Home

Home
Cititi-ne pe FacebookUrmati-ne pe TwitterFeed RSS gratuit

Spacer

Atelier LiterNet  Sageata  Călătorii  Sageata  Jurnal de călătorie

Am pus umărul la construcţia Chinei! (China - ziua 18)


Delia Mestecăneanu, cu fotografii de Şerban Mestecăneanu

28.12.2015
meste.ro, septembrie 2011
TextText mai micText mai mare
Versiune imprimabila Adauga cu AddThis
Articolul anterior din rubrică
Articolul urmator din rubrică

Am plecat din nou la drum, în ultima noastră zi în Yangshuo, alături de credinciosul nostru scuter pe o vreme uşor instabilă, dar foarte plăcută. Noaptea trecută plouase şi a mai plouat din nou şi în timp ce ne-am luat micul dejun, aşa că aerul era răcoros, iar cerul gri-albăstrui nu dădea semne că ar avea de gând să lase soarele să-şi facă simţită prezenţa. Ne-am echipat cu bocancii şi cu gecile subţiri de ploaie şi am plecat să hoinărim, încercând să găsim drumuri noi, nebătute încă, nu pentru că ne-am fi plictisit de drumurile deja umblate, dar vrând să nu ratăm cumva vreun alt peisaj spectaculos.

Tot mergând pe drumuri mai mult sau mai puţin circulate, am dat la un moment dat peste un grup mare de femei ce munceau la construcţia unui drum. Sarcina lor era să care pământ cu ajutorul a două făraşe mari de metal agăţate de un băţ de bambus, creând un fel de balanţă. Şerban a vrut să ne apropiem de ele că să le poată fotografia, dar nu se aştepta să fie pus să şi muncească pentru asta. N-a fost prima dată când a fost invitat să participe la muncă brută, dar a fost prima invitaţie căreia i-a dat curs. Deşi instalaţia respectivă părea grea, nu a realizat cât de mult le subapreciase pe aparent firavele femei, până nu a ridicat-o el însuşi cu un efort mult mai mare decât şi-ar fi închipuit. Sper să nu se plângă deseară de dureri de spate! Ulterior i-au făcut semne către roabă plină de pământ să o care şi pe aia. A refuzat politicos!

(bătrân ducându-şi acasă gâştele, cu toate că nu păreau că au nevoie de îndrumări)

Am găsit pe hartă un lac despre care nu auzisem nimic, aşa că am pornit să-l căutăm, în propria noastră încercare de explorare. După o vreme a început să plouă, întâi câteva picături dispersate, apoi destule încât să fie nevoie să ne tragem glugile pe cap şi ne închidem bine fermoarele gecilor. Cu toate astea, ploaia nu era destul de puternică încât să împiedice micul nostru scuter să ne ducă în siguranţă mai departe, dimpotrivă, îi sporea farmecul, atât călătoriei, cât şi peisajului. Am ajuns după o vreme la mult căutatul lac, înţelegând de ce nu era semnalizat deloc: nu era decât o baltă mare pe o câmpie pustie. Trebuia să ne fi dat seama că dacă nu este făcută nicio publicitate în jurul lui, înseamnă că nu prezintă niciun interes.


Am observat că dacă vreun loc are cât de puţin potenţial turistic, chinezii nu prididesc să profite în orice fel de pe urma lui şi să-l prezinte în toate ghidurile şi ofertele turistice. Recunosc că îi admir şi invidiez, pentru că noi românii, deşi avem multe zone frumoase, nu suntem în stare să le amenajăm şi să le integrăm într-un circuit turistic la fel de atractiv. De exemplu, unul din munţii din zonă e perforat de un cerc mai mult sau mai puţin perfect. Imediat, i s-a spus muntelui Moon Hill şi s-a pus o taxă la poalele lui pentru cine vrea să-l escaladeze ca să vadă gaura mai bine. Noi n-am fost atraşi de perspectivă şi ne-am mulţumit să-l privim de la distanţă, dar pe alţii i-a convins. Sau alt exemplu, raftingul. Am găsit o terasă în împrejurimi, pe marginea răului Yulong, unde ne-am relaxat pentru o vreme şi de unde am putut observa cât de dezvoltată este această afacere. Sunt mai multe puncte de-a lungul răului de unde te poţi urca pe o plută, iar cât timp am stat noi la terasă nu cred că a fost vreun moment în care să nu vedem măcar o plută, dacă nu chiar cinci în acelaşi timp trecând pe rău în jos, sau să nu auzim huruitul maşinilor ce cărau plutele înapoi în aval.


Sau munţii. S-au gândit probabil că sunt prea spectaculoşi ca să-i lase să fie admiraţi doar ziua, aşa că i-au luminat aproape pe toţi din zona oraşului şi mai mult, au creat un spectacol de lumini în jurul lor, cu o întreagă coregrafie şi cu preţuri pe măsură, biletele începând de la 120 lei şi mergând până la 340 lei. N-am mers să-l vedem, de teamă să nu fim dezamăgiţi la fel ca de pescuitul cu cormorani, deşi ei efectiv ne-au plăcut, erau frumoşi şi foarte bine dresaţi.


Mai departe, pe o şosea mai mare, am văzut o adunare ce participa la o înmormântare, erau adunaţi în jurul unui sicriu şi aruncau cu zeci de pocnitori roşii în mijlocul drumului, provocând o gălăgie de a trebuit să ne acoperim urechile. Strada devenise aproape roşie de câte pocnitori au fost folosite, intrarea în lumea de apoi se face cu mare gălăgie conform tradiţiei ca spiritele să fie anunţate.

Mâine îl părăsim pe dragul nostru scuter şi plecăm mai departe...

Articolul anterior din rubrică
Toate articolele din rubrică
Articolul urmator din rubrică




0 comentarii

Spacer Spacer