Home

Home
Cititi-ne pe FacebookUrmati-ne pe TwitterFeed RSS gratuit

Spacer

Atelier LiterNet  Sageata  Proză scurtă  Sageata  autoficţiuni

Articol publicat exclusiv pe LiterNet.ro

Cocoşeii din scorbură


Alexandru-Radu Săvulescu

24.11.2015
TextText mai micText mai mare
Versiune imprimabila Adauga cu AddThis
Articolul anterior din rubrică
Articolul urmator din rubrică
De dimineaţă primesc un telefon de la Vasile.
- Dragă prietene, îmi spune misterios, vreau să discut ceva cu tine. Ceva ce n-am rezolvat de douăzeci de ani, şi aş vrea să rezolv acum.
- Sigur, oricând doreşti.
- Păi când poţi tu.

A doua zi dimineaţă l-am sunat:
- Bună dimineaţa! Când să trec pe la tine?
- Păi după patru şi jumătate. Nu-ţi spun mai mult la telefon, îţi explic eu când ne vedem de ce la ora asta.

Mici probleme de rezolvat mă fac să întârzii puţin. Ajung pe la el după cinci. Îmi deschide, îl văd îmbrăcat de plecare.

Se ţine bine la cei nouăzeci şi şapte de ani ai lui. Îl laud:
- Ai un pulover frumos.
- Ei, e vechi.
- Da, dar e totuşi un Shetland autentic, iar griul ăsta englezesc e culoarea mea preferată.

Iau loc lângă el. Începe să-mi povestească:
- Cândva am cumpărat nişte monede de aur, cocoşei şi altele, ca să pun la adăpost economiile mele şi ale soţiei. Atunci nu m-am gândit că nu vom mai putea dormi noaptea de grija lor. Ştii cum era sub comunişti. Dacă miliţia ne-ar fi prins cu ei, am fi ajuns la închisoare. Ne temeam de un denunţ, aşa că ne-am gândit să nu-i mai ţinem în casă, să-i ascundem altundeva. Ne-am sfătuit, şi cel mai bun loc care ne-a trecut prin cap a fost o scorbură de copac. Ne-am plimbat prin Parcul Jianu până am descoperit un pom cu o scorbură destul de sus. Părea o ascunzătoare bună. Am venit într-o seară cu un scaun, şi am pus cocoşeii acolo.
- Parcă Kiseleff se cheamă acum, nu? Mai ţii minte locul?
- A trecut ceva vreme, dar o să-l găsesc imediat. De asta vreau să mergem împreună acolo, şi vreau să iei şi un scaun. Să te sui tu, şi să bagi mâna în scorbură după cocoşei. Mie mi-a fost frică să mă mai duc pe acolo.

N-am întrebat de ce a aşteptat douăzeci şi trei de ani după căderea comunismului ca să-şi caute aurul ascuns.

Ne ridicăm şi plecăm. Pun un taburet în portbagaj şi pornesc maşina. Ajungem pe Bulevardul Aviatorilor. Parchez în dreptul Institutului de istorie Nicolae Iorga, unde găsesc un loc liber. De acolo pornim amândoi pe jos prin Parcul Kiseleff, el primul, eu în urma lui, cu taburetul în mână. Prin parc, lume puţină.
- Ei, fir-ar să fie, dar ce s-au mai schimbat aleile pe aici! Nu mai recunosc locul!

Ne învârtim pe o alee, apoi pe alta, până ce Vasile strigă:
- Aici! Acolo!

Numără nişte paşi, după care se opreşte în dreptul unui copac.
- Are scorbură? mă întreabă.
- Are. Toţi de aici au.
- Aici este.

Mă cocoţ pe taburet, mă întind, bag mâna în scorbură, care nu e deloc adâncă. Nimic.

Vasile e nedumerit:
- Să fi greşit eu aleea? Să o luăm de la capăt. Îmi amintesc precis configuraţia aleilor, şi distanţa la care era copacul de capătul aleii. Ai puţină răbdare, o să-mi aduc aminte exact.

Începe să se agite tot mai tare, se învârte în cerc, trece de pe o aleea pe alta, se uită într-o parte, într-alta, de jur împrejur. Până la urmă alege o altă alee. Mă pune să caut într-un copac cam în dreptul celui în care căutasem prima dată. Nimic. Apoi mă pune să caut în toţi copacii cu scorbură care i se par lui că ar putea fi copacul lui. Tot nimic.
- Ei, să-i fie de bine cui i-a găsit! Să ne întoarcem acum acasă. Cel puţin sunt cu inima împăcată că i-am căutat, spune Vasile.

Bucureşti, 2012 (revizuit 2015)
Articolul anterior din rubrică
Toate articolele din rubrică
Articolul urmator din rubrică




0 comentarii

Spacer Spacer