Home

Home
Cititi-ne pe FacebookUrmati-ne pe TwitterFeed RSS gratuit

Spacer

Atelier LiterNet  Sageata  Proză scurtă  Sageata  autoficţiuni

Articol publicat exclusiv pe LiterNet.ro

Etajul care nu există


Alexandru-Radu Săvulescu

08.12.2015
TextText mai micText mai mare
Versiune imprimabila Adauga cu AddThis
Articolul anterior din rubrică
Articolul urmator din rubrică
Sunt într-un lift. Privesc indecis spre butoanele de pe perete, ca şi când n-aş fi sigur ce trebuie să fac. Am în mână o cheie de hotel, cu un breloc mare, albastru, triunghiular, pe care e scris cu cifre mari, albe, adâncite, un număr.

Din câte ştiu, prima cifră indică etajul, următoarea camera.

Apăs pe butonul cu numărul etajului. Liftul se pune în mişcare. Becurile se aprind unul după altul,..., liftul trece de etajul meu, şi se opreşte la etajul următor. Uşa se deschide. Nu cobor. Apăs din nou pe butonul etajului meu. Uşa se închide, liftul începe să coboare,..., suntem un etaj mai jos! A trecut din nou de etajul meu fără să oprească. Apăs din nou pe butonul cu etajul meu. Liftul reporneşte. Acum butonul fuge de la locul lui. Celelalte butoane se aprind toate în dezordine, în afară de etajul meu, care pare că a dispărut de pe panou. Când luminile de pe butoane se sting, iar liftul se opreşte, butonul cu etajul meu revine la locul lui. Dar nu mai am nici un chef să-l apăs.

Temător, cobor din lift. Mă uit unde sunt. O plăcuţă fixată de perete arată că sunt cu câteva etaje mai sus de etajul meu. O iau în jos pe scări. Mai am de coborât două etaje. Apoi unul. Ajuns în acest punct, am o strângere de inimă. Mă opresc pentru o clipă. Îmi fac curaj, şi încep să cobor din nou, de data aceasta mai încet, ca să pot observa orice neregulă. Pe măsură ce cobor, încetinesc tot mai mult, până când am impresia că aproape stau pe loc. Inima îmi bate tot mai tare, răsuflarea îmi e din ce în ce mai sacadată. Parcă a trecut o eternitate până când ajung să văd o uşă. Mă opresc să-mi trag sufletul, după care mai fac un pas, şi privesc panoul de pe perete. Fireşte, sunt cu un etaj mai jos de etajul meu!

Speriat, mă întorc înapoi. Urc sărind treptele două câte două. Simt cum o picătură de sudoare rece îmi intră în ochi.

La etajul de mai sus dau peste un bar. În spatele lui, un barman pregăteşte agil un cocktail. La o masă stă o pereche. Bărbatul are faţa puţin înroşită de la băutură. Se apleacă spre femeie, punându-i mâna pe genunchi. Îi şopteşte ceva la ureche. Femeia zâmbeşte fals şi râde strident. Îmi dau seama că n-are rost să-i întreb nimic, pentru că oricum nu mă vor lua în serios.

Mă întorc pe coridor, unde văd un băiat în uniformă care cară mai multe bagaje grele. Îl întreb de etajul meu. Începe să-mi dea o explicaţie complicată. Se încurcă în detalii. Nu înţeleg nimic. Renunţ să-l mai ascult, îi mulţumesc şi plec mai departe. El mă strigă, dându-mi noi explicaţii inutile.

Urc şi cobor pe scări, când mai lent, când mai agitat. Din când în când mă intersectez cu câte un alt oaspete al hotelului. În aceste ocazii încetinesc, ca să nu bat la ochi. Cu toate acestea, oamenii mă urmăresc cu privirea, întorcând capul după mine, oprindu-se uneori în loc. Trebuie că arăt ciudat. Mă privesc într-o oglindă de pe perete şi-mi dau seama că am părul răvăşit şi faţa plină de transpiraţie.

Când obosesc să alerg pe scări, intru din nou în lift. Mă uit cu intensitate la panoul cu butoane, pregătindu-mă să apăs o ultimă dată pe butonul cu etajul meu. Mă răzgândesc subit, şi apăs pe butonul de alarmă. Sună o sonerie. După o clipă de pauză, se aude un declic. O voce feminină îmi spune să fiu calm. Va încerca să mă ajute să-mi rezolv problema, dacă pot să îi explic clar ce doresc.
- Vreau la etajul meu.
- Vă rog să repetaţi, nu am înţeles solicitarea dumneavoastră.
- Cum se ajunge la etajul meu?
- Îmi pare rău, e o problemă mai complicată decât pot eu rezolva, va trebui să vă transfer unui expert.

După o scurtă pauză, în care se aud nişte păcănituri de transfer între linii şi nişte voci vorbind slab ceva neinteligibil, vocea expertului răsună clar în difuzorul liftului. Îmi pun mari speranţe în el. Pare să mă întrebe ceva. Sunt însă dezamăgit când îmi dau seama că vorbeşte într-o limbă pe care nu o înţeleg. Ne chinuim puţin aşa, fiecare pe limba lui, până când expertul îşi dă seama că e necesară o traducătoare. Când vocea acesteia se face auzită, îmi dau seama că ea nu ştie nici limba mea, nici pe a expertului, astfel încât mai mult ne încurcă pe amândoi.

Sunt tot mai disperat. Este oare posibil să nu-mi mai găsesc niciodată camera? Ce se va întâmpla în acest caz cu lucrurile mele? Oare va trebui să plătesc pentru această cameră pe care n-o pot folosi? Dar n-am cu ce plăti, portofelul meu e în haină, iar haina e în cameră... Mi se face frică să mă dau jos din lift. Ce se va întâmpla cu mine când voi ajunge la recepţie, şi voi spune că n-am cu ce plăti?

Apăs la întâmplare pe unul din butoanele liftului. O să mă plimb puţin cu el, în sus şi-n jos, până o să-mi vină vreo idee.

(Bucureşti, 2015)
Articolul anterior din rubrică
Toate articolele din rubrică
Articolul urmator din rubrică




0 comentarii

Spacer Spacer