Home

Home
Cititi-ne pe FacebookUrmati-ne pe TwitterFeed RSS gratuit

Spacer

Atelier LiterNet  Sageata  Proză scurtă  Sageata  Ora de libertate

Articol publicat exclusiv pe LiterNet.ro

Iar despre uitare


Ana Damian

10.12.2015
TextText mai micText mai mare
Versiune imprimabila Adauga cu AddThis
Articolul anterior din rubrică
Articolul urmator din rubrică
M-am abătut de la ce îmi propusesem să scriu în această rubrică, fusese vorba, la început, despre cuvinte uşoare, vesele, râsete, toate descătuşate în jurul întâlnirii noastre săptămânale, cinci prietene, uneori mai puţine în funcţie de programul fiecăreia dintre noi, apoi Victor care de atâtea ori comentează ce îi povestesc, Victor ironic, sarcastic uneori, dar care "spune" mereu câte ceva ce nu e întotdeauna simplu să auzi pentru că, se ştie, bărbaţii comunică greu cu femeile, spre deloc. Dar acest plan nu a mers, am încetat să scriu despre noi, s-au întâmplat atâtea tragedii în jur încât veselia noastră ar fi părut deplasată dar vremea trece şi, inevitabil, rănile se închid, uităm, vrem să uităm sau pur şi simplu o facem pentru că viaţa merge înainte, o vorbă pe care o urăsc nu pentru că este arhifolosită ci pentru că este arhiadevărată. Învârtiţi şi ameţiţi pe traiectoriile noastre tragediile zboară din minţile noastre sau din suflete, constrânse de o ciudată forţă centrifugă şi ceea ce părea ieri imposibil de suportat sau acceptat în fiecare zi, câte puţin, este tot mai estompat ca şi când ar dispărea mai întâi culorile, consistenţa durerii ca să rămână o umbră care şi ea uneori dispare.

Mă întreb ce nu uităm, există câteva tragedii imposibil de uitat, dar nu despre ele e vorba ci despre tot restul, toate acele întâmplări dureroase care se transformă în amintire, şi, se pare, amintirile nu dor, rămâne un soi de nostalgie, alteori un pic de furie, dar esenţial uităm. Ni se pare imposibil când suntem în mijlocul tristeţii sau al durerii şi totuşi, de fiecare dată, implacabil, uitarea vine.

Îmi spun astea iar şi iar pentru că mă întreb când voi reuşi să uit, îmi enumăr toate întâmplările din trecutul meu, toate devenite amintiri şi aş vrea să îmi amintesc cum am uitat atunci, să constrâng uitarea să vină, să îmi amintesc un algoritm pe care l-aş putea aplica, Victor îmi repetă chestia cu timpul dar îmi pare că acum nu va funcţiona. Şi tot ce am scris este teorie, vorbărie goală pentru că indiferent ce fac continui să simt golul din suflet. Şi e atât de ciudat şi timpul ăsta pe care îl trăim, parcă toate am intrat într-un con al tristeţii, Ileana, cea mai cu capul pe umeri dintre noi, cea care a avut o căsnicie deschisă timp de mulţi ani, îmi spune că are impresia că soţul ei o va părăsi, că de data asta femeia cu care are o aventură nu va mai pleca, şi e disperată, Ileana e disperată, ea e cea mai puţin înclinată spre disperare, Mona e disperată pentru că ar vrea să îl părăsească pe soţul ei. Stăm doar noi trei la o masă, care numai acum câteva săptămâni era plină de veselie, şi parcă am fi după un doliu recent.

Povestea mea până la urmă e cea mai banală şi sper că eu voi fi prima care îmi voi reveni.
- O căsnicie deschisă - spune Mona - e până la urmă exact ce o anunţă numele, deschisă, fiecare poate pleca oricând vrea.
- E deschisă tocmai ca să nu mai simţi nevoia să evadezi - spune Ileana, dar parcă nu mai e atât de sigură ca altă dată.
- Sau e deschisă mai degrabă ca să poţi pleca fără multe justificări - vorbeşte din nou Mona şi mi se pare că este exact ce şi-ar dori ea să existe, căsătoria din care poţi pleca fără să răneşti.

Dar de fapt nu există nimic sigur sau stabilit, indiferent ce nume ai da relaţiei, totul este o declaraţie frumoasă cât este doar în cuvinte dar devine apoi un plan imposibil de dus până la capăt.

Victor spune că acestea sunt de fapt relaţiile, nu poţi stabili nimic din start, îţi iei un risc de fiecare dată.
- Înainte funcţionau.
- Înainte erau contracte, nu relaţii între oameni.

Şi, brusc, între ele eu mă simt până la urmă cel mai bine pentru că la mine e doar o iubire, recentă, netransformată în nimic, nici deschisă, nici închisă, nici căsătorie, nici amantlâc, pur şi simplu o iubire care mi s-a părut că ar fi putut deveni cel mai frumos lucru al vieţii mele.

Şi mă întreb din nou când voi uita şi nu voi mai simţi că am pierdut ceva esenţial existenţei mele.
Articolul anterior din rubrică
Toate articolele din rubrică
Articolul urmator din rubrică




0 comentarii

Spacer Spacer