Ajunul Crăciunului

Azi e ajunul Crăciunului şi în jur toată lumea aleargă după câte ceva, cei mai mulţi fac în supermarketuri cumpărături apocaliptice ca şi când ne-am pregăti de un asediu lung, pom iau doar întârziaţii, cei harnici îl au deja montat şi împodobit, alţii, disperaţi, nu au luat toate cadourile şi bat magazinele, contra cronometru, în speranţa că vor găsi un cadou potrivit. Un cadou inutil aş zice eu, nu sunt pesimistă dar aglomerarea asta de activităţi din ultimele zile mă pune pe gânduri, nu... de fapt mă întristează. OK, recunosc sunt un pic pesimistă şi văd că paharul e cam gol pentru că mă întreb ce ne motivează în toată alergătura asta, dacă vreunul dintre noi se opreşte măcar câteva clipe să respire şi în liniştea acestor nopţi reci şi lungi de iarnă să se gândească că sărbătoarea este altceva decât nişte cadouri şi mese îmbelşugate. Citesc pe net la întâmplare zeci de obiceiuri din toate zonele ţării şi din toate ţările lumii şi unele sunt atât de străine de mine încât aproape îmi vine să zâmbesc:
În Bucovina în ziua de Ajun, femeile ascund fusele de la furca de tors crezând că îndepărtează, în acest fel, şerpii din preajma gospodăriei. În dimineaţa aceleiaşi zile femeia iese afară, cu mâinile pline de aluat, merge in livadă şi atinge fiecare pom zicând: "cum sunt mâinile mele pline cu aluat, aşa să fie pomii încărcaţi cu rod la anul".

Sunt convinsă că unii ar fi în stare să îşi cumpere un fus de la Muzeul Ţăranului ca să îl ascundă doar pentru că "aşa se face de Crăciun" fără să înţeleagă ceva. Mă uit în jur în apartamentul meu de bloc sigur nu am şerpi aşa că anul ăsta nu alerg la MŢR pentru fus. Dar vreau ceva pentru acest Crăciun, o idee care să îmi folosească acum, aici în faţa computerului meu, un ritual, o semnificaţie ca să pot merge deseară la brad.

Iar Victor îmi spune doct că esenţa acestor sărbători este fixarea începutului unui nou ciclu de viaţă, are dreptate, toţi ştim în teorie dar mereu uităm să ne amintim între sarmale şi cadouri şi brad.

Pluguşorul care ne exasperează în zilele astea, prea des repetat, era un rit care prin rememorare şi interpretare avea scopul magic de a iniţia noul ciclu al vieţii. Era o invocare magică destinată agriculturii, de aceea îi şi zice pluguşor pentru că cetele de urători în loc de plugul adevărat, tras de boi, construiesc un plug simbolic care are diverse forme, de exemplu buhaiul care imită mugetul boilor. Ritualul a apărut, probabil, fiindcă omul care depindea de grâu voia să îmbuneze universul să i-l dea încă un an. Sau poate el, omul arhaic, a înţeles că nu poate cere naturii să se înnoiască dacă el însuşi nu o făcea.

Ritualul agrar a devenit, astfel, sau poate a fost de la început un ritual al înnoirii generale iar operaţia magică era aprinsă de bucurie, bucuria ca emoţie esenţială, energie benefică care poate fi transmisă şi acumulată, optimismul de care trebuia să te laşi cuprins sperând că doar aşa va veni primăvara şi tu vei reuşi să te schimbi pentru ca să prosperi în noul an.

Şi realizez că e normal să fi pierdut sensul sărbătorii pentru că pe noi, sincer, nu prea ne mai interesează soarta grâului, viaţa noastră nu mai depinde de soarta lui. Şi atunci am rămas să facem cozonaci şi să nu mai înţelegem de ce îi facem din grâu, să ne facem cadouri fără să înţelegem că scopul lor ar fi să ne aprindă bucuria, uitând, de fapt, că odată cu natura şi noi oamenii trebuie să ne înnoim şi sărbătorim tocmai această putere pe care ar trebui să o căpătăm an de an pe la solstiţiul de iarnă. Să aruncăm vechile haine şi să ne gătim în altele noi aprinzând în suflete bucuria, iar dacă magia se va împlini ziua va începe să crească, în sfârşit.