Home

Home
Cititi-ne pe FacebookUrmati-ne pe TwitterFeed RSS gratuit

Spacer

Atelier LiterNet  Sageata  Călătorii  Sageata  Jurnal de călătorie

Articol publicat exclusiv pe LiterNet.ro

Jurnal parizian (II) - Între Bastille şi Champs Élysées


Adrian Ţion

21.12.2015
TextText mai micText mai mare
Versiune imprimabila Adauga cu AddThis
Articolul anterior din rubrică
Articolul urmator din rubrică
24 iunie 2015

Prima urgenţă a doua zi a fost să ducem maşina în parcarea de la Bastille. Adică să facem rocada, insista amicul meu, angajat al acestei instituţii de artă. Să coborâm maşina mea în beciul Bastiliei şi să o urcăm la lumina zilei pe a lui. De ce? Localnicii plătesc mai puţin decât străinii? am întrebat suspicios. Discriminare! am sărit imediat, bucuros să găsesc fisuri în sistemul administrativ francez atât de democratic, aproape lax de democratic aş adăuga. Nu e tot o maşină pe patru roţi?! Costică m-a liniştit că-şi va face abonament pentru a lui (care e mai ieftin decât să pui zilnic bani în aparatul de pe stradă) şi vom folosi pentru a mea locul lui din parcarea subterană, unde nu plătea, pentru că-şi aranjase treburile cu cei de la pază. Bănăţeanul ăsta peste tot are prieteni.

Ne-am urcat în Le petit lion şi-am început aventura şofatului pe străzile Parisului. Însă la câteva zile după ce am făcut schimbul, am regretat că m-am supus insistenţelor lui. Renault-ul lui Clio de un gri metalizat, parcat pe stradă, s-a ales cu julituri urâte pe aripa din spate. În lupta acerbă pentru un loc de parcare, cineva îi zgâriase aripa. Când mi-am exprimat regretul, spunând că mă simt complexat pentru schimbul făcut, Costică mi-a întors-o că ar fi avut el complexe dacă aş fi găsit maşina mea zgâriată în stradă, ca şi cum ar fi ştiut dinainte că aşa se va întâmpla, ca şi cum frecarea între maşini ar fi un lucru de la sine înţeles la Paris. Şi nici nu era Paris. Era numai Montreuil. După acest incident, am început să mă uit mai atent la caroseria maşinilor. Într-una din zilele mele pariziene, stând pe o bancă, într-un scuar din apropiere de Grande Arche de la Défense, neavând ce face, rataserăm trenul de Versailles, am început să număr maşinile lovite / zgâriate care treceau pe lângă mine pe carosabil. Două din trei erau lovite, atinse, mai mult sau mai puţin. Şi nu vedeam decât latura din dreapta a maşinilor! Într-adevăr, multe maşini zgâriate, prea multe... şi locuri de parcare prea puţine. Am auzit că poliţia rutieră din Germania nu dă voie maşinilor zgâriate să circule. Exigenţă germană! Francezii sunt mai îngăduitori, reparaţiile costă destul de mult. Încă un motiv să regret cele întâmplate, dar Costică avea o uşă buşită mai demult (de el!), aşa că tot va trebui să meargă în service odată şi odată. Deocamdată nu, pentru că i s-a ridicat permisul în urma unor nereguli (fireşte, nerecunoscute de el).

"Ia-o la stânga! Ţine-te după dubiţă! Nu intra pe pista din dreapta! Aia e pentru autobuze." Mă dirija jovial, râzând excedat de inhibiţiile mele, indicând şi câteva clădiri importante pe lângă care treceam. Dar eu aveam ochi numai pentru fâşia de drum din faţa mea. Atât! Cine poate admira Parisul, când conduci în Paris? Pe lângă maşini şi semafoare, mai erau şi alte "obstacole", cum ar fi câte "un poliţai culcat" / "gendarme couché" întins de-a lungul străzii, nu perpendicular, încât aveai impresia că atingi burta acestui "relantisseur routier". Numai în Haga am mai întâlnit atâtea restricţii de viteză impuse prin ridicături în asfalt. Cum să nu fii stresat? Mereu să schimbi vitezele, mereu să frânezi, când în sfârşit ai reuşit un demaraj. Eram într-o fierbere permanentă, pirogă alunecândă pe apa tulbure a unui râu plin cu crocodili. Mă îngheţau cu ochii lor exoftalmici. Se ţineau după mine. Înaintarea era dificilă. Din când în când, de pe laterale, deschideau gurile lor imense cu dinţi sclipitori, gata să mă înghită. Făceam slalom printre ei şi-mi continuam drumul cum puteam. Anevoie, în hopuri. Am ajuns transpirat de-a binelea la Bastille. Am schimbat rapid maşinile ca nişte infractori din filme poliţiste, grăbiţi să şteargă putina, ca să nu mai punem un euro la ieşire.

La volanul unei maşini necunoscute, Renault-ul lui Costică necondus de câteva luni, greutăţile şofatului s-au înmulţit dintr-o dată. Cu permisul ridicat, se transformase în instructor extrem de sever. La scurt timp m-am trezit pe Champs Élysées, înconjurat de alţi balauri rutieri cu zeci de capete în balans ameninţător. Mă ţinteau cu priviri galeşe. Parcă era mai bine. Înaintau, rămâneau în urmă. Scăpam pentru moment, se îmbulzeau alte arătări spre mine. Costică mă dirija şi râdea neîntrerupt. Încercam să mă acomodez cu această cohortă de corpuri lucioase în alunecare lină. Mă aflam în mijlocul unei cirezi de vaci şi bivoli din satul copilăriei, fără să-mi fie teamă că vreo vită ar putea să mă ia în coarne. Alunecare blândă, tihnită. Încă o inhibiţie era pe cale de a cădea. După ce am ocolit Arcul de Triumf, balaurii din jurul meu (din capul meu!) s-au transformat treptat în dinozauri blânzi ce-şi vedeau liniştiţi de drumul lor ca-n Jurassic Park-ul lui Spielberg. Îmblânzirea era direct proporţională cu un mic, dar esenţial câştig de încredere. Rulam liniştit în jos pe lângă alţi parteneri de drum, nicidecum animale preistorice fioroase. Sau dacă păstrez comparaţia cu animalele, acestea erau blânde erbivore, nu carnivore agresive şi hrăpăreţe ca pe şoselele de la noi, oricând gata să te atace. Am coborât într-o parcare subterană imensă, aflată sub celebrul bulevard, ca să bem o cafea pe Champs Élysées. M-am gândit la parcarea subterană imaginată de arhitectul Ionel Vitoc pentru Piaţa Avram Iancu din Cluj, rămasă în fază de proiect. Când maşinile nu vor mai încăpea, când vor urca pe gazonul din faţa Catedralei Ortodoxe, poate că primăria va da curs acestui proiect. Dar noi eram pe Champs Élysées, undeva pe lângă hotelul în care au dormit cândva Marcello Mastroianni, Sophia Loren, Gregory Peck. Numele lor erau trecute cu cinste pe o placă de inox la intrare. M-am relaxat. Dracul nu era chiar aşa de negru.


Seara, pe o terasă din Montreuil, toate mesele ocupate. Ne cerem voie la o masă, unde era o singură persoană. O femeie de vreo 30 de ani, şatenă, faţă lunguiaţă, finuţă. După toate aparenţele, discretă şi intelectuală. Am nimerit-o! La scurt timp, ne spune că este traducătoare, că s-a mutat din Paris în Montreuil deoarece aici e mai ieftin. Tatăl ei e sculptor. Artiştii sunt peste tot aici. Chiar şi în Montreuil. Artişti, negri, musulmani, toţi sunt la ei acasă în Montreuil. Străzile sunt animate, viu colorate şi ambianţa e de tolerantă familiaritate. Sau mă înşel? E numai o aparenţă? Mi s-a spus că Montreuil e "Africa de Est" şi aşa este după aspectul străzii. Cartier exotic, vivant. Comeseana noastră e drăguţă şi afabilă. Costică o îmbrobodeşte cu limbuţia lui ocazională din care trebuie să reiasă că e cântăreţ liric la Opera Bastille. Nu se poate altfel! Ea se arată încântată şi interesată. Politeţe franţuzească. Se numeşte Valentine şi prietenul ei e în Brazilia, peste ocean. Alt exotism. Discuţia se animă. Dintr-o dată, distanţele dispar ca prin farmec, secesiunile etnice de asemenea. Normalitatea are gust de bere bună, franţuzească. O întreb pe Valentine ce scriitori români cunoaşte. Începe cu Ionesco, Cioran... O contrez că aceştia sunt francezi. Râdem. De Eminescu sau Caragiale n-a auzit. Clasicii noştri n-au trecut graniţa separării culturale. Se pare că trecutul n-are trecere. Cultură e ceea ce se consumă în prezent. Ceea ce, mai ales circulă. Costică îi verifică şi cunoştinţele muzicale, dar când îl aminteşte pe Enescu / Enesco, Valentine crede că e vorba despre acelaşi Ionescu / Ionesco. Râdem din nou. Lui Costică i s-au cam aprins ochii după Valentine, o invită la spectacolele lui de la Bastille, îi înmânează, elegant, o carte de vizită şi ne despărţim prieteni.

(va urma)
Articolul anterior din rubrică
Toate articolele din rubrică
Articolul urmator din rubrică




0 comentarii

ARHIVA RUBRICII

Sageata Oraşul care miroase a balsam de rufe, Anca Mureşan (5.0/5 - 5 voturi)
Sageata Roma (II), Sanda Golopenţia (5.0/5 - 1 vot)
Sageata Roma (I), Sanda Golopenţia (5.0/5 - 2 voturi)
Sageata Fain e drumul jazz-ului, Mihai Brezeanu (4.3/5 - 3 voturi)
Sageata Articol publicat exclusiv pe LiterNet.ro Insule Greceşti - Samothraki, Iuliana Marchian (5.0/5 - 4 voturi)
Sageata Toate articolele din această rubrică


RUBRICILE CATEGORIEI

Sageata În căutarea fericirii (Jurnal de călătorie în jurul lumii)


PUBLICITATE




CITIŢI-NE PE FACEBOOK


Spacer Spacer