Home

Home
Cititi-ne pe FacebookUrmati-ne pe TwitterFeed RSS gratuit

Spacer

Atelier LiterNet  Sageata  Proză scurtă  Sageata  autoficţiuni

Articol publicat exclusiv pe LiterNet.ro

Storul


Alexandru-Radu Săvulescu

29.12.2015
TextText mai micText mai mare
Versiune imprimabila Adauga cu AddThis
Articolul anterior din rubrică
Articolul urmator din rubrică
E dimineaţa devreme. Mă trezesc cu senzaţia că pe stradă se întâmplă ceva neobişnuit. Mă dau jos din pat. În picioarele goale, cu ochii încă cârpiţi de somn, mă duc la fereastră, să văd ce se petrece.

Jos, o mulţime de oameni cu mers agitat. Femei, bărbaţi, copii. Unii singuri, alţii ţinându-se de mână. Unii cu sacoşe. Alţii cu căţei în lesă. Toţi îmbrăcaţi în culori şterse, cu feţe lipsite de expresie. Se mişcă grăbit, dar se opresc brusc atunci când ajung unii în faţa altora. Pornesc apoi din nou. Se deplasează într-un fel dezordonat, ca nişte roboţi, şi nu înţeleg de ce. În mod curios, spaţiul lor de mişcare este limitat la mica zonă din faţa blocului - de la trotuar până în curtea interioară. Exact în dreptul apartamentului meu.

E ceva atât de anormal, încât nu-mi cred ochilor. Trebuie să mă uit mai bine. Mă întorc cu nouăzeci de grade. Fereastra de alături are storul lăsat (seara îl las întotdeauna jos, în aşa fel încât fereastra să nu devină un fel de televizor pentru vecina de vizavi). Apuc chinga storului. O trag în jos. Şipcile de lemn se duc în sus, una câte una, înfăşurându-se ordonat pe rulou, făcând loc treptat luminii. Storul meu vechi, reparat de curând, funcţionează ireproşabil (sunt mândru de el). Îndepărtez cu mâna perdeaua semitransparentă, şi îmi apropii faţa de marginea geamului. Văd aceiaşi oameni mergând încoace şi încolo. Nimeni nu ocoleşte grădina, toţi calcă pe flori, pe iarbă (vecinii au avut dreptate, grădina va trebui înconjurată cu un gard, cât de curând).

E ciudat că toţi oamenii au priviri fixe. Se uită drept în faţă, nici în sus, nici în jos. Îşi continuă mersul agitat de colo până colo. Fac pauze scurte doar atunci când ajung unii în faţa altora.

O femeie aflată la marginea grupului se opreşte brusc din mers. Nemişcată, ridică încet faţa spre mine. Privirile ni se intersectează. Mă surprinde totala lipsă de expresie a feţei ei. Şi ochii parcă-i sunt morţi.

Fac instinctiv doi paşi în spate, ca să ies din câmpul ei vizual. În acest timp, femeia continuă să privească în direcţia mea, cu acelaşi chip fără expresie.

Am ajuns în centrul camerei, de unde nu mai văd femeia, şi unde cred că nu mă mai vede nici ea. Nu-i mai văd nici pe ceilalţi. Văd, în schimb, storul. E schimbat. Pare mult mai mare. Era bun, acum e stricat. Era frumos rulat, acum e mult depărtat de peretele exterior al blocului, rupt, putrezit, desfăcut. Stă înclinat într-un echilibru precar chiar deasupra capetelor celor care se agită jos. Fac un pas înainte, cu gândul să-l apuc, să-l trag înăuntru, evitând astfel un dezastru. Ce îngrozitor ar fi să cadă peste cineva de jos! Îmi dau seama că nu sunt îmbrăcat. Mă reped în baie. Acolo, puse la uscat, sunt o mulţime de lucruri spălate ieri. Iau la întâmplare o bluză, prima care-mi cade în mână. O trag repede peste cap, apoi îmi bag mâna dreaptă pe mânecă. Mâneca este însă atât de strâmtă încât nu-mi pot nicicum trece mâna prin ea. Împing, împing din ce în ce mai tare, dar fără nici un succes. În timpul acesta, storul poate să cadă dintr-o clipă într-alta. Intru în panică, încep să mă zbat. Vreau să mă grăbesc, dar nu pot. Nu văd nimic. Am bluza trasă peste cap. Nu reuşesc s-o îmbrac, orice aş face.

În acest timp, storul atârnă ameninţător peste oamenii de jos, care se învârtesc şi răsucesc fără să bănuiască că în orice clipă un stor de zece kilograme, poate şi mai mult, le poate cădea în cap.

Mă zbat din ce în ce mai disperat în bluza albă strâmtă. Simt că mă înăbuş. Mă zbat. Sunt ud leoarcă, dar tot nu reuşesc să-mi pun bluza.

Privesc în jos, unde femeia de mai înainte continuă să privească fix înspre stor. Îi simt privirea pătrunzând prin bluza pe care nu reuşesc să o trag peste cap.

Oamenii continuă să meargă încoace şi încolo fără să-şi ridice privirea, în timp ce storul atârnă în continuare într-un echilibru tot mai precar deasupra capetelor lor.

Bucureşti, 2012 (revăzut 2015)
Articolul anterior din rubrică
Toate articolele din rubrică
Articolul urmator din rubrică




0 comentarii

Spacer Spacer