă. Lucrurile devin serioase. Sunt chiar extrem de disciplinată în aceste privinţe: am o capacitate uriaşă de concentrare, de-a dreptul obsesivă. Devin foarte atentă şi exigentă şi îmi împing limitele (emoţionale, fizice şi intelectuale deopotrivă) până într-un punct periculos. Iubesc şi scriu pe viaţă şi pe moarte, da. De fapt instinctul erotic şi cel estetic au rădăcini comune. Şi într-un anume sens acest extremism îmi prieşte. Creaţia şi dragostea mă transformă într-un ascet. Nu mai am poftă de nimic altceva. Pasiunea se pare că e, în formele ei paroxistice, o formă de durere voluptoasă. E ceva instinctiv, în tot cazul. Animalele în călduri se pare că simt la fel. De multe ori mi s-a întâmplat, scriind sau dansând, să resimt o chemare pentru stări şi emoţii extreme. Chiar am avut adeseori sentimentul vecinătăţii cu ceea ce se poate numi "pierderea controlului". Ţie ţi s-a întâmplat?


G.L.: Dincolo de rutina pe care o presupune actul creaţiei muzicale, pe care am descris-o mai devreme, şi care este coloana vertebrală a condiţiei mele de artist, trec prin stări care oscilează între extaz şi deznădejde. Situaţia pe care o descrii, de concentrare intensă şi exclusivă pe un proiect, o trăiesc mai ales în stadiile mai târzii ale lucrului la o piesă; şi îmi place faptul că mă pot sustrage realităţii înconjurătoare, că pot lăsa de-o parte celelalte piese din viaţa mea şi că singurul obiect al contemplaţiei devine munca mea. Îmi extrag o formă curioasă de extaz din această focalizare intensă, şi o trăiesc ca pe o formă de împlinire, chit că e vorba de ceva de scurtă durată.

Graham Lynch - Trio Cocteau

I.B.: Ştiu că una dintre cărţile tale preferate este o colecţie de eseuri scrise de Italo Calvino. Şi eu m-am simţit vizată de o parte dintre reflecţiile lui expuse acolo. Una dintre ele, cu care sunt în deplină afinitate, exprimă, în termeni moderni, faptul că rolul esenţial al artei este acela de a produce un limbaj capabil să creeze catharsis. Seninătatea despre care vorbeşte el este o sublimare a experienţei brute de viaţă. N-o putem dobândi decât situându-ne la o anumită distanţă faţă de egoul nostru emoţional şi faţă de revendicările egoului intelectual deopotrivă. Această seninătate nu este nici contemplaţie zen nici detaşare nici viziune simplificatoare asupra unui anumit subiect, ci capacitatea de a vedea lucrurile într-o stare mentală de graţie. Doar arareori cineva o poate atinge spontan şi cred că, atunci când se întâmplă în viaţa reală, faptul e în bună parte datorat şi influenţei modelelor artistice. E misiunea artei să evoce seninătatea, spune Calvino, să transforme o experienţă cenuşie în albastru pur. Chiar mă gândesc că anumite procese mentale au fost iniţial configurate pe cale artistică. Nu crezi? Am bănuiala că însăşi starea de seninătate este o trăire estetică la origini.

Graham Lynch - The Lie (versuri şi voce: Ilinca Bernea)

G.L.: Întrebarea ta atinge multe zone şi se îndreaptă spre problema cheie a rolului pe care arta îl joacă în vieţile noastre. Din punctul meu de vedere există anumite trăiri, stări de spirit, pe care ar fi imposibil să le cunoaştem dincolo de un anumit model estetic. Experienţa vieţii cotidiene este fragmentară şi secţionată în mici momente care implică planul fizic (şi implicit sexual), emoţional, cerebral, sensibil, afectiv, dar aceste momente survin oarecum arbitrar, iar conţinutul lor ne apare neuniform, discontinuu, ca un produs incontrolabil al hazardului. Însă, într-o operă de artă reuşită, aceste frânturi de experienţă şi fotograme de stare sunt condensate într-un eveniment unitar (poem, pictură sau piesă muzicală) care le situează pe o altă coordonată existenţială, una transcendentală, desigur, iar acest întreg este unul care conţine multă tensiune interioară şi semnificaţie, dar şi un tip de stază şi seninătate.

I.B.: Eu una cred că această seninătate are aceleaşi rădăcini cu umorul. Ce e umorul? Ce rol joacă în vieţile noastre? Cât de important e? E capabil umorul să producă, la rândul lui, catharsis? Pentru mine umorul este un punct de contact al conştiinţei umane cu sublimul.

G.L.: Cred că umorul poate acţiona ca o lumină călăuzitoare în situaţii extreme şi, adeseori, umorul negru e cel mai rizibil. Poate împrăştia emoţie ca o bombă care a fost gândită să fie inofensivă şi care să readucă la nivel "uman" chestiuni care ne depăşesc cu mult şi care, altminteri, ne-ar fi părut ameninţătoare sau copleşitoare.

I.B.: Care e primul lucru care îţi trece prin minte când auzi cuvântul "lume"?

G.L.: Sentimentul a ceva ce aparţine tuturor şi ar fi bine să-i purtăm de grijă.

I.B.: Şi cuvântul "act"?

G.L.: Faptul de a scrie muzică.

I.B.: Cu care dintre cele cinci simţuri de identifici mai mult? În ce măsură arta este o experienţă senzorială pentru tine?

G.L.: Probabil că mă identific cu văzul. Ceea ce poate părea ciudat, dar ca muzician, atunci când compun, relaţionez într-o mai mare măsură cu imaginile din mintea mea decât cu sunetele din mediul exterior. Arta vizuală şi simpla prezenţă a culorilor sunt vitale pentru mine. Izolate, culorile conţin emoţie, ceea ce nu se poate spune despre grupuri de sunete armonice (cum ar fi un singur acord), acestea capătă o vibraţie sensibilă doar dacă funcţionează şi prind viaţă într-un anumit context. Practicile armonice vestice sunt condiţionate cultural, şi sunt o invenţie recentă, dar experienţa culorii este una fundamentată biologic. Tu percepi, ca artist vizual, culorile individuale ca senzaţii codificate?

I.B.: Cred ca da.

G.L.: Faptul se reflectă conştient în modul în care îţi construieşti tablourile?

I.B.: N-aş zice că e ceva conştient. Pentru mine pictura este o experienţă ceva mai senzorială, deci iraţională, comparativ cu cea produsă de alte tipuri de creaţie artistică. Există o anumită "nevoie de culoare" în fundalul apetitului meu pentru pictură.


G.L.: Mă întreb de ce albul şi negrul îmi apar ca fiind mai evocative, senzuale, incitante şi stranii?

I.B.: Albul şi negrul sugerează linii dramatice şi un tip de dualitate, o emoţie a antinomiei: accentuează şi evidenţiază contraste. Şi, de asemenea, evocă umbrosul, obscurul, iar ambiguitatea implică, inerent, o complexitate semantică. Există un anume esenţialism în formele de arta în alb şi negru şi un grad mai înalt de transfigurare a imaginilor primare, provenite din realitatea înconjurătoare.


G.L.: Ne atrage, oare, mai mult o lucrare de artă în virtutea acestei doze de "indefinit" care apare în fotografia alb-negru sau în sunetul neutru al pianului, pentru că ne permite libertăţi introspective? Pentru că această reprezentare incompletă e direct legată de modul în care ni se arată lucrurile în memorie şi în "irealul" din care e compusă substanţa lumilor noastre interioare, o internalizăm mai uşor? O lucrare de pian de Debussy este deja ca o amintire, ca şi fotografia alb-negru.

I.B.: E foarte interesant ce spui. Sună proustian întrucâtva. Cred că toate artele au, în modul lor propriu, capacitatea de a accesa şi activa memoria noastră afectivă şi de a aduce un curent de aer proaspăt în realităţile noastre interioare, dar n-am simţit niciodată că ar fi ceva neutru într-o formă de artă care mă atinge. Dimpotrivă, pentru mine, fotografia alb-negru produce efecte dramatice, pentru că amplifică şi produce contraste. Chiar există vreun sunet sau vreo imagine întru totul neutre? Nu doar în artă ci şi în mediul înconjurător. Suntem programaţi natural să interpretăm experienţele noastre senzoriale, să le decodificăm şi să le dăm un sens. O serie de adepţi ai artei abstracte au exploatat chestiunea profitabil. Jackson Pollock, de exemplu. Schimbând acum subiectul, ce crezi despre aşa zisa artă militantă? Mă refer la acele forme de artă care sunt fundamentate ideologic.

G.L.: N-aş zice că operele de artă pe care le preţuiesc eu cel mai mult pot fi coagulate într-un înţeles de sine stătător sau arondate unei ideologii, cele mai bune creaţii radiază multe înţelesuri şi permit chei de lectură alternative. Din acest motiv găsesc că arta cu substrat ideologic ca fiind monoculturală şi anostă. Este una dintre problemele pe care le am şi cu arta conceptuală, care te întâmină cu o descriere lingvistică a sensului său care să îţi faciliteze înţelegerea. Tu cum te împaci cu arta conceptuală?

I.B.: Nu prea mă împac. O gătesc puţin cam prea cerebrală şi demonstrativă. Şi reducţionistă, datorită acestei clarităţi a mesajului de care ai pomenit. Un mesaj clar este unul univoc. Or în artă n-au ce căuta mesajele univoce. Uneori conceptualiştii îţi oferă o explicaţie a ceea ce au creat în însuşi obiectul creaţiei. E ca şi cum ţi-ai cumpăra o rochie elegantă pe suprafaţa căreia apare scris manualul cu instrucţiuni de folosire. Cumva arta contemporană te tratează de parcă n-ai putea gândi cu mintea proprie sau ai fi venit de pe o altă planetă. Nu-mi place să mi se spună cum să înţeleg o operă de artă, vreau să fiu lăsată liberă să o interpretez în felul propriu. Sensibilitatea mea lingvistică îmi spune că orice calificativ atribuit unei creaţii artistice îi diminuează valoarea. Să spui despre un tablou, bunăoară: aceasta este o piesă de artă înseamnă mai mult decât să spui: aceasta este o piesă de artă angajată. Uneori, determinările specifice ale calităţilor unui obiect îngrădesc şi împuţinează, la nivel perceptiv, câmpul său de valenţe, semnificaţii şi virtuţi. Acelaşi lucru se întâmplă şi cu adjectivele şi epitetele asociate unor caracteristici deja elogioase. Să spui despre o femeie că este foarte frumoasă este mai puţin decât să spui: e frumoasă.
Nu sunt neapărat de acord cu faimosul "less is more" al lui Van der Rohe, dar în anumite contexte cred că se aplică.
Şi apoi, orice piesă de artă autentică e, într-un anume sens, angajată. Nu doar cauzele externe şi sociale, suprapersonale, merită să fie numite cauze. Arta militează pentru tot felul de lucruri: libertate, scepticism sau cinism, pentru anarhie sau voluptate, pentru plăcere şi vis. Într-o anumită măsură orice formă de artă este militantă. Dar a subordona o creaţie artistică unor ţeluri ideologice consider că e ceva scandalos. Pe scurt, e propagandă... Nu te-am întrebat niciodată. Care e lucrarea ta preferată în artă?

G.L.: Mi-e imposibil să răspund. Nu e mereu aceeaşi lucrare. Depinde în ce stare sunt la un moment dat. Există, desigur, anumiţi artişti de care mă voi simţi întotdeauna apropiat şi la creaţiile cărora revin periodic, dar nu aş putea privilegia admiraţia pe care o am pentru unui dintre ei în detrimentul celorlalţi. Tu ai putea?

Ilinca (râde): Eu da. Sunt obsedată de Freundschaft al lui Egon Schiele. Asta e lucrarea mea preferată.

G.L.: Muzica pare să fie singura artă cu care nu ai o legătură directă, în sensul creaţiei. Ce rol joacă ea în viaţa ta?

I.B.: Muzica mă inspiră cel mai tare. Sunt întru totul dependentă de muzică. Este catalizatorul fluxului meu emoţional.


G.L.: Cum e? Cultura ţării tale transpare în creaţiile tale sau crezi că oriunde ai fi crescut şi trăit ai fi fost aceeaşi şi te-ai fi exprimat în mod analog?

I.B.: De vreme ce nu trăim în culturi izolate sau pur tradiţionale, e practic imposibil să fii întru totul influenţat de una singură. Toţi am crescut citind literatură, ascultând muzică sau urmărind filme şi bucurându-ne de lucrări de artă concepute în diverse timpuri şi spaţii culturale. Şi apoi, este cultura română pur românească? E cultura franceză pur franţuzească? Ar fi o primă întrebare. O cultură e un organism viu, menit să comunice, să evolueze, să devină, să se primenească. O cultură închisă e aproape o cultură moartă. Un ins care trăieşte închis în sinea lui, fără conexiuni umane, fără să iubească pe nimeni, se urâţeşte, devine steril sufleteşte, se îmbâcseşte intelectual, i se alterează ceva din substanţa interioară. Devine ursuz şi cenuşiu. Un animal ţinut în cuşcă îşi pierde instinctele, suferă şi se îmbolnăveşte mai des, e afectat, deturnat de la destinul său firesc. O plantă ţinută închisă într-o cameră pustie, se ofileşte şi moare. Acelaşi lucru e valabil şi pentru culturi. Ele au nevoie să comunice.
Cel mai rău lucru în comunism a fost tocmai această închidere, aş zice. O cultură ţinută "în captivitate" şi controlată de un regim totalitar e una care se va usca sau se va altera şi se va macera emanând duhori. Asta este ceea ce s-a întâmplat cu cultura română în timpul războiului rece. În lumea în care m-am născut, climatul cultural era un coşmar. Evident că nu mă pot identifica nicicum cu el. Dimpotrivă: am făcut tot ce mi-a stat în putere să mă sustrag. Mi-am căutat resorturile şi identitatea în alte culturi. Noroc că o cultură are fundamente în eter, nu e dependentă de planul material. E adevărat că mediul social joacă un rol crucial în procesul devenirii noastre. Dacă aceasta este favorabil, ne asumăm valorile lui, dar, dacă este ostil, avem tendinţa de a ne dezvolta personalitatea în opoziţie cu trăsăturile şi valorile acestuia. Cam aşa se întâmplă.

G.L.: Pentru mine întotdeauna a fost mai dificil să definesc cultura britanică decât s-o definesc pe cea franceză, germană sau italiană. Noi, britanicii, avem tendinţa să asimilăm propria noastră cultură dintr-o perspectivă externă şi, de asemenea, avem obiceiul să ne prindem târziu de ce se întâmplă prin alte părţi ale Europei. Suntem mai degrabă o naţie de creatori individuali decât de promotori de curente. Chiar şi noţiunile de "cultură" sau "intelectual" sunt privite cu dispreţ şi suspiciune aici, aşa că eu unul mă simt inapt să descriu în ce ar consta specificul vieţii culturale britanice.

I.B.: Începând din Renaştere, când creatorul-de-artă a căpătat un alt statut şi şi-a asumat dreptul de a interpreta lumea în termeni proprii, tradiţiile culturale au fost clătinate, chestionate şi uneori chiar renegate. Limbajul a explodat şi a înflorit, căpătând înţelesuri şi forme neaşteptate, lărgind frontierele înţelegerii. Cu cât au devenit mai particulare expresiile artistice şi mai independente faţă de axiomele şi cadrele generale ale unei culturi cu atât au devenit mai universale conţinuturile lor şi sensurile inerente acestora. Nu e un paradox, e ceva evident. Artiştii Renaşterii, prin proclamarea "independenţei", au făcut revoluţie în istoria artei. Nu crezi? În ce relaţie eşti cu arta Renaşterii?

G.L.: Din punctul meu de vedere, Renaşterea se situează artistic între două perioade culturale care mă interesează în cea mai mare măsură: antichitatea grecească, mai cu seamă în privinţa aspectelor sale bucolice, şi modernitatea urbană europeană, în speţă Parisul secolelor 19 şi 20. Am trăit cu toţii tentativa de a relaţiona cu lumea naturală (într-o manieră care nu poate fi, însă, decât ficţională sau artificială) şi de asemeni am avut de-a face cu alienarea din oraşul modern. Renaşterea şi-a extras inspiraţia din felul în care artiştii şi-au imaginat lumea Greciei antice, reprezentare pe care au revitalizat-o, decantându-i păgânismul în forme noi şi profunde de expresie care au însemnat o adevărată revoluţie a spiritului, într-adevăr. Acest fapt a fost proiectat gradual, mai departe, în timp, iar cerinţa de individualizare a expresiei a fost determinată şi de relaţia dintre individ şi mediul urban. Multe dintre viziunile introspective ale unora ca Baudelaire, fraţii Goncourt, Huysmans, Rilke (în faza pariziană), Breton sau Aragon, care sunt atât de relevante şi de marcante pentru ceea ce a devenit gândirea modernă şi, mai nou, contemporană, n-ar fi fost posibile fără Renaştere.

I.B.: În ce priveşte "diferenţa specifică" care desemnează trăsăturile distinctive ale unei culturi, am o curiozitate particulară în legătură cu regnul-englezesc. Ştii că am propriile mele repere anecdotice şi referinţe în domeniu şi că am obiceiul să improvizez glume cu englezi. Dar tare aş vrea să aflu ce consideri tu că ar fi esenţa "englezităţii".

G.L.: Sincer, mi-e imposibil să răspund! Nici nu mă simt tocmai englez, tatăl meu a fost irlandez, ştii, şi o mare parte din viaţa mea de adult am trăit-o în nordul Scoţiei. Acum 15 ani m-am stabilit în Cornwall. Toate aceste locuri au puternice conexiuni celtice. Deşi îmi petrec în prezent ceva timp în Londra, am uneori senzaţia că sunt singurul englez din oraş. Conceptul de "englezitate" e supus acum unui referendum naţional, dar când eram mai tânăr nici măcar nu exista ca atare şi nu ţin prea tare să îl aprofundez. Dar mă interesează să ştiu în ce consideri tu că ar consta "englezitatea".

I.B.: Ce e specific englezesc este evitarea de a-ţi complica viaţa spunând chestiuni directe şi personale, când există şi vorbire impersonală sau pur şi simplu opţiunea de a tăcea, reticenţa faţă de confesiune şi sinceritate, o manieră foarte politicoasă de a spune lucruri ofensatoare, un simţ de-a dreptul obsesiv al ridicolului, căruia i se adaugă o doză de umor ascuţit, o imaginaţie vie, dar neexprimată, dublată de multă suspiciune socială. În romanul meu, Cutia Neagră, am scris undeva, rezumativ: "Omul civilizat e echilibrat, sec, calculat, distant, speriat de ridicol, îngrozit de superlative, într-un cuvânt: englez". Îţi aminteşti că m-ai întrebat, odată, cum aş numi stilul meu şi ţi-am răspuns "englezesc"? Stilul meu englezesc mă ajută, uneori, să-mi risipesc o mulţime de timp şi energie încercând să îmi ascund nemulţumirea în privinţa anumitor persoane, străduindu-mă să inventez motivaţii şi scuze pentru lipsa mea de interes în privinţa altora, flatând tot soiul de plicticoşi şi superficiali, zâmbind frumos la toate platitudinile sau îndurând eroic pisălogi de categorie grea.

G.L.: Analiza ta asupra "englezităţii" este cât se poate de pertinentă. În ultimele decenii, am fost, chiar, surprinşi să descoperim că începem să ne relaxăm puţin. Chestiunea se datorează şi faptului că oamenii au început să circule mai mult, ceea ce se întâmpla, prin tradiţie, în alte părţi ale Europei.

Ilinca (râde): Uite, replica asta a ta e tipică. Să-i spui interlocutorului că are perfectă dreptate, dar lucrurile nu stau chiar cum zice el, e stil curat britanic! Comparativ cu perioada studenţiei tale (sfârşitul anilor '70), cum este viaţa artistică şi culturală în Anglia? Este publicul mai conştient şi mai pretenţios sau, dimpotrivă, mai indiferent? Este piaţa liberă de artă mai diversificată sau mai restrictivă? E mai greu pentru un artist, muzician sau poet independent să intre în graţiile publicului acum sau era mai dificil pe-atunci?

G.L.: Cred că în ţările dezvoltate au survenit cam aceleaşi schimbări, peste tot. Banii au ajuns să domine piaţa de artă în detrimentul gustului şi calităţii. Finanţarea corporatistă şi fondurile guvernamentale au influenţat, de asemenea, piaţa de artă, iar creatorilor independenţi a început să le fie din ce în ce mai greu să se descurce financiar. Mai ales în muzică lucrurile au luat-o pe o pantă nefericită pentru că acum consumatorii obţin muzică pe gratis. Pe de-o parte a crescut numărul de artişti - şi graţie internetului - pe de altă parte discursul estetic şi critica de artă de calitate au devenit din ce în ce mai rare.

I.B.: Aş vrea să îţi propun un joc: spune-mi în câteva cuvinte cum ai descrie - în câteva tuşe distinctive - fiecare dintre decadele istoriei recente, începând cu anii 60. Evident, mă interesează evoluţia fenomenului artistic în lumea britanică.

G.L.: E o chestiune complicată! Pentru că am trăit în locuri izolate din UK, fără televizor şi ziare, aşa că n-am fost la curent întotdeauna cu schimbările culturale. În ultima decadă am devenit ceva mai informat în legătură cu ceea ce se întâmplă şi ceva mai interesat. În linii mari, viziunea mea este că decadele postbelice ('50-'80) au stat încă sub semnul ultimelor stadii ale creaţiei unor mari conştiinţe ale secolului 20, cum ar fi, de exemplu, Samuel Beckett. Odată cu dispariţia acestora, fenomenul artistic a înregistrat o degradare progresivă, deoarece artele au început să fie devalorizate atât în sistemul de învăţământ cât şi în mass media. Sunt curios cum vezi tu lucrurile.

I.B.: Vorbim de ce s-a întâmplat în UK, pentru că în România în acei ani, am trăit în comunism şi situaţia era complet diferită. Anii '60 au fost agitaţi şi conduşi de euforia unor utopii sociale, ai căror promotori au fost nişte tineri dispuşi să răstoarne lumea din temelii. Parţial şi-au şi împlinit ţelurile, dar lumea cea nouă pe care au construit-o peste dărâmăturile celeilalte nu a fost neapărat una mai bună. Aşa că anii '70 au fost o formă de sevraj survenită în consecinţa intoxicării cu diverse idei utopice. Au produs, însă, o deschidere către experimente artistice, foarte interesante. După mine anii '80 au fost, de departe, cei mai creativi şi favorabili apariţiei unor artişti, muzicieni şi literaţi independenţi. Socialmente, a fost un moment de trezie şi luciditate atunci. Anii '90 au stat încă sub semnul unor forme de gândire umanistă şi pro-creativă, aş zice că mai ales cinematografia britanică a atins atunci un apogeu (cele mai bune filme pe care le-am văzut au fost făcute în acea decadă). Începând cu noul mileniu, sistemul corporatist şi-a însuşit fiecare componentă a societăţii şi culturii, inclusiv piaţa de artă, care a devenit din ce în ce mai puţin liberă. În zilele noastre schimbările sunt rapide şi spectaculoase! Cu fiecare nouă generaţie moare o lume. Este uluitor şi întrucâtva terifiant să realizezi cu ce viteză se transformă societatea! N-am trăit mai mult de patru decenii pe pământ şi abia mai recunosc în jur mentalităţi şi valori familiare. Mă simt inadaptată la lumea actuală. În anii '90, bunăoară, aveam un sentiment puternic că înţeleg ce se întâmplă în jur, mai mult, că particip activ la acel prezent. Nu îl mai am deloc acum. În secolele anterioare, schimbările surveneau mai lent, aşa că oamenii nu aveau parte de o atât de percutantă sugestie a mortalităţii tuturor lucrurilor.

G.L.: Această experienţă a eliberării şi a explorării experimentale a devenit tot mai problematică pe măsură ce artele au fost acaparate şi aservite sistemului corporatist şi birocratic. După criza economică organizaţiile artistice au devenit predispuse să satisfacă o gamă cât mai largă de aşteptări cu mijloace cât mai sigure, ceea ce poate fi un lucru de bun augur pe undeva, dar care riscă să împingă expresia artistică pe un culoar "sigur" care să o facă prea comodă şi accesibilă.

I.B.: Eu una mă identific cu generaţia mea şi a ta pe care o priveam admirativ când eram adolescentă. Lumea, în felul în care o înţeleg eu, e una concepută de generaţiile noastre şi imortalizată în creaţiile noastre. Apropo. E o întrebare pe care mi-o pun şi mine adesea. Te identifici cu muzica ta? Faptul straniu e că majoritatea oamenilor tind să se identifice cu ceea ce iubesc nu cu ceea ce exprimă. Cei mai mulţi dintre oameni simt că piesele lor de artă favorite (muzicale, literare, etc) îi reprezintă pe ei înşişi într-o mai mare măsură şi mai bine decât reuşesc să se recomande singuri. În ce mă priveşte lucrurile aşa stau, în tot cazul. Chiar şi atunci când sunt mulţumită de creaţiile mele, tot mă simt mai legată de cărţile, tablourile şi muzicile mele preferate. Mă simt proiectată în ceea ce iubesc nu în ceea ce exprim. Poate că aşa e şi firesc, dacă nu suferim de cine ştie ce tulburare narcisică. Nu ştiu. Ce crezi?

G.L.: În multe sensuri ceea ce creez îmi pare mai degrabă străin. Aud adeseori greşeli în propria mea muzică, îi receptez limpede lipsurile şi nu ajung niciodată să mă distanţez suficient de ea încât să pot relaţiona cu ea contemplativ, aşa cum fac cu orice altă muzică sau formă de artă.

I.B.: Da, identificarea e o chestiune care are de-a face cu contemplaţia, îşi trage sevele din ea. Contemplaţia este catalizatorul descoperirii-de-sine.

G.L.: Mă identific puternic cu poeţii, scriitorii şi pictorii preferaţi (ba chiar şi cu unii compozitori, destul de puţini, ce-i drept), dar nu mă pot regăsi în muzica mea, după cum nici nu pot spune că mă "cunosc" prea bine. Chiar dacă simt o anumită plăcere legată de o anumită compoziţie de-a mea, nu este pentru că mi-aş percepe personalitatea transpusă în ea. Consimt la cele spuse de Eliot: o operă de artă nu reflectă personalitatea unui artist ci doar mijloacele sale de creaţie. Câteodată îmi doresc să fi fost mai mulţumit de muzica mea.

I.B.: Ce îţi oferă ţie compoziţia, Graham? Mie, creaţia îmi dă un sentiment al libertăţii, în mod cert.

G.L.: În lumea materială, suntem prinşi într-un spaţiu anume, există o limită constantă, un orizont vizibil. În lumea interioară, acolo unde se produce creaţia, există un sens al libertăţii nemărginite. Călătoriile prin teritorii interioare pot fi experienţe eliberatoare, dar trebuie să fii atent să nu te pierzi în ele, să nu cazi pradă cu totul mirajului lor. E de dorit să îţi foloseşti puterile pentru a proiecta ceva din substanţa acestor realităţi interioare în lumea reală. Sunt întru totul de acord cu tine: e vorba de un sentiment al libertăţii.
Articolul anterior din rubrică
Toate articolele din rubrică
Articolul urmator din rubrică




0 comentarii

Spacer Spacer