Home

Home
Cititi-ne pe FacebookUrmati-ne pe TwitterFeed RSS gratuit

Spacer

Atelier LiterNet  Sageata  Foileton  Sageata  Cartea viselor

Articol publicat exclusiv pe LiterNet.ro

Cartea viselor (XIII)


Dan Recheşan

28.12.2015
TextText mai micText mai mare
Versiune imprimabila Adauga cu AddThis
Articolul anterior din rubrică
Articolul urmator din rubrică
18.

EDWARD TALBOT KELLEY

Nimănui nu i-ar fi dat prin gînd că în subsolul mănăstirii augustine cu hramul sfîntului Gilles din Trebon se afla un anthanor, împreună cu toate cele trebuincioase exercitării artei alchimiei. Încăperea tainică şi bine zăvorîtă era de obicei pustie în timpul zilei, numai după miezul nopţii în zidul gros se deschidea o uşă nevăzută şi-n ea pătrundea cel care se îndeletnicea cu mînuirea creuzetului şi a substanţelor magice. În această noapte îl însoţea Kelley, peste măsură de nerăbdător, care-i spuse:
"Maestre Komenius, m-ai încredinţat că toată strădania noastră prinde roade. Ţi-am adus tinctură roşie de hidrargir şi pulbere din rădăcină de mandragoră culeasă de pe muntele Ararat ba chiar apă din rîul Iordan, dar pînă acum nu mi-ai putut arăta nici barem a mia parte dintr-o uncie de aur!"

Alchimistul îşi frecă fruntea sa cheală cu degetele îngălbenite de acizi şi poţiuni magice:
"Ar fi trebuit să-mi izbutească fără greş transmutaţia plumbului şi cositorului, fără doar şi poate, fiindcă şi disjuncţia lui Saturn în opoziţie cu Jupiter s-a arătat favorabilă, şi te încredinţez că am calculat data exactă după tabelele astronomice ale lui Tycho Brahe, n-am lăsat nimic la voia întîmplării, dar o forţă nevăzută se opune şi îmi zădărniceşte toată munca!"
"Dacă-i aşa, am să chem în ajutor toate forţele malefice, glasurile blestemate invocate de Enoh, pe Madimi şi toţi Elohimii cu ajutorul oglinzii mele magice, spuse celălalt, dar am nevoie grabnică de piatra filosofală, fără ea n-am cum să acopăr toate cheltuielile...iar Kaiserul Rudolf aşteaptă fără întîrziere, o demonstraţie limpede a puterilor mele!"
"Timpul e-n mîinile îngerilor, eu n-am cum să le grăbesc lucrarea chiar de mi-l aduci şi pe Belzebut în ajutor!"

Englezul îl prinse cu o mînă de fier beregata şi mîrîi:
"Chiar şi pe El pot să-l aduc, fiindcă oamenii mei sunt pe urmele ovreiului care vrea să deştepte la viaţă Golemul şi n-am să mă dau în lături să-l folosesc dacă voi dibui felul în care-l pot mînui!"

Komenius îngăimă cu vocea înăbuşită de strînsoare:
"Vai nouă, dacă domnia ta vrei să amesteci, în toate, ştiinţa Cabalei, austriecii se vor năpusti asupra noastră cu persecuţii mai teribile decît în vremea lui Jan Hus, căci atîta aşteaptă, cel mai mic prilej să ne învinuiască de schismă şi să ne ardă pe rug!"

Kelley rînji şi îl lăsă să se prăbuşească pe un taburet aşezat în dreptul vetrei:
"N-o să le dea răgaz Marele Turc...am primit o epistolă care mă înştiinţează că Mehmet Vînătorul, cu toată firea sa şovăielnică, s-a hotărît să-şi adune ordalele şi să pornească spre Apus!"

Era greu de înţeles, cu toată înfăţişarea sa plin de fală pe care o arăta în orice ocazie, că Talbot nu izbutise pînă acea zi să convingă niciun spirit învăţat că ar putea să vorbească cu duhurile. Doar cei slabi de înger îl credeau capabil să ia legătura cu lumea de dincolo prin intermediul unei oglinzi mari din obsidian şlefuit.

***
În vremea aceasta, două umbre, una înaltă şi deşirată, cealaltă bine legată purtînd o mantie groasă de sub care se iţea vîrful unei spade, se furişau pe uliţele vechiului ghetou praghez. Cînd ajunseră în dreptul unei case cu două caturi, zugrăvită toată în galben, Petrovici, căci el era bărbatul în pelerină, bătu cu mînerul spadei în poartă. Cînd canaturile scîrţîiră, îl împinse dinainte pe Yehuda să se înţeleagă cu paznicul. Acesta, un bătrîn mărunţel şi gîrbovit, cu chipul tot numai creţuri ca foaia de varză, frecă banul de argint primit de gingiile lui ştirbe şi şopti:
"Poftiţi, luminăţiile voastre, Yoselle e colea în mansardă sub acoperiş, dar păşiţi cu băgare de seamă şi fără zgomot căci n-aş vrea să-l trezim!"

Urcară amîndoi scările şubrede şi pe jumătate putrezite pînă ajunseră într-o încăpere scundă sub acoperiş. Acolo, într-un cotlon căptuşit cu paie şi lînă zăriră o arătare cărămizie de forma unui trup omenesc cam otova. Buzele lui Ion Petrovici se arcuiră într-un zîmbet:

"Acesta este uriaşul de lut? Cel pe care mi l-a zugrăvit dascălul meu de elinească din povestea cu Ghilgameş avea creştetul înfipt în nori şi picioarele-n fundul mării de tremurau toţi zeii de frica lui!"
"Pesemne că doarme adînc, şopti Yehuda, vîră-ţi mîna în gura lui şi scoate oul!"

Valahul făcu întocmai, iar cînd ajunseră la loc ferit sparse coaja şi găsi înăuntru o cheiţă din aur încrustată cu rubine în forma literei ghimel.
"Aceasta e, se bucură iudeul, stăpînul meu, effendyi Celebi se va bucura nespus că am izbutit să punem mîna pe ea!"
"Se nimereşte bine, încuviinţă Petrovici, în felul acesta am să-mi pot negustori prietenia lui, fiindcă tocmai am de gînd să duc la capăt o treabă care o să-l supere mult!"

***
Într-o tavernă mică din Edirné, doi drumeţi stăteau alene de vorbă dinaintea unei carafe cu cafea, băutură care începuse tot mai mult să fie gustată de către obrazurile subţiri. Primul, înveşmîntat într-o giubea albă, cu faţa răvăşită de nesomn dar cu o căutătură iscoditoare, îi grăi celuilalt, un bărbat neguros, cu barba în două culori, alb-neagră şi îmbrăcat în straie ponosite de derviş rătăcitor:
"Preaînţeleptule, aşa cum m-ai încredinţat, azi noapte am visat că cea de-a doua cheiţă va ajunge cît mai degrabă în mîinile mele, dar mă munceşte gîndul că ea n-a fost dobîndită în chip curat, iar aceasta ar putea dăuna înţelesurilor pe care le are Cartea!"

Pe dată, Mehmet Zilli, căci el era dervişul, îi răspunse:
"Nu te mira că nu-i lucru curat, dar cînd ţelul este mai presus de cele omeneşti nici mijloacele nu pot fi decît pe măsură!"
"Toate ca toate, preaînţeleptule, dar nu văd cum aş putea, cît ai bate din palme s-ajung de-aici pînă în ţara Misir!"
"Inşallah, Călătorule, dar n-ar trebui să te îndoieşti, fiindcă nici Profetul nu le ştia pe toate şi tare s-a minunat cînd dinaintea lui s-a înfăţişat îngerul Gibrail şi l-a purtat în zbor peste munţi şi mări pînă-n înaltul cerului!"

Evlya Celebi zîmbi, fiindcă îşi aminti că se afla pe lume un om în stare să zboare şi, fără să mai piardă vreme se grăbi să-i scrie o epistolă. După ce isprăvi şi se strecură în aşternut, visă că se preumbla printr-o grădină înflorită, plină de arbori nemaivăzuţi cu roade şi flori necunoscute. Pe o alee din prundiş de cristal îi ieşi dinainte o femeie înaltă, înveşmîntată în straie de mătase ca boarea zefirului cusute cu fire de aur. Chipul ei de o frumuseţe nepămînteană semăna leit cu cel al Timeei din insula Ada-Kaleh, iar Celebi simţi o lovitură de cuţit în inimă cînd o văzu.
"Călătorule, spuse ea cu un glas în care se îmbina trilul privighetorilor şi foşnetul vîntului de la miazăzi, drumul tău n-a ajuns la capăt. Te mai aşteaptă o încercare mare, fiindcă a treia cheiţă se află în ţara Misir sub un munte de piatră pe care nu-l poate nimeni urni din loc!"

După ce se deşteptă îi povesti dervişului rătăcitor vedenia sa, iar acesta zîmbi şi, mîngîindu-şi podoaba alb-neagră a bărbii, îi zise:
"Trebuie să ai răbdare, Evliya, iar răbdarea ta să dobîndească tăria pietrii pe care vrei s-o urneşti. Au nu ştii pilda aceea cu piatra răbdării?"

Şi fiindcă nu-i mîna nicio pricină grabnică se aşezară şi începu să istorisească:

POVESTEA "PIATRA RĂBDĂRII"

Se zice că-n urmă cu ceva vreme, în oraşul Arar trăia o fată din părinţi înstăriţi, pe numele ei Fatima şi era dăruită cu multă gingăşie, purtări alese şi frumuseţe la trup. Odată pe cînd se preumbla prin suk, auzi lîngă ea un glas care zicea aşa:
"Fatima se va mărita cu un mort!"

Se înspăimîntă ea, foarte şi privi împrejur dar nu văzu pe nimeni, iar cînd voi să intre în hamam să se primenească, auzi iar:
"Pe Fatima o va lua de nevastă un mort!"

Cînd ajunse acasă îi povesti mamei sale toate, iar aceasta oftă şi îi zise:
"Nu te poţi împotrivi, ce ţi-e dat şi scris în frunte se va întîmpla negreşit!"

Degeaba plînse şi se văită fata, zicînd că ea vroia de soţ un viu, nu unul mort, căci maică-sa se arătă neînduplecată. O îmbrăcă în straie din atlas, cusute cu fir de aur îi puse voalul pe cap, apoi o luă de mînă şi-o duse la cimitir. Se nimeri că-n urmă cu trei zile să fie îngropat acolo fiul emirului din Damasc, un tînăr preadăruit cu de toate, căruia firul vieţii i se curmase pe cînd călătorea spre Mecca în pelerinaj. Fata se aşeză lîngă groapă şi plînse amar, blestemîndu-şi soarta cea neîndurătoare, dar după miezul nopţii piatra de pe mormînt se mişcă şi din înăuntrul gropii se auzi o poruncă:
"Să se aducă mîncăruri alese, să vină muzicanţii fiindcă noaptea aceasta este noaptea în care mă voi însoţi cu aleasa inimii mele!"

Fatima se înspăimîntă, fireşte, dar cînd vru să fugă picioarele n-o slujiră şi rămase mută de uimire în loc. Deîndată în juru-i începu să se audă muzică şi să forfotească slugi care cărau bucate alese, potrivite pentru ospăţul unui fiu de emir, iar din mormînt se ridică un fecior frumos, cu obrazul alb şi buzele ca rodiile coapte care o luă de mînă şi o întrebă:
"Vrei să fii soaţa mea? Îţi dau în schimb inima mea şi toată averea pe care-am dobîndit-o în timpul vieţii!"

Fatima nu mai stătu pe gînduri, mai ales că mîna lui era caldă şi nu părea unul întors din morţi iar fiul de emir rosti aşa:
"Atunci să ne pregătim să purcedem în casa tatălui meu care-i tare întristat fiindcă n-are veşti de la mine!"

Se învoiră ca ea să aştepte acolo, pînă-n zori, cînd va veni alaiul să o ducă la serai. Şi cum stătea ea şi gîndea la cel ursit, pe lîngă zidul cimitirului trecu o ceată de ţigani care colinda în căutare de hrană şi de apă. Capul acelei cete o întrebă dacă nu are trebuinţă de o slujnică, fiindcă în şatra lor se aflau destule fete harnice, iar Fatima cugetă că n-ar fi rău să aibe cine-o sluji şi le dădu în schimbul roabei vălul său de mireasă. Tot aşteptînd să se ivească zorii, ţiganca, curioasă, o descusu despre toate cîte i se întîmplaseră, iar cînd află ce era de aflat, o îndemnă să se culce, căci ea va veghea pînă cînd va veni alaiul emirului. Şi toate se petrecură aşa cum fu dat să se petreacă. Cînd sosi alaiul de nuntă, ţiganca cea şireată se înfăţişă dinaintea fiului de emir zicînd că ea este cea aleasă să-i fie mireasă, iar Fatima ajunse roaba ei, menită să o servească. Şi se împăcă cum putu cu soarta, barem că multă amărăciune îi aduse. Într-un rînd, plecînd fiul de emir într-o călătorie îşi întrebă nevasta ce dar să-i aducă, iar acesta îi spuse că vroia o rochie de atlas cusută toată cu nestemate, iar cînd fu rîndul Fatimei, ea îi spuse că nu-şi dorea altceva nimic în afară de "piatra răbdării". Se miră prinţul de asemenea dar nemaiauzit, dar îi făgădui să i-l aducă. Umblă cît umblă acesta în drumul său, iar cînd veni vremea să se întoarcă se duse în suk să-i tîrguiască nevestei rochia cu nestemate. Cu acest prilej îşi aduse aminte şi de făgăduinţa făcută slujnicei şi întrebă pe toţi negustori aflaţi acolo, dar niciunul nu auzise de asemenea marfă. Se nimeri însă să se afle în acele locuri tocmai şeicul Al Ghazali care îl întrebă pentru ce are trebuinţă de piatra răbdării, iar după ce află toată tărăşenia, îi înmînă o piatră ca toate pietrele şi-l povăţui aşa:
"Ai grijă, fiindcă slujnica aceasta nu este o slujnică oarecare. După ce îi dai piatra, furişează-te în preajma ei, iar dacă o vei auzi zicînd: "inimă, dacă eşti mai slabă decît această piatră, crapă degrabă, fiindcă eu nu mai pot îndura cîte mai am de-ndurat" să o prinzi repede în braţe şi să strigi: "crapă tu, piatră, căci de inimă am trebuinţă" fiindcă altfel fata va muri şi tu vei rămîne pe veci nemîngîiat!" Fiul de emir îl ascultă şi făcu întocmai, îi dădu Fatimei piatra răbdării şi-şi regăsi sortita. Pe fata de ţigan o legară de cozile a trei iepe sălbatice pe care le mînară-n pustiu, iar Fatima trăi fericită cu fiul de emir tot restul zilelor sale.

HEZARFEN AHMED CELEBI

Primul om din lume care a reuşit să zboare a fost, după mărturiile celor care l-au văzut cu ochii lor, un turc. Ahmed, fiul unui neguţător de covoare din Üskudar, prin naştere şi înfăţişare părea un copil oarecare, singurul lucru care-l deosebea de alţi şcolari ai medresei de lîngă Suleymanye Camii, era faptul că stătea vreme îndelungată cu nările suflecate, adulmecînd vîntul dinspre miazăzi şi cu ochii aţintiţi spre păsăretul care străbătea văzduhul de deasupra Bosforului. Se ştie că atunci cînd şi-a plănuit maşinăria zburătoare năzdrăvanul de Leonardo da Vinci a fost împins de curiozitate dar şi de însemnările altui turc, Ismail Öre. Hezarfen, fire iscoditoare le-a aflat şi, pe temeiul acestora dar îmbinînd întrînsul, aşa cum o arată şi porecla sa ("hezar"= o mie) deprinderi şi meşteşuguri cît o mie de muritori, a izbutit să se înalţe la cer pe vremea sultanului Murad cel adus pe scaunul împărătesc de femeile din harem. Evlya Celebi care era de faţă a scris cu de-amănuntul în Seyahatname despre această nemaipomenită întîmplare.
"Prima oară el a zburat peste minaretele moscheii din Okmeydan şi poate să pară un lucru mai degrabă de scamator, dar a făcut-o de opt sau nouă ori ca să încredinţeze pe toţi gură-cască ce se aflau acolo că nu era nici un şiretlic sau vreo potlogărie la mijloc. Mai apoi, cînd slăvitul padişah a aflat de această ispravă, Hezarfen effendiy şi-a urcat maşinăria cu opt aripi ca de vultur în vîrful turnului Galatei, la nu mai puţin de o sută cincisprezece picioare deasupra mării, şi de acolo s-a înălţat la cer precum o pasăre mare, zburînd cale de două mile, pe deasupra Cornului de Aur, ajungînd viu şi nevătămat în piaţa Dogancilar din Üskudar."

Sultanul l-a răsplătit cu un sac de aur pentru această primejdioasă şi nemaivăzută ispravă, iar faima lui a sporit, mai ales după ce împreună cu fratele său, Lagarî Hasan a născocit o rachetă umplută cu o sută patruzeci de livre de praf de puşcă. Această rachetă a fost lansată din palatul Topkapî cu prilejul naşterii prinţesei Ayshe, astfel încît toată lumea adunată-n Sarayburnu a putut vedea un fulger mare de foc străbătînd cerul spre Marmara. Cu asemenea armă, prinsă de aripile de vultur a maşinăriei zburătoare a lui Hezarfen, nicio cetate de pe pămînt, oricît ar fi fost ea de trainică şi de înaltă n-ar fi fost la adăpost, iar marele vizir şi-a frecat bucuros palmele fiindcă vedea cu ochii minţii cerul Vienei năpădit de o ploaie de foc. Despre toate aceste întîmplări a scris cu îngrijorare kaiserului său şi ambasadorul austriac Busbeq, iar John Wilkins întemeietorul Societăţii regale de ştiinţe naturale, n-a încetat multă vreme să se mire aflîndu-le.

Unii zic că Ahmed Hezarfen nici n-ar fi fost fiinţă omenească, ci odrasla unei vulturiţe şi a unui djin şi că ar fi trăit pînă la vîrsta de douăzeci de ani într-o peşteră de sub muntele Uludag unde a învăţat nenumărate vrăjitorii, fiindcă, dacă ziua se arăta om, în schimb, noaptea îi creşteau aripi de vultur şi astfel, cu ajutorul acelor vrăji, izbutea ceea ce alţii în veac n-ar fi izbutit.

IOAN PETROVICI

Cînd se văzură departe de Praga, Petrovici îi spuse lui David ben Yehuda:
"Ţine tu cheia şi du-i-o stăpînului tău! Eu am o treabă care nu suferă amînare!"
"Nu, nu ne putem despărţi, vin şi eu cu tine!" spuse acesta şi oricît se împotrivi nu putu să-i schimbe hotărîrea.

O apucară pe calea de întoarcere, iar cînd tovarăşul său de drum îl întrebă iarăşi asupra ţelului de urmat, valahul îi spuse repezit:
"Scurtăm drumul şi-o luăm spre tîrgul Debrecen şi de acolo prin ţara Bihariei, drept spre Mureş!"
"Dar ce treabă avem pe-acolo, în timp ce effendyi Celebi ne-aşteaptă în cetatea Buda?"

Petrovici scoase din sîn o hartă zugrăvită pe piele de viţel:
"Am eu o întîlnire tainică cu împăratul turcesc!"

Evreul nu izbuti să afle mai multe, oricît l-ar fi descusut. De unde să bănuie, că-n urmă cu o noapte, lui Petrovici i se înfăţişase în vis, unchiu-su Avram, cel înecat de turci într-un rîu. Era alb ca varul, cu chipul ciupit pînă la os de peşti şi zalele de pe trupul său descărnat ruginite dar părea viu şi vesel cînd îi spuse:
"Multe mai avem de făcut şi de îndurat atît în viaţă cît şi după moarte, dară tu, să nu uiţi, nepoate, că dacă vrei să scapi de răul cel mare nu-i loveşti crengile cu toporul ci îl izbeşti la rădăcină. Nu capetele agalelor şi paşalelor ci capul-capilor şi răul-relelor trebuie să-l retezi!"

(va urma)
Articolul anterior din rubrică
Toate articolele din rubrică
Articolul urmator din rubrică




0 comentarii

Spacer Spacer