Home

Home
Cititi-ne pe FacebookUrmati-ne pe TwitterFeed RSS gratuit

Spacer

Atelier LiterNet  Sageata  Eseu  Sageata  4SPACE

Articol publicat exclusiv pe LiterNet.ro

Din nou despre Altes Museum din Berlin


Augustin Ioan

08.12.2015
TextText mai micText mai mare
Versiune imprimabila Adauga cu AddThis
Articolul anterior din rubrică
Articolul urmator din rubrică
Săptămâna trecută am postat aici, pe LiterNet, câteva fotografii cu intervenţia lui David Chipperdale asupra lui Altes Museum din Berlin. O clădire neoclasică, parţial distrusă de bombardamente în cel de-al doilea Război Mondial, mai deloc întreţinută de regimul comunist în sfertul de Berlin al căruia a căzut. Un acoperiş a primit abia în 1986, iar reînscrierea în circuitul Insulei Muzeelor s-a petrecut realmente abia după terminarea intervenţiei. Parte reconstrucţie (in)fidelă, parte restaurare şi parte intervenţie nouă, proiectul lui David Chipperfield (se spune că au fost, de fapt, trei diferite) este unul dintre cele mai radicale şi mai complexe pe care am avut norocul să le văd vreodată.

Aş trimite studenţii la arhitectură cu clasa, obligatoriu, spre a înţelege cum se dialoghează cu ruinele într-o relaţie în care noul se doreşte subsumat unei istoricităţi a ansamblului care nu exclude cea mai îndrăzneaţă tehnologic contribuţie contemporană. Mi s-a părut o intervenţie asemănătoare jazz-ului: arhitectul preia tema clădirii şi o joacă, anamorfic şi solo, în nenumărate versiuni (sălile), revenind din vreme în vreme la temă (miezul central al clădirii). În această diferenţă aiuritoare, însă, sunt puncte focale, atractori stranii, urme vestigiale lăsate în urmă şi recuperate în feluri noi. E lumină muzeală la superlativ, când (pen)umbră, când focalizată pe câte vreo piesă bizară, precum pălăria ţuguiată, de aur, a cutăror triburi antice din zona berlineză, expusă în bizareria sa într-un întuneric aproape deplin. Este, de asemenea, un joc dialogic cu modernitatea clasicizantă, reţinută până dincolo (dincoace?) de minimalism, acolo unde nu mai e nimic de desluşit între arhaicitatea primordială şi actualitatea cea mai strictă. Am parcurs, cu cinci prieteni, fiecare stupefiat în felul său, aceste spaţii excepţionale vreme de o dimineaţă întreagă.

Altarul de la Pergamon era închis. Şi acolo se aduce la zi spaţiul muzeal, dar nici faţadele elenistice din Milet, refăcute piatră cu piatră, sau colecţia de artă islamică nu au fost tocmai de lepădat, iar Pergamonul îl văzusem, oricum, în 1996, anul primei vizite la Berlin, când cu numărul din Stadt Bauwelt dedicat Bucureştilor.

Atunci nu exista, încă, Potzdamer Platz, nici memorialul Holocaustului, nici Muzeul Evreiesc, al lui Libeskind, nici celelalte minunăţii arhitectonice pe care astăzi le vizităm în zig-zag de-o parte şi de alta a liniei marcate în călcătura străzii, linia-cicatrice a Zidului. Dar, în 1996, mai existau porţiuni semnificative din Zid şi mai exista Red-Box-ul care povestea vizual şi, pe atunci, virtual, povestea clădirilor ce aveau să vină. Cu un joystick în mână, puteai survola Sony Center, astăzi clasicizat deja ca spaţiu de recreere. Nu înţelegeam prea multe atunci, după experienţa comunistă şi după lecţia de dezvăţare primită la Oxford şi, apoi, în SUA. Nu înţelegeam de ce se restaurează Stalin-Alee şi, mai cu seamă, de ce - cu porţelan de Meissen, de care arhitectura stalinistă, la început, nici nu visase?...

Să ne amintim că era perioada în care se scoteau, cu dalta, stelele pentagonale din decoraţia Casei Scânteii la noi şi când se făcuse deja concursul internaţional de urbanism Bucureşti 2000, câştigat de Meinhardt von Gerkhan cu Joachim Zeiss. Între timp, s-a ales praful de rezultatele unui concurs gândit cu estetica-n sus; estimp, Potzdamer Platz a pornit de la câteva mari firme care au finanţat un concurs cu intenţia clară de a construi, expropriind pentru cauză publică terenurile şi transformând un no man's land de graniţă în centru viu al noului Berlin. La noi, întrebările erau dacă viitoarele clădiri, menite să reconstruiască spaţiul perimetral Casei Republicii, aveau să aibă un stil românesc, iar preşedintele Camerei Deputaţilor aprobase concursul strict cu condiţia să nu se atingă nimeni de al său Palat al Parlamentului, adică de ctitoria absolută a regimului comunist...

Desigur, comparaţia este nedreaptă pentru biata noastră capitală, dar există un loc unde ea este legitimă: toate acestea se petreceau pe terenuri traumatizate similar de regimuri analoage şi, mai ales, se petreceau în acelaşi timp, dar, evident, nu în acelaşi timp istoric, ori economic, ori politic (mai ales că, aici, ar trebui făcută o comparaţie între Kohl şi Iliescu / Năstase...). În plus, proiectul câştigător propunea un mod de reconstrucţie urbană cât se poate de berlinez.

Mă opresc deocamdată aici cu impresiile de călătorie din Berlin, deşi îmi doresc să revin, atât în oraş, măcar cât să văd muzeul Schinkel, cât şi asupra momentelor din trecut care merită povestite.



Articolul anterior din rubrică
Toate articolele din rubrică
Articolul urmator din rubrică




0 comentarii

Spacer Spacer