Septembrie (Spune-mi o poveste!)

Cînd era copil, tata plîngea după poveşti cum plîng alţi copii după mîncare. Tatăl meu era un om ca toţi ceilalţi, dar era şi altfel, într-un fel anume, într-un fel cum alţii nu erau, ci doar el era. Era, de fapt, ca toţi ceilalţi: exact aşa cum trebuia să fie. Şi, fiindcă era exact aşa cum trebuia să fie, începînd din copilărie, s-a hrănit cu cuvinte, cu idei, cu poveşti. A continuat s-o facă şi cînd a mai crescut. A făcut-o toată viaţa. A ajuns să afle şi că lumea e o poveste, o scenă, un miracol. Îl citise pe Shakespeare. Nu era disperat - îl citise şi pe Kierkegaard. Ştia şi de la Heidegger cîte ceva, ştia şi de la Aristotel, îl citise pe Girard la 20 de ani şi pe Thomas Mann la 19. Şi, pe lîngă multe lucruri pe care le aflase din cărţi, tata ştiuse, dintotdeauna, că e un copil bun. Nu cred că i-a spus nimeni asta în mod explicit, o avea în el, aşa se născuse, ştiind.

Oare cum l-au crescut bunicii mei? Cred că l-au crescut bine, din moment ce era atît de creativ. Nu-i cunosc şi tata nu prea vorbea despre ei. Dar îmi amintesc din copilărie că tatăl meu ştia multe-multe poveşti. Poveşti în care binele învingea întotdeauna, poveşti pe care mi le spunea mie, poveşti după care eu adormeam liniştită seara şi mă trezeam dimineaţa cu gîndul că totul era în ordine, dar şi cu o foame nestăvilită de noi poveşti.

Azi, una dintre poveştile mele preferate este viaţa tatălui meu. La început, chiar după ce tata a plecat dintre noi, am crezut că povestea lui nu era una cu final fericit. Trecuse prin multe, dar le depăşise. Asta era de bine, însă credeam că s-a terminat rău. Acum cred altceva: că povestea tatălui meu e o poveste fără sfîrşit. E povestea noastră, a tuturor, ghicită în istoria unui om ca toţi ceilalţi, dar care era şi într-un fel anume, într-un fel cum alţii nu erau, într-un fel în care numai el putea fi.

În copilărie, la grădiniţă ni se citeau poveşti scrise de alţii. Tata le inventa pe-ale lui, şi mi le spunea numai mie. Am început să inventez poveşti la rîndul meu, şi, după moartea tatii, am început să le scriu.

Datorită tatălui meu scriu eu azi poveşti.

Acum, în această clipă, nu inventez nimic. Acum spun şi eu o poveste scrisă de altcineva. Căci viaţa tatălui meu e o poveste frumoasă, scrisă de altcineva.

*
Mi-e tare greu să încep povestea tatii. O spun, totuşi, şi faptul că nu eu am scris-o îmi dă curaj. Servesc un scriitor mai mare decît mine, eu, care sînt doar o urnă în care se păstrează memoria, eu, care sînt doar o virgulă în marele roman al lumii.

Şi ştiu acum, în umila mea condiţie de virgulă într-un roman, că principalul rol şi rost al tatii pe lume a fost să-mi dea mie viaţă. Ştiu asta sigur. De-asta povestea lui e una cu final fericit. Pentru că şi-a împlinit scopul în viaţă. Şi, în memoria lui, am ales să îmi dedic viaţa poveştilor, acelor poveşti care mă aleg ele pe mine, nu eu pe ele, poveştilor frumoase, pe care le pot servi într-un singur fel: spunîndu-le. Prima mea datorie este faţă de tata şi faţă de povestea lui.

Tata n-a scris niciodată. N-a avut curajul. Căci a scrie este un act de curaj. Poate nici n-avea timp şi nici energie - era foarte ocupat cu îndatoririle zilnice. În schimb eu, care trăiesc de cîţiva ani, mai exact de la moartea lui, într-o buclă temporală, o buclă în care fac ceea ce trebuie ca şi cum aş fi teleghidată, îmi permit să fac şi ceea ce vreau, şi anume să-mi servesc funcţia minusculă în marea poveste a lumii. Rolul meu, o ştiu acum, este cel de a spune poveşti. De aceea, fiindcă mi-am aflat scopul în viaţă, şi povestea mea personală e una fericită.

*
Tata a murit în septembrie, vegheat de mine, întins într-un pat pliant, cu o cană de ceai în mînă. Suferea de o boală de inimă. Şi, într-un final în care - mi se părea mie - binele n-a învins, inima i-a cedat. L-am plîns o vreme, pe el şi poveştile lui inventate. Eram, abia acum, singură pe lume, lăsată pradă vînturilor capricioase ale vremurilor.

Tata s-a născut tot în septembrie - luna fructelor în pîrg şi a după-amiezelor aurii, luna temperaturilor blînde şi a ploilor deprimante, a culesului viei, a frunzelor galbene, a brumei violente şi a ceţii neiertătoare. S-a născut sub steaua poveştilor. Chiar aşa! Căci toamna, în casă, la căldură, cînd afară cade grindina şi urlă vînturile vestitoare de iarnă, cînd pe cer stelele complotează cu intensitate maximă spre binele omenirii, atunci se coc şi poveştile cele mai frumoase şi dătătoare de linişte.

În luna septembrie, în fiecare an, Matei Olaru, copilul care avea să devină tatăl meu, primea cîte o carte de ziua lui. La început, cărţi de colorat. Mai apoi, cărţi cu poveşti. Apoi, cărţi cu poveşti pentru copii mai mari. Şi, într-un sfîrşit, cărţi pe care şi le cumpăra singur. După ce a citit cît a putut, a început să-mi spună poveşti mie, poveştile lui inventate, în care binele învingea întotdeauna, poveştile care dădeau sens şi bucurie vieţii mele.

Viaţa tatii n-a fost uşoară. M-a crescut singur, căci cu mama se întîmplase ceva inexplicabil - dispăruse fără urmă. Trăiam doar noi doi, într-un oraş prăfuit de provincie, unde tata era electrician şi unde se lupta zilnic cu dragonii scurt-circuitelor, ai penelor de curent, ai stîlpilor de înaltă tensiune căzuţi, şi, de fapt şi nu în ultimul rînd, cu dragonii întunericului. Aveam să înţeleg asta mai tîrziu, cînd tata avea să-mi vorbească direct, nu prin poveşti.

Amintirile mele despre el încep de pe la vîrsta de cinci ani. Cam pe-atunci se pare că a dispărut mama. Despre ea nu-mi amintesc mare lucru, dar îi sînt recunoscătore că a stat cu mine măcar un pic. În lipsa ei, am învăţat să trăiesc de la tata.

Îmi amintesc foarte bine haina lui albastră, din puf de gîscă acoperit cu fîş, pe care o îmbrăca în dimineţile friguroase de iarnă, cînd mergea la lucru. Îmi amintesc faţa lui prietenoasă, care m-a privit întotdeauna cu ochi buni. Şi, mai ales, îmi amintesc poveştile lui cu dragoni şi vrăjitoare, cu zîne şi spiriduşi, cu oameni ca noi, poveştile lui, în care binele învingea mereu.

Cînd am împlinit 6 ani, tata m-a dat la şcoală. Mă ducea şi mă aducea de-acolo în fiecare zi. Mă conducea pînă în sala de clasă care mirosea a motorină, şi-n care băncile înghesuite ne aşteptau cuminţi, tăcute, moarte, şi tot de-acolo mă lua, în fiecare zi. Asta s-a întîmplat pînă am ajuns în clasa a III-a, cînd am început să merg singură la şcoală. Îmi plăcea acolo, dar abia aşteptam să vină seara, să mă cuibăresc în pat şi să-l ascult pe tata povestind.

Amintirile mele despre cum era tata pe vremea aceea se suprapun cu poveştile pe care mi le spunea. Inventa lumi fantastice, de sine stătătoare, cu propriile reguli şi cu propriile limbi, cu domnitori înţelepţi sau tiranici, şi, uneori, cu despoţi luminaţi. Pericolele erau mari, luptele - acerbe şi întotdeauna, la final, binele jubila, victorios.

Am crescut un pic şi poveştile s-au transformat în adevărate discuţii. Puneam mereu întrebări şi tata avea mereu răspunsuri. Ce nu ştia - inventa. Simţeam că mă iubeşte foarte mult - altfel nu mi-ar fi acordat atîta timp, nu mi-ar fi făcut pe plac spunîndu-mi cele mai frumoase poveşti, nu ar fi vorbit cu mine ca şi cînd aş fi fost egala lui, nu ar fi avut grijă de mine, nu şi-ar fi dedicat viaţa, practic, creşterii şi educaţiei mele. Credeam, deşi nu vorbeam pe vremea aceea niciodată cu el despre mama, că o iubise mult şi pe ea. Avea să-mi spună, după un timp, că credeam corect. Probabil că acum sînt împreună, undeva unde ajung - şi de unde vin - toate poveştile cu sfîrşit fericit, sau, mai degrabă, poveştile fără sfîrşit.

Cînd eram mică, îmi imaginam că pe mama o furase un dragon şi că tata, prinţul puternic şi inteligent şi frumos - căci tata era frumos -, urma să o salveze. De cîte ori îl întrebam de ea, tata tăcea o clipă, după care se oferea să-mi mai spună o poveste. Aşa că tăceam şi ascultam.

Leitmotivul fiecărei seri din copilărie erau chirăielile mele încîntate la vederea lui - de obicei sosea acasă pe la ora 5, îşi deschidea braţele şi mă strîngea tare în ele. Îl pupam pînă-mi spunea, rîzînd, să încetez.
- Spune-mi o poveste! - strigam eu, încîntată, ştiind că tata îmi va da ce-i cer. Întotdeauna îmi dădea ce-i ceream, mai devreme sau mai tîrziu.

Acum, privind în urmă, îmi dau seama şi mai bine că nu era un om ca toţi ceilalţi: nu s-a recăsătorit niciodată şi n-a adus niciodată nici o altă femeie la noi în casă. Nici măcar după ce eu am crescut şi m-am mutat. Dar la vremea aceea, cînd m-am mutat de-acasă, ştiam şi de ce nu se recăsătorise.

Lumea vorbea. Oamenii îl bîrfeau şi unii chiar îşi băteau joc de el. Mulţi ziceau că nu poate, sau că, cine ştie, poate-i plac bărbaţii, sau că-i prost. El rezista. Şi, din acest motiv, din cauză că nu ceda presiunilor sociale, nu avea prea mulţi prieteni. Avea, cu siguranţă, un prieten foarte bun. Pe mine. Şi în afară de mine, mai era Adrian Sîngeorzan, cel care avea să-mi devină, peste mulţi ani, profesor de literatură universală, unul dintre puţinii oameni care iubeau poveştile aproape la fel de mult ca tata.

Cînd venea Adrian pe la noi, mă lăsau să stau cu ei. Adrian îi cerea lui "Olaru", cum îi spunea el lui tata, cîte un pahar de vin alb, şi se puneau pe povestit. Ţin minte şi poveştile pe care şi le spuneau unul altuia. Dar nu le ţin minte aşa de bine ca pe cele pe care mi le spunea tata numai mie. Oricum, cert e că cei doi prieteni puneau ţara la cale cîteva ore, după care urma nelipsita poveste pentru mine.
- Alis! - striga tata. La culcare!
- Uraaaaaa!
- Vin acuma!
Şi venea.

După o vreme, poveştile lui şi-au schimbat forma. Nu mai erau atît de jucăuşe, conflictul era clar şi scurt, iar finalul venea ca şi cînd ar fi fost ghidat de un mecanism. Tata obosise. Eu crescusem. Dar mergeam înainte, şi el redeveni inventiv în scurt timp.

Eram deja în clasa a IX-a. Cînd am scăpat la şcoală în faţa colegilor informaţia că tata încă îmi spunea poveşti, am fost ostracizată şi batjocorită. Cu toate astea, nu i-am cerut tatii să se oprească. Eram pregătită să plătesc preţul. Cred că el a simţit totuşi ceva şi, treptat, cu toate că eu le ceream mereu-mereu, poveştile lui s-au transformat în explicaţii, jocul cuvintelor - în informaţii, bucuria comunicării - în tristeţea discursului: pentru tata sosise vremea să vorbim despre mama. Nu ştiu dacă eu eram pregătită, nu ştiu dacă şi-a ales bine momentul, probabil că da, pentru că întotdeauna am crezut şi cred în continuare că toate vin la timpul lor. Ce am aflat era că pe mama, într-adevăr, exact cum îmi imaginasem, o furase un dragon.

Şi-aşa mi-a stricat tata povestea adolescenţei fericite, liniştite şi fără griji. Mi-a spus un alt fel de poveste.

*
- Mama ta, Ioana, începu el tacticos, aprinzîndu-şi eterna pipă din spumă de mare, a fost o femeie foarte frumoasă şi bună. Semeni cu ea. Nu, nu, nu, - mă opri el cînd am vrut să protestez spunînd că eu semăn doar cu el - semeni şi cu ea. Aş vrea să ţi-o prezint.

Mama ta s-a născut iarna, în casa părintească, undeva, într-un sat muntos. Să ştii că îi plăceau mult poveştile - i-am spus şi eu cîteva, pe care ţi le-am spus apoi şi ţie. Îi plăcea să mănînce varză murată, ceapă verde, ciocolată şi prăjitură cu mere, printre altele. Şi nu toate deodată, desigur. Nu-i plăceau: siropul de brad, dulceaţa de trandafiri şi mărarul. Îi plăcea de mine, îi plăcea de tine şi-i plăcea viaţa. Pînă la urmă, din păcate, i s-au întîmplat tot felul de lucruri care nu-i plăceau.

Ne-am căsătorit cînd aveam amîndoi 20 de ani. Ea purta o rochie violet, uşoară, şi pantofi fără toc. Era tunsă pînă sub ureche şi ochii ei verzi erau machiaţi atent şi discret. Eu aveam un costum alb, pantofi un pic prea mari şi ochii înlăcrimaţi de emoţie. Am spus "da" amîndoi şi ne-am mutat în apartamentul unde stăm acum doar eu cu tine. Eram fericiţi, ne iubeam. Dar au început problemele.

Într-o seară, mergeam cu mama ta la un film. Ne-a abordat, din senin, în faţa cinematografului, un om îmbrăcat în negru, cu palton şi cizme ascuţite. Întîi m-a întrebat pe mine dacă n-am un bilet în plus. I-am spus că n-am, cu părere de rău. Apoi s-a uitat lung la Ioana. A zîmbit un zîmbet strîmb şi galben, şi a plecat. Eram puţin derutat de prezenţa lui şi de damful de parfum scump pe care-l lăsa în urmă. Emana ceva neobişnuit, nepămîntean. Ioana rămăsese mută.

Au urmat nopţi agitate. Ioana plîngea încontinuu şi nu vroia să-mi spună ce-i cu ea. Am încercat să-i spun poveşti, dar n-au avut nici un efect. Atunci m-am gîndit că poate e însărcinată şi nu ştie, şi că are trăirile pe care le are sînt din cauza sarcinii. Într-adevăr, cînd am dus-o la medic, s-a dovedit că urma să vii tu pe lume. Eu ţopăiam de fericire, ea plîngea în hohote.

Nu înţelegeam. Am implorat-o să vorbească, dar Ioana mea se schimbase. Tăcea, şi se purta ca o nebună. M-am speriat. Am luat-o cu frumosul, am luat-o cu urîtul, dar ea tăcea şi pace. Nici nu mai vroia să iasă din casă. Îşi luase concediu de la lucru - era profesoară de literatură universală, preda ce predă acum Sîngeorzan - şi stătea toată ziua în pat.

Într-o zi am reuşit, cu greu, s-o conving să ieşim în parcul din faţa blocului. Acolo ne aştepta, din nou, individul îmbrăcat în negru, cu zîmbetul lui galben. Ioana a înţepenit cînd l-a văzut, după care a leşinat. M-am înspăimîntat, îmi era frică pentru tine, pentru ea, pentru noi. El s-a ridicat şi a plecat.

Am resuscitat-o cu greu pe Ioana. Am dus-o în casă. Am învelit-o cu plapuma. I-am făcut un ceai. Apoi i-am spus povestea ei preferată, inventată de mine, povestea cu prinţesa şi dragonul. A început să plîngă din nou. Cu blîndeţe, am reuşit să scot de la ea cîteva cuvinte: rău, rău, moarte, rău, frică. Am întrebat-o de ce i-e frică. A arătat spre geam. M-am temut că-i e frică de "afară", că are agorafobie, dar apoi mi-am dat seama că fereastra noastră dădea spre parc. Apoi, încet, cu grijă, am pus o altă întrebare, şi anume, dacă frica ei are vreo legătură cu omul cu zîmbet galben. A dat din cap afirmativ. Am mîngîiat-o şi-am ţinut-o în braţe. Încet, s-a destins. Şi mi-a spus, cu greu, în şoaptă, bîlbîindu-se, povestea ei.

Tatăl ei, Mihai, nu murise cum credeam noi, ceilalţi. Era învăţător în satul în care se născuse Ioana, care venise pe lume iarna, cum îţi spuneam, pe un ger cumplit. Mai tîrziu, ea şi mama ei au povestit tuturor că pe Mihai îl lovise o maşină al cărei şofer, un necunoscut, fugise de la locul accidentului. Nu era întregul adevăr. Adevărul era că şi Ioana, şi maică-sa, ştiau, mai mult sau mai puţin exact cine conducea maşina: omul cu zîmbet galben. Îl mai văzuseră prin sat. Nimeni nu ştia cum îl cheamă, unde lucrează, tot ce ştiau era că tatăl Ioanei fusese ameninţat de el, din senin, într-o seară, pe cînd scotea apă din fîntînă. Individul scosese cuţitul, îl fluturase prin faţa ochilor lui Mihai, şi apoi pierise literalmente în noapte. Nu ştia nimeni din familie ce era acolo, de ce îl ameninţase pe tatăl Ioanei. Dar îl văzuseră. Şi le era frică. Mihai tăcea chitic, se făcea tot mai palid pe zi ce trecea, pînă cînd, într-o zi, sub ochii largi ai soţiei lui, îl călcase maşina chiar în faţa casei, pe uliţa prăfuită. Era un 4x4, fără numere, negru, cu geamuri reflectorizante.

Viaţa a mers mai departe, poate cu mai multă frică şi cu mai mult mister. Cu întrebări fără răspunsuri.

Acum, străinul misterios revenise s-o chinuie pe Ioana. Nu ştiam ce să fac. Nu ştiam cine e, cum să dau de el, de unde şi cum să-l iau, şi-mi era o teamă oribilă să mă împotrivesc agresiunilor lui, în primul rînd ca să nu rămîi tu fără tată. Mi se părea o situaţie fără ieşire. Dormeam ca pe ace. Dar n-a mai apărut, o vreme.

Zilele treceau şi frica începuse să se risipească uşor-uşor, ca norii primăvara. Ioana chiar mi-a zîmbit într-o dimineaţă. Am început să ieşim la plimbări. Nici urmă de individul cu palton. Ioana se refăcea, cu gîndul la tine. Şi eu eram cu gîndul la tine. Încet-încet, ieşea soarele. Te-ai născut şi tu, vara următoare, la maternitatea din centru. Erai un copil sănătos şi vesel, care m-a prins de deget de cum i l-am întins.

Dar cînd ai împlinit trei luni, l-am văzut din nou pe străin. O dată, lîngă blocul nostru. Apoi, din ce în ce mai des. Stătea şi ne privea din cînd în cînd pe geamul cafenelei unde ne plăcea să luăm micul dejun, îl vedeam pe leagănul din parc cînd ieşeam cu căruciorul, şi, odată, s-a oprit sub stîlpul de electricitate stricat pe care-l reparam singur, într-o seară friguroasă.

De cîte ori eram cu Ioana şi apărea omul cu zîmbet galben, încercam să-i distrag atenţia. De cele mai multe ori, reuşeam. Cînd nu reuşeam, Ioana se crispa şi mă prindea de mînă. O linişteam, o mîngîiam, îi spuneam ce mult o iubesc.

Tu creşteai. În următorii patru ani, l-am tot văzut, ocazional, ba mai departe, ba mai aproape. Mereu în aceleaşi haine, mereu în aceiaşi pantofi. Mereu mi se făcea frig cînd îl vedeam. Renunţaserăm la cărucior demult, tu mergeai deja pe propriile picioare, te duceam la grădiniţă, te aduceam. Ioana se întorsese la lucru. Ne era din nou frică.

Cînd ai împlinit cinci ani, te-ai dus într-o excursie cu grădiniţa. Am rămas acasă cu Ioana şi ne pregăteam să ne culcăm, cînd, brusc, Ioana a început să se comporte ca şi cînd cineva i-ar fi luat minţile. Se uitase pe geam. Străinul stătea pe bancă, sub un stîlp electric, şi-i făcea semne. O chema la el. Abia am ţinut-o să nu se zvîrcolească pe jos de spaimă. Am luat-o în braţe. Am mîngîiat-o. Am legănat-o pînă a adormit. Şi i-am spus din nou povestea cu prinţesa şi dragonul. Pînă a adormit.

A doua zi dimineaţă, Ioana dispăruse. Jumătatea ei de pat era goală. Încă se vedea urma capului ei pe aşternutul albastru.

Am fugit în parc, am fugit în stradă. Ştiam cine mi-o luase. Dar n-am mai văzut-o niciodată de-atunci, şi nici pe el. Am căutat-o şi am aşteptat-o multă vreme. Nu s-a mai întors. N-am mai găsit-o. Nu mai ştiu nimic de ea de cînd aveai tu cinci ani. Încă o iubesc, şi te iubesc şi pe tine. Nu frica m-a oprit să mă recăsătoresc, ci dragostea pe care o simt faţă de voi.

Ţi-am spus povestea mamei tale, povestea ei adevărată, aşa cum o ştiu. Te rog s-o ţii minte. N-a plecat de bunăvoie. Am vrut să ştii asta.

Pipa din spumă de mare i se stinsese demult.

*
Am plîns în seara aceea, şi multe zile m-am uitat în jur, anxioasă. Nu era acolo nici un străin cu zîmbet galben. Nici nu l-am văzut vreodată. Dar ştiam că există şi mai ştiam că tata era cel care, cum-necum, reuşise să rămînă cu mine, să mă crească, să mă apere. Cel puţin pînă la momentul în care mi-a spus povestea mamei.

Nu ştiu nimic despre omul cu zîmbet galben. Nimic, în afară de ce mi-a zis tata. Şi, pentru că nu l-am văzut niciodată, simt, într-un mod foarte interesant, că binele a învins şi de data asta: eu şi tata am rămas împreună şi tata îmi spunea poveşti în care, desigur, binele învingea întotdeauna.

Treptat, mi-am făcut şi eu prieteni. Adrian Sîngeorzan îmi preda deja literatura universală. Stăteam în bancă cu fiică-sa, care moştenise de la tatăl ei, ca şi mine de la al meu, dragostea pentru poveşti. Ei, fiicei lui Sîngeorzan, puteam să-i spun liniştită că tata îmi spune poveşti. Puteam chiar să i le şi reproduc.

Au trecut anii, m-am mutat de-acasă, tata a încărunţit, s-a îmbolnăvit de inimă şi s-a dus. L-am plîns multă vreme. Îmi spuneam, adesea, că şi pe el l-a furat omul cu zîmbet galben.

Dar povestea lui tata nu putea sfîrşi astfel. Aşa că m-am apucat eu de scris poveşti. Le inventez mereu şi le pun pe hîrtie. Cu curaj. Tatăl meu trăieşte, acum, prin povestea adevărată pe care tocmai am aşternut-o pe hîrtie. Şi mama - la fel. E greu să scrii poveşti în care binele învinge. E greu să scrii.

Povestea merge mai departe. Tatăl meu are o fiică care-l iubeşte în continuare, care nu-l va uita niciodată şi care crede că binele învinge mereu. Aşa, ca-n poveştile lui.

*
Mă gîndesc adesea la tata şi la imaginaţia lui fabuloasă. Îmi pare rău că n-a scris poveştile pe care mi le-a spus mie. Îmi pare bine că am reuşit eu s-o fac. Am început să scriu cu adevărat în septembrie.