Home

Home
Cititi-ne pe FacebookUrmati-ne pe TwitterFeed RSS gratuit

Spacer

Atelier LiterNet  Sageata  Proză scurtă  Sageata  autoficţiuni

Articol publicat exclusiv pe LiterNet.ro

Zece ani mai târziu


Alexandru-Radu Săvulescu

17.11.2015
TextText mai micText mai mare
Versiune imprimabila Adauga cu AddThis
Articolul anterior din rubrică
Articolul urmator din rubrică
E ora prânzului. Mă îndrept spre bucătărie, unde încep să pregătesc masa.

Ca de obicei la ora asta, pornesc radioul. Uneori nimeresc emisiuni foarte interesante, cum este cea de acum. De la început sunt atras de vocea invitatului emisiunii, deosebită - caldă, calmă şi totodată bine articulată - are un fel de a vorbi care mă face atent chiar înainte de a înţelege despre ce vorbeşte. Dar şi tema discuţiei este interesantă. Cert este că mă simt pe aceeaşi lungime de undă cu el. Mi se pare interesant că vorbitorul face eforturi să-şi păstreze calmul, să nu se ambalaze, să nu derapeze de la direcţia principală nici atunci când intervievatorul intervine cu întrebări mai puţin reuşite. Reuşeşte să construiască pas cu pas o argumentaţie pe cât de interesantă, pe atât de convingătoare. O foarte interesantă lecţie de filozofie a artei, şi un formidabil exemplu de comunicare...

Discuţia mă captivează. Aproape că am uitat pentru ce am venit în bucătărie, nu mă mai interesează masa. Îmi sublimez mişcările, pun cu încetinitorul vasele folosite în chiuvetă, nu mai dau drumul la robinet, fac focul mai mic la cuptor ca să nu fie nevoie să mai verific aşa des friptura pusă la copt, şi mai ales, mai ales, nu mă îndepărtez cu nici un pas de aparatul de radio, ca să nu pierd nici un cuvânt din ce se spune.

Sunt extrem de concentrat, nu mă mai interesează nimic altceva.

"ŢRRR, ŢRRR, ŢRRR!" Tresar ca şi cum aş fi primit un pumn în plină figură, nu-mi vine să cred că cineva poate să sune tocmai acum... Vraja s-a rupt, urechile îmi ţiuie, nu mai aud nimic din ce se vorbeşte la radio, aud doar soneria telefonului, care acum parcă nu mai sună aşa tare "ţrrr, ţrrr, ţrrr!" mă îndrept mecanic spre el, pun mâna pe receptor:
- Alo?
- Ce mai faci, dragule? se aude vocea unei prietene.

Nu e prima dată când sună la o oră incomodă, când îmi fac siesta, spre exemplu. Mă căutase şi cu o seară înainte, eram într-o vizită, n-am auzit pe loc telefonul, dar i-am scris mai târziu să o întreb dacă mai e trează. Mi-a răspuns scurt şi precis: "vorbim mâine". Se pare că acum e acel mâine.

Nu-mi pot ascunde lipsa de entuziasm, încep o conversaţie fără chef, vorbind aproape monosilabic. Mă gândesc cum să termin mai repede convorbirea ca să pot asculta ce a mai rămas din emisiune.

Îmi aduc apoi aminte că în ultima vreme mi s-a tot spus că nu sunt un bun ascultător (ceea ce, judecând după felul cum mă port acum, pare a fi perfect adevărat), aşa încât încerc să mă controlez şi să mă corectez, să-mi antrenez răbdarea, ba chiar să par vioi şi interesat de convorbire, ceea ce o face pe interlocutoarea mea să continue, eu răspund, şi tot aşa chip de circa douăzeci de minute, mă gândesc că emisiunea de la radio trebuie să se fi sfârşit. Acum nu mai are nici un rost să mă grăbesc, dar în acelaşi timp toate amabilităţile posibile s-au epuizat, iar discuţia pare să se apropie de inevitabilul sfârşit.

Simt însă o scurtă ezitare la interlocutoarea mea, după care vocea i se schimbă.
- Ştii de ce te sunasem ieri?
- Nu.
- Am vrut să-ţi spun că o să-l văd pe iubitul meu de acum zece ani.
- N-am ştiut că ai avut un iubit acum zece ani.
- A fost bărbatul vieţii mele. Nu l-am uitat nici o clipă, mereu am aşteptat să-l revăd, deşi nu credeam că se va mai întâmpla vreodată.

Nimic din atitudinea mea de complezenţă nu mai persistă, sunt numai ochi şi urechi. Nici vocea interlocutoarei mele nu mai sună ca de obicei, a devenit mult mai intensă, şi naturală.
- Cum a fost revederea? V-aţi sărutat, te-ai ţinut de mână cu el?
- Nu, nimic din toate astea. Ne-am văzut la o cafea, am stat de vorbă despre ce-a mai făcut unul, ce-a mai făcut celălalt. Are un copil. Venise aici să facă a doua facultate. Era mai mare ca mine. Un bărbat foarte atractiv, toate femeile îl doreau. Am avut o relaţie perfectă cu el, tocmai fiindcă ştiam că e limitată în timp. Ne-am potrivit perfect pe toate planurile. Ştiam că va pleca la sfârşitul facultăţii. Cred că altfel aş fi fost îngrozitor de geloasă. M-aş fi consumat, şi l-aş fi consumat şi pe el. Aşa a fost mult mai bine. Păstrez o amintire perfectă a acelor ani. Mă aşteptam ca la un moment dat să mă anunţe că pleacă, şi dus a fost.
- Ai mai ţinut legătura cu el în anii aceştia cât nu v-aţi mai văzut?
- Da, din când în când, dar numai până când a venit prima dată în ţară. Atunci l-am rugat să ne vedem. Mi-a promis că mă caută. N-a făcut-o. Asta m-a supărat extraordinar de tare. Mi-ar fi fost de ajuns să-l văd o jumătate de oră. Voiam doar să-l revăd, nimic altceva. După asta nu i-am mai scris, nu l-am mai căutat în nici un fel, ca să-i arăt cât de mult m-am supărat. Acum a revenit din nou în ţară. M-a căutat, ne-am revăzut cu emoţie, e acelaşi de acum zece ani. Neschimbat. E tot pasionat de meseria lui. Singurul lucru nou este că face sport.
- Şi tu ce mai simţi acum pentru el?
- Nimic. E un capitol încheiat din viaţa mea. Trebuia însă să-l revăd, ca să pot considera capitolul încheiat.

Închid îngândurat telefonul. Mă îndrept încet înspre bucătărie, de unde simt venind miros de friptură arsă. De la radio se aude o voce impersonală prezentând o banală emisiune de ştiri...

Bucureşti, 2011 (revizuit 2015)
Articolul anterior din rubrică
Toate articolele din rubrică
Articolul urmator din rubrică




0 comentarii

Spacer Spacer