Home

Home
Cititi-ne pe FacebookUrmati-ne pe TwitterFeed RSS gratuit

Spacer

Atelier LiterNet  Sageata  Proză scurtă  Sageata  Miscellanea

Articol publicat exclusiv pe LiterNet.ro

85 grame. Protocala


Ion Gnatiuc

05.12.2015
TextText mai micText mai mare
Versiune imprimabila Adauga cu AddThis
Articolul anterior din rubrică
Articolul urmator din rubrică
După ce părăsim zona de asfalt, ne ia câteva minute bune să parcurgem cele câteva sute de metri ale unui drum de ţară ale cărui gropi sunt acoperite în fiecare campanie electorală cu promisiuni care nu sunt puse niciodată în aplicare. Suntem pe drum încontinuu de mai bine de o lună de zile, de când am luat la pas sudul şi estul ţării, căutând romi bătrâni de peste 75 de ani, care au supravieţuit deportărilor în Transnistria.

Pentru cei care afirmă sus şi tare (ori cred asta) că ţiganii reprezintă imaginea omului care mereu cere ceva chiar dacă nu suferă, îi rog să se oprească din citit chiar acum.
Acest text nu este pentru ei!

Discuţiile cu administraţiile locale încep cu mici lecţii de istorie, în urma cărora oamenii află despre cei 25.000 de romi deportaţi în cel de-al doilea război mondial de către Ion Antonescu. Lecţii e mult spus, pentru că e vorba mai degrabă despre o dezbatere în care nu prea avem sorţi de izbândă - reprezentanţii locali, cu o atitudine obraznică de deţinători ai adevărului absolut, anulează argumentele noastre istorice afirmând că Mareşalul nu ar fi fost în stare de aşa ceva, continuă cu negarea veridicităţii documentelor istorice care dovedesc asta pentru că s-ar baza pe snoave şi baliverne ţigăneşti şi se termină prin concluzii tranşante de sfidare a proiectului nostru: oricum s-au întors prea mulţi şi de ce mă rog am fi aşa interesaţi să-i ajutăm, când sunt atâţia români săraci pe care nu-i bagă lumea în seamă.

Ne-am creat deja un obicei din a întreba direct localnicii cum să ajungem în cartierele săracilor, o expresie sinonimă cu cartierele unde stau ţiganii. Iar imediat ce ajungem acolo, nu reuşeşte Petre să-şi scoată dosarele cu acte, că maşina e înconjurată imediat de copii desculţi şi murdari care ne întreabă dacă nu le-am adus nişte dulciuri. Unii dintre ei se mulţumesc să îi luăm în braţe, să ne atingă bărbile ori să le facem fotografii pe care ne roagă să nu uităm să le trimitem imediat ce revenim acasă.

Casa Protocalei răsare în mijlocul unui teren pustiu de la marginea satului, care a aparţinut unei cooperative. Un loc unde oamenii din localitate vin să arunce gunoiul, din care romii din preajmă mai extrag plastic sau metal pentru o bucată de pâine. Nu reuşesc să ţin aproape de mine gândul că această instalaţie poate fi locuită, dar mica improvizaţie de pereţi care abia stau împreună, cârpiţi cu lut, foi de metal şi ardezie mai mici sau mai mari, adăposteşte câteva suflete.

Când o întrebi despre noaptea de iulie din 1942, Protocala începe să plângă. Dă a lehamite din mână şi spune că nu doreşte nimănui să treacă prin aşa ceva. În vara aceea împlinise şapte ani, iar ultima zi petrecută în România e un puzzle complex - îşi aminteşte vag de puţinele lucruri pe care au apucat să şi le ia în grabă, de amalgamul de strigăte din tabără ale mamelor care-şi căutau copiii, împuşcături, bice care lăsau urme de sânge pe spatele bărbaţilor treziţi din somn. După ce au trecut Prutul şi Nistrul, au fost deposedaţi de cai înainte să parcurgă pe jos un drum lung de câţiva zeci de kilometri. Iarna i-a prins într-o pădure, unde au locuit în bordeie improvizate, cu mâncare improvizată şi îmbrăcându-se improvizat. Astăzi când le povesteşte nepoţilor că era nevoită să meargă iarna desculţă prin zăpadă să cerşească de la localnicii ucraineni, aceştia nu o cred. Transnistria i-a înghiţit toată familia, singurele care au rămas în viaţă fiind ea şi o soră mai mică. De fapt, nu prea a crezut nimeni ororile prin care au fost nevoiţi să treacă acolo, aşa că nu îi vine a crede că acum, după zeci de ani de neglijenţă din partea statului român, există cineva care vrea să îi întindă o mână de ajutor în încercarea de a obţine o pensie de deportat sau o indemnizaţie de muncă din partea autorităţilor româno-germane.

Bătrâna încearcă să-şi fac loc pe lângă copii să ajungă mai aproape de Petre. Urmăreşte filele din dosar, buzele ei încearcă să şoptească câteva rânduri din formularele din limba germană, însă lectura merge greu pentru o persoană care nu a mers niciodată la şcoală. Tanti Protocala, avem nevoie de certificatul dumitale de căsătorie şi de o declaraţie notarială, o anunţă Petre, iar imediat după asta Protocala se retrage, îndreptându-se către casă. În cocioaba improvizată e întuneric, mă lovesc de o candelă stinsă deasupra capului meu. Nu avem ulei nici pentru gătit, darămite pentru candelă!, îmi spune Protocala. Peretele e ciuruit pe alocuri şi cum uşa e mereu deschisă, se face curent. Un sistem de aer condiţionat natural care nu face faţă mirosului înţepător de urină. În stânga mea e un pat improvizat din mai multe saltele vechi şi prăfuite. Dintre câteva pături murdare zăresc iţindu-se un chip de om. Îmi vorbeşte într-o limbă stâlcită, urmărind coerenţa gângurelilor unui copilaş de câteva luni. Între timp bătrâna caută după un sac de cartofi zbârciţi o bocceluţă din care răsar la un moment dat un pumn de hârtii mototolite - reţete de medicamente pentru care nu s-au mai găsit bani şi care nu au fost cumpărate niciodată, un cupon de pensie de 20 de lei, un certificat de naştere aproape rupt. Cum nu ştie carte, doamna începe să plângă din nou, rugându-se să găsim actul de care avem nevoie în pumnul de hârtii aproape mucegăite. La un moment dat îmi întinde bucuroasă o hârtie: uite, asta-i! Pentru o femeie care nu a mers niciodată la şcoală, chiar şi o factură de curent, neplătită, datând din 2010, se transformă în act. Atunci a fost ultima dată când au avut curent. Imploră ajutor, iar când are impresia că nu o cred, ridică o pătură şi-mi arată ceea ce cândva a fost un om: o siluetă din care au rămas doar pielea şi oasele, cu un picior amputat.

Peste Iveşti se lasă noaptea. Aşteptăm gânditori în maşină. Concluzia provizorie este că, la 73 de ani de la deportare, tanti Protocala şi soţul ei nu pot fi ajutaţi cu pensiile mult-aşteptate. Din dosarul de hârtii necesare le lipsesc o groază de acte, instituţiile româno-germane cer hârtii care dovedesc că au fost deportaţi, că au fost căsătoriţi, că sunt copii ai celor deportaţi, că s-au întors, că sunt în viaţă, că mai trăiesc, că au mai beneficiat sau nu de alte ajutoare şi lista continuă către un decalog obositor, aproape imposibil de îndeplinit.

Afară e un frig de crapă pietrele. O noapte de noiembrie 2015 cu lună plină, multă brumă şi un sat cu luminile stinse, din care se aude pe alocuri doar câte un lătrat de câine. Ne gândim la oamenii aceştia care acum mai bine de 70 de ani au trăit sub cerul liber în plină iarnă, au îndurat boli şi o foame care i-a împins spre a mânca din cadavrele ce se înmulţeau de la o dimineaţă la alta. Apoi ne gândim la medicul din localitate care acceptă să dea o dovadă că soţul Protocalei este în viaţă doar dacă acesta se prezintă în persoană la spital şi la notarul căruia legea îi permite să se deplaseze la domiciliul clientului, însă doar cu o adeverinţă de la medicul de care vorbeam mai devreme...

Ne doare capul, suntem obosiţi, stăm baricadaţi în spatele propriilor nemulţumiri şi nedumeriri. Frustrările pe care le avem faţă de stufoşeniile birocratice ne fură cuvintele, ne bagă pumnii în gură, ne taie orice drept la replică sau acţiune. Însă mâine o vom lua de la capăt. Gândul că riscăm să asistăm ca martori pasivi la nişte întâmplări care construiesc o nouă nedreptate istorică e suficient să ne motiveze să nu rămânem indiferenţi în acest al doisprezecelea ceas.


***Disclaimer: Textul relatează un episod din experienţa mea ca voluntar în cadrul proiectului: Supravieţuitorii romi ai deportărilor în Transnistria. Servicii sociale, combaterea inegalităţilor, promovarea toleranţei şi a înţelegerii multiculturale, implementat de Centrul de Resurse pentru Comunitate.
Articolul anterior din rubrică
Toate articolele din rubrică
Articolul urmator din rubrică




0 comentarii

Spacer Spacer