Home

Home
Cititi-ne pe FacebookUrmati-ne pe TwitterFeed RSS gratuit

Spacer

Atelier LiterNet  Sageata  Foileton  Sageata  Cartea viselor

Articol publicat exclusiv pe LiterNet.ro

Cartea viselor (XI)


Dan Recheşan

14.12.2015
TextText mai micText mai mare
Versiune imprimabila Adauga cu AddThis
Articolul anterior din rubrică
Articolul urmator din rubrică
15.

IOAN PETROVICI

O ciocîrlie ţîşni din mirişte, la o depărtare de nici doi coţi de copitele calului său. Armăsarul sări în lături şi necheză a primejdie, dar Ioan îl linişti bătîndu-l cu palma pe greabăn. "Stai cuminte, Djin, e numai o păsăruică speriată... se trezeşte ca şi noi, odată cu soarele şi merge la culcare cînd el apune... asta s-o fi rătăcit şi noi i-am speriat somnul... lie-li-ciocîrlie, spune-mi tu, mie, de ce eşti zglobie şi te-nalţi la cer, pe vipie dar şi pe ger, numai ieri la scăpărat, pe mîndruţa ai întristat, că eu, mult am mai umblat, patru zări am colindat, bătînd cu picioarele, crugul mare-al soarelului, soarele cu luna îţi împletesc cununa, luna şi cu stelele îţi petrec mărgelele..."

Călătorea decuseară şi merse cu spor, sub un cer tomnatic spuzit de stele. După socoteala lui ar fi trebuit să ajungă la tîrgul Pestei, lăţit ca o broască uriaşă pe malul drept al Dunării, însă dinainte nu zărea nimic, negurile acopereau cîmpul pînă hăt, departe. Apuse şi luceafărul de dimineaţă, dar zarea tot nu se limpezi. Mai merseră aşa o postaţă, iar cînd Petrovici gîndi că e vremea de popas slăbi frîul şi descălecă. Îl lăsă pe Djin să pască iarba măruntă, înţesată de brînduşe şi făcu cîţiva paşi spre o porumbişte rară. Dintre tufe răsări, deodată, o siluetă firavă, nu mai înaltă decît un copil de zece ani. Era desculţă, purta o cămeşoaie de cînepă nealbită şi o basma verde cu cerculeţe roşii ca sîngele pe cap.
"Ce sat e-acolo, fetiţo?" întrebă el în ungureşte.

Arătarea chicoti şi trase de un colţ al basmalei.
"Istenem, boierule, am crezut că-i un turc, noroc că ţi-am văzut straiele şi umbletul!"

Spre mirarea lui, de sub basma se iţi un chip pămîntiu ca iasca şi plin de creţuri, iar gura ştirbă grăi mai departe cu un glas neaşteptat de cristalin:
"Apăi pîn la Apofalva mai ai un ceas şi mintenaş ai ajuns la Pesta!"
"Ce faci pe-aici, femeie, la ceasul ăsta, nu ţi-e teamă să dai peste nişte ismailiţi puşi pe pradă?" se miră, iarăşi, Petrovici.

Baba se hlizi, cu ochii scînteind de veselie:
"Ce să-mi facă mie, că n-am nimic de prădat? Bordeiul mi s-a îmburdat şi de un an încheiat umblu din sat în sat, fără altă avere în desagă decît nişte pită uscată!"

Armăsarul se apropie şi-l trase de pulpană, îndemnîndu-l să-ncalece. Cînd vru să dea pinteni, bătrîna sări cu o iuţeală nebănuită în calea lui.
"M-ai întrebat, viteazule, ce cat eu pe pustie înainte de răsărit... apăi, buruienile de descîntec se culeg numai devreme pe răcoare cînd pică roua sau bruma pe cîmp!"

Întinse o palmă murdară spre el:
"Aruncă-mi şi mie un firfiric şi ţi-oi da rădăcină de mătrăgună să te ferească de libov... scoarţă de sînger să nu te atingă fierul şi iarbă de omag să se usuce de boală toţi duşmanii tăi!"

Petrovici scoase un ban de argint şi i-l azvîrli:
"Ţine, dar de boscoanele tale n-am trebuinţă... pe mine mă apără ceva mai presus de puterea omenească... doi ochi ca două stele şi-o inimă curată cum n-au decît sfintele!"

Dacă s-ar fi întors din drum, după un sfert de ceas, ar fi găsit în locul babei un lucru de neînchipuit, fiindcă aceasta îşi lepădase veşmintele ponosite şi de sub ele se ivi trupul mlădios al unei femei tinere şi arătoase, cu pletele negre şi ochii întunecaţi. După ce îmbrăcă un dolman verde-smaraldin, încărcat de fireturi aurite şi-şi ascunse părul sub un calpac de catifea roşie, aceasta întinse braţul stîng şi din înalt coborî în zbor pe mănuşa de toval, un erete mare, cu penele oţelite.
"Tare-i încrezător tinerelul acesta, grăi ea păsării cu clonţ ascuţit, dar hai să mergem, măi Ianoş că ne-aşteaptă englezul!"

Eretele scoase un ţivlit şi, lucru de neînchipuit, îşi întinse aripile şi crescu pînă ajunse de mărimea unei cămile. Femeia se urcă în spinarea lui şi, fără nicio sforţare se ridicară împreună zburînd peste pajişti şi dumbrăvi, pînă se pierdură în zare.

DAUD BEN YEHUDA

După cum mi-a fost poruncit, am dat să-mi trezesc stăpînul înainte de răsărit dar, cînd m-am apropiat, am simţit că trupul său era înţepenit, iar pielea rece şi palidă ca de mort. Nu era întîia oară în această stare, aşa că am deschis fereastra aşteptînd în linişte ca razele călduţe să-i atingă trupul. Afară se auzea zgomotul cotigilor care urcau pe şleaul mare, spre cetate, iar în curtea dindos cotcodăcitul găinilor. Evlya s-a ridicat încet din aşternut, ca un lujer uscat căruia i-ai turnat apă la rădăcină. Pielea lui s-a colorat, părul în creştet i s-a aricit, din gura întredeschisă i-a ieşit un abur uşor, iar ochii i s-au deschis şi mi-a spus:"Cu niciun preţ, sub nicio ameninţare să nu spui cuiva ce ai văzut acum!" Eu m-am jurat pe toţi strămoşii că am să-mi ţin gura şi-apoi, m-am apucat să strîng tot calabalîcul şi să plecăm la drum. Tare m-am mirat cînd mi-a cerut, înainte de a pleca să-i aduc o oglindă mare şi patru vase cu jăratic. N-a fost uşor ca să găsesc toate acestea în acel tîrg dar cu bani poţi dobîndi aproape orice înafară de salvarea sufletului, iar cînd m-am întors l-am găsit îmbrăcat numai într-o giubea uşoară din lînă albă. Am pus cele patru mangale în colţurile încăperii, iar el s-a aşezat între flăcări cu oglinda dinainte şi a început să murmure ceva care aducea cu sura al Fatiha, doar că el o rostea de la coadă la cap. Pe loc în încăpere a început să miroase a tămîie şi să sufle un vînt cald, deşi toate ferestrele eru zăvorîte. Flăcările din vasele aflate la miază-noapte, apus şi răsărit s-au stins, numai cele de la miază-zi s-au înteţit.
"Asta este povaţa puterilor neştiute, a spus, calea mea se întoarce spre obîrşia neamului meu!"

Tot mai nedumerit, l-am întrebat ce am de făcut de-acum înainte, iar el a zîmbit:
"Vei urma calea ta... îl aşteptăm şi pe prietenul nostru ghiaur ca să ne sfătuim în ce fel ne vom duce povara la bun sfîrşit!"

Mai multe n-am aflat şi am intrat în cetatea Budei, de data asta cu fereală, fără ca stăpînul meu să arate străjilor de la poartă că are asupră-i hatişeriful padişahului.

AZIZ ARSLAN BEY

După ce se trezi şi bău o ceaşcă din băutura la modă zisă "kavke", Arslan bey, beglerbegul Budei se îmbrăcă şi ieşi în curtea citadelei. Aerul răcoros dinspre Dunăre îi atinse faţa şi beyul, bărbat tînăr şi arătos, să întoarcă unguroaicele toate capul cînd îl vedeau trecînd, ceru un cal de paradă. Suit în şa, zîmbi ţanţoş şi plin de sine, gîndind: "Toate zvonurile şi semnele par prielnice, iar dacă bicisnicul de Mehmed "Vînătorul" se va înspăimînta de vedeniile stîrnite, calea mea este hotărîtă şi-n divan, marele vizir va dobîndi ceea ce i se cuvine, potrivit rangului şi străduninţelor noastre."

Nu făcu nici zece paşi cînd ceata însoţitorilor săi se buluci spre maluri, cu ochii la cer. Spre mirarea lor din nori coborî o arătare de neînchipuit, mare cît o galeră, în chip de pasăre, cu aripi de oţel albăstriu care începu să plutească pe fluviu în dreptul Podului cu lanţuri. Larma şi spaima cuprinse pe toţi cei aflaţi de faţă, mai ales că pliscul păsării se deschise şi ea rosti răspicat, în turceşte, ungureşte şi latineşte cu o voce tunătoare şi neomenească:
"Mînia Cerului îl va lovi năprasnic pe Mehmet Avci, padişahul dacă el va veni de la Stambul către Apus, cu gînd rău!"

Un topci başa ridică mîna voind să dea semn tunarilor să tragă asupra acelei vedenii dar, ca şi cum minunea n-ar fi fost deplină, o pălălaie albastră cuprinse arătarea şi ea pieri într-un vălătuc de fum înalt şi gros cît o clopotniţă.

După ce mulţimea de gură-cască se risipi, de după colţul unui bastion ieşi un bărbat înalt, roşcovan, cu barba şi mustaţa în furculiţă, învelit într-o manta întunecată din postav liovean. Îl însoţea un deşirat îmbrăcat ca delii, purtînd cutia unei lăute în loc de arme.
"Vezi, Iosife, spuse rînjind roşcovanul, că maşinăria mea a mers strună! Acum toate paşalele, agalele şi beglerbeii vor mărturisi ce-au văzut şi au auzit, iar prorocirea va ajunge degrabă unde trebuie, la Stambul!"

Cît despre Arslan bey, acesta, pe deplin mulţumit de cele văzute şi auzite, se întoarse în iatacul său de pe muntele Géllert şi scrise în taină o epistolă către marele vizir, Ahmet Fazil Köprüllü.

***

Într-a doua djumma a lui safer , în cetatea Budei, cel mai apusean vilayet al împărăţiei, noaptea se lasă repede; doar paşii gelebiilor care fac de strajă şi zăngănitul armelor pe uliţe mai fac să tresară inimile locuitorilor în somn. Dorm zidurile falnice din vremea lui Ştefan cel Sfînt, hărtănite de urmele încă proaspete de ghiulele, doarme cetăţuia din vîrful dealului Szént Géllert, doarme beylerbeyul aciuiat în palatul lui Mátias Corvin, doarme şi tîrgul de peste Duná, Pesta, cu cele cîteva sute de case înconjurate de mii de corturi albe, roşii sau verzi ale Marii Ordale, tăbărîte aici printre grădinile de zarzavat şi poienile cu salcîmi.

Lîngă Bastionul Pescarilor, într-o cîrciumă cu nume fistichiu "Kékszin tulipán" (Laleaua albastră), ţinută de un ovrei, pîlpîie o lumină plăpîndă de opaiţ. La o masă de lemn negeluit, trei oameni stau de vorbă; miroase a floare de viţă în ulcelele de lut, dar cei trei nu s-au adunat ca să-şi clătească limbile în dulceaţa Tokáy-ului, ori ca să-şi piardă vremea în poveşti, ci ca să ţină sfat de taină.

Peste drum, o ceată de yeniceri beţi şi gălăgioşi se chinuie să doboare crucea de pe clopotniţa unei biserici; loviturile de ciocan se aud în noapte ca tîmplele zvîcnind de ură. Yenicerii aruncă frînghii şi trag ca bezmeticii; crucea se rupe, unul din ei se bălăngăne, cade în gol şi-şi zdrobeşte ţeasta de caldarîmul pietruit. Ceilalţi rîd nepăsători şi potrivesc în vîrful turlei o semilună nou-nouţă de alamă strălucitoare, aidoma celei palide de pe cer.

Cei trei erau: neobositul călător Evlyia Celebi, îmbătrînit de goana în contra şuvoiului Timpului, valahul Ioan Petrovici, patetic cruciat în afara Timpului, sfîşiat între dragostea pentru o iubită mută şi datoria prieteniei, iar al treilea aflat vrînd-nevîrnd acolo, era jidovul rătăcitor printre slove, David ben Yehuda.

De vorbit, vorbeşte mai mult Celebi, ceilalţi doi ascultă şi cumpănesc în ce fel ar putea să-l ajute pe Călător în căutările sale.

În podul unei case apropiate, un ciuhurez ţivleşte pe neaşteptate şi opaiţul pîlpîie să se stingă ca de oftatul unei umbre, care trece moale printre vorbele lor. Celebi trebui să recunoască cu neplăcere, că drumul său era într-un impas. Desluşirea dată de Timeea, femeia fără trup, îl trimitea către o cetate creştină, dincolo de hotarele puterii sultanului, tocmai acum, cînd se dezleagă iar cîinii războiului! Nu atît primejdiile cît împrejurările nefaste îl siliră pe Călător să le ceară celorlalţi ajutorul fiindcă nelămurit şi de nedezlegat este felul în care se pot încrucişa destinele a doi inşi, de parcă într-o zi de tîrg, întîlnindu-se pe uliţă, le schimbă între ei, ca şi cum şi-ar schimba pălăriile. Aşa că pe la al treilea cîntat al cocoşilor, după ce s-au lămurit toate cele care erau de lămurit plecă Ioan Petrovici în ajutorul tovarăşului său hărăzit de kismet spre căutarea celei de-a doua cheiţe.

Îmbrăcat în straie negre şi fără arme la vedere, el putea trece drept un negustor înstărit de prin părţile Valahiei, sau un emisar oarecare către ţinuturile Sfîntului Imperiu; îl însoţea evreul Yehuda, a cărui uşurinţă în învăţarea graiurilor străine era aidoma cu cea a papagalului alb al lui Celebi. Ascunşi încă de pîcla zorilor, cei doi luară drumul Pozsonyului (Bratislava), primul mare oraş aflat dincolo de marginile puterii sultanului.

16.

Drumul mare de la Pozsony la Praga era cale imperială, pietruită trainic cu bolovani de rîu, cu borne din loc în loc, cu dese popasuri în hanuri şi cu staţii de poştă unde se puteau schimba caii osteniţi. Petrovici şi evreul nu conteneau să se minuneze de pacea locurilor, de curăţenia masurilor şi de purtarea prietenoasă a oamenilor. Abia crezură că nu mai au de ce se mira, cînd, la un popas se apropie de ei un ins năstruşnic: înalt de atingea grinzile uşilor cu creştetul, slăbănog şi deşirat ca o arătare osoasă, dintre cele pe care o atîrnă spiţerii prin prăvălii, noul venit îi potopi cu un val de întrebări într-o păsărească pe care nu o pricepură niciunul; apoi, din aproape în aproape, începură a se înţelege cu el: întîi în latinească şi în cele din urmă în nemţească, pe care Yehuda o învăţase binişor pe drum. Reieşi, astfel, că acel călător venea de departe, din părţile Engliterei (ceea ce lămurea straiele sale ciudate de catifea bălţată în felurite culori, zorzoanele lucitoare şi cuşma ca o plăcintă, garnisită cu pene de jur-împrejur) şi le cerea îngăduinţa să călătorească împreună pînă la Praga.

DAUD (DAVID) BEN YEHUDA

Tare aş fi vrut să ne însoţească stăpînul meu pe acest drum, ca să vadă şi să scrie despre toate cîte se află. Din păcate, puterea hatişerifului şi faima sa nu i-ar fi de nici un folos aici, ba dimpotrivă l-ar fi pus în primejdii fără rost, aşa că încerc eu să fiu şi ochi şi urechi în locul său. Printre alte multe lucruri văzute în calea noastră, de mirare este orînduirea aproape geometrică a tîrgurilor şi uliţelor, mulţimea de trăsuri, carete şi caleşti de tot felul, curăţenia caselor şi felurimea de naţii care sunt aici.

Englezul care s-a aciuiat pe lîngă noi, e tare ciudat, dar ştie o grămadă de istorii despre pămînturile de dincolo de Ocean, despre păgînii cu ţeste de cîine care trăiesc pe acolo, despre, despre pomi fermecaţi care rodesc pîini gata coapte, sau despre rîurile duc la vale bolovani de aur curat, numai să se aplece călătorul şi să le culeagă. Într-atît de curios eram să aflu cît mai multe lucruri, încît a scos un glob de cristal cu ajutorul căruia mi-a proorocit că voi ajunge şi eu acolo, în acele Indii de la Soare-Apune şi-am să văd aievea toate cele cîte mi le povestise.

Am căzut pe gînduri, căci aceasta era şi profeţia marelui dascăl, luminat fie-i numele, Moreinu ha-raw Lőew, cînd scria despre tribul pierdut al Sionului!

IOAN PETROVICI

Vorbeşte întruna englezul acesta, nu-i mai tace o clipă gura, chiar dacă noi nu-i pricepem graiul, cînd beat fiind uită unde se află şi-o dă pe limba maică-sii. Se vede că este de multă vreme pe drumuri şi nu prea a avut cu cine sporovăi, iar jidanul îi ţine isonul, ca un copil care se dă pe lîngă oamenii mari, doar-doar l-o lua cineva în seamă. Trebuie să ne descotorosim de el, căci mai mult ne-ar încurca în întreprinderea noastră, care are nevoie de multă cumpănire. Dacă nu voi duce la bun sfîrşit jurămîntul ce l-am făcut n-am să mă mai pot uita în ochii niciunei făpturi omeneşti, fie el papistaş, muslim sau jidov. Barem credinţa în aleasa mea să-mi mîngîie ceasurile de întristare, fiindcă dacă n-am să o mai văd niciodată, inima mea se va usca, iar viaţa mea va fi, de-acum încolo, fără folos.

***

Chiar înainte de ajunge în Praga, Petrovici a hotărît că este nimerit să facă un popas, ca să se întremeze oleacă şi să intre odihniţi şi primeniţi, aşa cum se cuvine într-o capitală imperială, fie ea şi vremelnică. Au tras la un han mic, dar cuviincios, s-au ospătat cu bucate aburinde, stingîndu-şi apoi setea cu bere moravă, aurie şi amară. Kelley s-a veselit tare la vederea acestei licori care-i aducea aminte de patria-mumă şi după mai multe pocale băute, văzînd o lăută agăţată în cui, a luat-o şi a început să cînte. Mustaţa-i roşcată, zburlită ca două cozi gemene de veveriţă era plină de spumă, stihurile-i ieşeau umede de sub nas, dar degetele-i alergau pe strune ca zefirul primăvara, cînd suflă peste tremurătorii brebenei. Ceilalţi muşterii de la han se opriră din vorbă ca să-l asculte, fermecaţi de meşteşugul său desăvîrşit, doar Yehuda se trase într-un colţ, dîrdîind ca şi cuprins de friguri. Oare nimeni nu băgase de seamă că blestematul de englez cînta cu mîna stîngă, în timp ce degetele dreptei cuprindeau şi trei acorduri deodată, iar în partea din spate a nădragilor săi largi, de tafta, se-nfoia nefiresc un început de coadă?

(va urma)
Articolul anterior din rubrică
Toate articolele din rubrică
Articolul urmator din rubrică




0 comentarii

Spacer Spacer