Home

Home
Cititi-ne pe FacebookUrmati-ne pe TwitterFeed RSS gratuit

Spacer

Atelier LiterNet  Sageata  Eseu  Sageata  Evul Media

Articol publicat exclusiv pe LiterNet.ro

Pornind de la Barthes. Proiect de cultură


Bogdan Ghiu

29.11.2015
TextText mai micText mai mare
Versiune imprimabila Adauga cu AddThis
Articolul anterior din rubrică
Articolul urmator din rubrică
Fragmente din "Transcriitura", prefaţă la Roland Barthes, Obviu & Obtuz, Tact, 2015
 
Noul (ca să nu spun, totuşi, adevăratul) Roland Barthes pe care îl propune cartea intitulată (pe care îl propun prin traducerea cărţii intitulate) Obviu & Obtuz, un Barthes trans-literar, este, înainte de toate, un R.B. gînditor politic. Personal, aş aşeza întreaga carte, deci întregul gest integrator al transscriiturii, sub semnul măruntului text - cît un manifest! - intitulat Musica Practica, al cărui potenţial politic revoluţionar nu poate fi supraestimat, rămînînd a fi, propriu-zis, descoperit. Şi folosit, transpus, "tradus".
 
Căci poate întreaga perspectivă asupra artei (artelor) şi culturii trebuie răsturnată, re-centrată (dincolo de dubla, împărţita supremaţie a textului şi a imaginii), şi asta pornind de unde, poate, ne-am fi aşteptat mai puţin, de la "burghezul" pasionat, oximoronic, de Brecht şi de Schumann Roland Barthes. Pornind de la Barthes, poate că întreaga artă ar trebui concepută, pentru a depăşi separaţia dualist-"spectaculară" autor-public, după modelul muzicii şi al teatrului, ca artă performativă, înlocuind dualitatea canonic-ideologică ("comunicaţională") emiţător-receptor şi introducînd terţul exclus al receptorului-interpret, al publicului-performer. Arta devine, astfel, duală, iar procesul cultural, ternar.
 
"Performativizarea" generală a artei, adică dualizarea ei după modelul muzicii şi al teatrului (partitură/interpetare, text/reprezentaţie), înseamnă apropierea receptorului de interpretul-performer, altfel spus, scoaterea lui din pasivitate şi separaţie, punerea lui în situaţia revoluţionară de a-şi re-apropria politic arta. Într-un spectacol de teatru sau la un concert de muzică clasică, actorii şi instrumentiştii ne joacă, ne interpretează poate în primul rînd pe noi, cei din sală.
 
Post Scriptum
Întîmplarea, dacă se poate spune aşa, cedînd presiunii steretipurilor - dar, evident, nu este vorba de o întîmplare, ci de un simptom al unei configuraţii de epocă, mai exact al unei neaşteptate supravieţuiri, sau, şi mai exact, poate, invers: al unei alinieri a timpului istoric la o "presimţire" creatoare precum aceea, rarissimă, literalmente profetică, urmînd, abia, să se împlinească (totul depinde de noi: să o recunoaştem), a lui Barthes, al unei contemporaneizări a epocii înseşi cu "sine", rămasă în urmă -, face ca în expoziţia sa care care are loc exact în momentul de faţă, în spaţiul Magma din Sfantu Gheorghe, intitulată mo(nu)ments, cunoscutul artist vizual Miklos Onucsan să întrebuinţeze, pentru desemnarea laturii pur textuale a proiectelor sale, tocmai termenul de "partitură". Voi reveni. 
Articolul anterior din rubrică
Toate articolele din rubrică
Articolul urmator din rubrică




0 comentarii

Spacer Spacer