Home

Home
Cititi-ne pe FacebookUrmati-ne pe TwitterFeed RSS gratuit

Spacer

Atelier LiterNet  Sageata  Fragmente şi cronici ale cărţilor pe hîrtie  Sageata  Semnal editorial

Instrumentele terorii lui Stalin


Rupert Butler, traducere de Mihai-Dan Pavelescu

TextText mai micText mai mare
Versiune imprimabila Adauga cu AddThis
Articolul anterior din rubrică
Articolul urmator din rubrică
Instrumentele terorii lui Stalin. CEKA, OGPU, NKVD, KGB între 1917 şi 1991
Rupert Butler
Editura Meteor Press, 2015

Traducere din engleză de Mihai-Dan Pavelescu



*****
Intro

Scriitorul şi jurnalistul Rupert Butler s-a specializat în lucrări istorice despre originile celui de-al Treilea Reich şi ale celui de-al Doilea Război Mondial. Colaborator la numeroase ziare şi reviste internaţionale, el este autorul mai multor cărţi, printre care Istoria ilustrată a Gestapoului, Blestemul capului de mort (despre divizia SS Totenkopf), Tigrii tineri ai lui Hitler (despre Hitlerjugend), Legiunile morţii şi Crucea de fier (despre ocupaţia Europei de către nazişti, respectiv Rezistenţa în condiţiile respective), SS-Leibstandarte, SS-Wiking şi Gestapo. Locuieşte în Londra, Anglia.

*
KGB-ul, devenit faimos în timpul Războiului Rece, a urmat unei succesiuni de servicii de securitate ale statului la fel de letale, care au datat din primele zile ale Revoluţiei Ruse, precum CEKA, OGPU, NKVD şi MVD. Plasând metodele brutale ale lui Stalin într-un context istoric mai larg, Instrumentele terorii lui Stalin începe prin a descrie măsurile violente ale serviciilor secrete ale statului la care au recurs ţarii despotici încă de pe vremea lui Ivan cel Groaznic. Autorul examinează apoi CEKA, prima organizaţie postrevoluţionară, acuzată de combaterea contrarevoluţiei, ale cărei metode au fost atât de nemiloase, încât guvernul bolşevic a desfiinţat-o în anul 1922.

După ce a preluat conducerea Partidului Comunist în 1923, Stalin a folosit nou-înfiinţata OGPU pentru a implementa deportările în masă ale culacilor (chiaburi). Instrumentele terorii lui Stalin urmăreşte în continuare felul cum Stalin a utilizat NKVD-ul, cum fusese redenumită, pentru epurările anilor 1930, când majoritatea rivalilor politici ai dictatorului sovietic au fost acuzaţi în faimoasele "procese spectacol": milioane de oameni au fost arestaţi şi şi-au sfârşit vieţile în gulaguri (lagăre de muncă silnică), iar alţii au fost executaţi. Teroarea poliţiei secrete nu s-a încheiat însă aici. După al Doilea Război Mondial, mii de cazaci şi ruşi albi care luptaseră de partea naziştilor au avut un destin similar. După decesul lui Stalin în 1953, ultima întrupare a poliţiei secrete sovietice, KGB-ul, a devenit o agenţie pentru răspândirea influenţei URSS-ului în toată lumea.

Instrumentele terorii lui Stalin este o istorie accesibilă şi antrenantă a opresiunilor poliţiei secrete în Uniunea Sovietică între 1917 şi începutul anilor 1990. Relatările detaliate ale martorilor descriu metodele brutale şi nemiloase utilizate de CEKA, OGPU, NKVD, SMERŞ şi KGB. Cartea include peste 100 de fotografii alb-negru cu personaje importante, evenimente-cheie şi victime ale terorii poliţiei secrete sovietice.

Fragment
Capitolul 4. O crimă foarte convenabilă

Pretextul pentru epurarea pe scară mare a potenţialilor rivali ai lui Stalin a fost oferit de asasinarea criticului său făţiş, Serghei Kirov. Printre victimele cele mai importante care i-au urmat s-a numărat Lev Troţki, etichetat ca "Duşman al poporului".

După dispariţia lui Menjinski, cariera lui Genrih Iagoda părea asigurată. Dar în timp ce OGPU se dovedise eficientă în arestarea culacilor şi crearea de lagăre şi colonii de muncă, unii considerau că nu avea suficientă putere pentru a se ocupa de ameninţările aflate mai aproape de casă. Un instrument de reprimare infinit mai practic, eficient şi centralizat, a apărut odată cu NKVD (Narodnîi komissariat vnutrennih del - "Comisariatul Poporului pentru Afacerile Interne"), ca înlocuitor al OGPU.

Iagoda, care era un oportunist inteligent, s-a grăbit să-i demonstreze lui Stalin loialitatea sa organizând cu râvnă un imperiu al terorii. Poliţia obişnuită, miliţia, a devenit unificată sub NKVD şi s-au creat Sesiuni Speciale, care judecau întregul spectru al delictelor contrarevoluţionare şi teroriste. Anchetatorilor nu li se cerea să citeze martori, iar acuzaţilor li se interzicea s-o facă. Suspiciunea lui Stalin faţă de intrigi, reale sau imaginate, s-a accentuat în urma acţiunilor lui Martemian Riutin, membru supleant al Comitetului Central, care criticase metodele dure ale colectivizării, susţinute de alţi oficiali minori de partid, dintre care unii îl sprijineau pe Buharin. Riutin a fost exclus din partid şi a primit un avertisment aspru din partea OGPU, dar n-a fost redus la tăcere. A urmat apoi aşa-zisa Platforma Riutin, un document care cerea reducerea investiţiilor în industria grea şi liberalizarea condiţiilor de viaţă ale ţărănimii. În plus, Riutin l-a condamnat pe Stalin ca fiind "geniul rău al Revoluţiei Ruse", pentru că încurajase nelegiuirile şi teroarea în mediul rural şi redusese presa la nivelul unei "monstruoase fabrici de minciuni". În final, Platforma afirma: "Stalin şi clica lui nu vor renunţa în mod voluntar la poziţia lor, şi de altfel nici nu vor putea să renunţe, aşa că trebuie îndepărtaţi cu forţa."

Asasinarea lui Kirov

Riutin a cerut de asemenea ca Troţki să fie reprimit în partid. Cuprins de una din crizele lui periodice de paranoia şi anticipând un atentat la adresa propriei sale vieţi, Stalin a cerut Biroului Politic să sancţioneze executarea lui Riutin ca trădător, însă cererea i-a fost respinsă. A sosit după aceea altă lovitură. Un rol important printre cei care se împotriveau pedepsei cu moartea îl juca Serghei Kostrikov (1886-1934), fost jurnalist care-şi alesese pseudonimul bolşevic Kirov. Orator convingător şi membru al Congresului, el a prosperat sub Stalin, ajungând membru al Biroului Politic şi ulterior secretar atât al Comitetului Central, cât şi al partidului în Leningrad, unde fusese însărcinat cu distrugerea opoziţiei de stânga. Era cu câţiva ani mai tânăr decât şeful său, care-l trata ca pe un frate, şi adesea îşi petreceau împreună vacanţele. Apropierea dintre ei era atât de mare, încât mulţi considerau că Kirov era educat pentru a prelua conducerea viitoare a partidului. Ca mulţi alţii care nu au sesizat pericolul unei apropieri prea mari de Stalin, Kirov a exagerat. Au apărut suspiciuni, îndeosebi când a devenit clar că el adopta o poziţie tot mai independentă la şedinţele Biroului Politic. În plus, slăbiciunea pentru băutură îl făcea guraliv şi ocazional îşi critica făţiş mentorul. O altă sursă de iritare a fost insistenţa pe care o manifesta, la întrunirile Congresului, de a nu sta pe podium, ci cu propria sa delegaţie din Leningrad, o atitudine pe care criticii lui au interpretat-o ca fiind sfidătoare.

În încercarea de a-şi ţine protejatul în frâu, Stalin a stăruit în vara anului 1934 ca împreună cu Kirov să meargă pentru câteva zile la dacea sa. În perioada respectivă a făcut eforturi susţinute de a-l convinge pe Kirov să vină să lucreze în Moscova, dar acesta a refuzat şi s-a întors în Leningrad, la sediul partidului din Institutul Smolnîi. În lunile următoare, Stalin a insistat să-l vadă pe Kirov cu regularitate, pentru a-l ţine sub observaţie, şi i-a transmis o mulţime de sarcini din partea Moscovei. Pe 1 decembrie la ora 16:30, pe când se îndrepta spre biroul său, Kirov a fost împuşcat în gât din apropiere. Asasinul era Leonid Nikolaev, un membru de partid cu minţile rătăcite, căruia Kirov refuzase să-i ofere o slujbă. El a încercat după aceea să se sinucidă, dar a fost imobilizat şi arestat, iar ulterior executat.

Încep epurările

Stalin a plecat imediat cu trenul spre Leningrad, a întocmit ciorna unui decret privind acţiunile împotriva "teroriştilor" şi a plasat NKVD-ul în centrul evenimentelor. Un pasaj din decret anunţa: "Cazurile celor acuzaţi de pregătirea sau comiterea de acte teroriste vor fi tratate în regim de urgenţă; organele judiciare nu pot întârzia executarea sentinţelor la moarte ca urmare a apelurilor făcute de criminalii din această categorie. Organele NKVD-ului vor executa sentinţele la moarte hotărâte pentru criminalii din categoriile de mai sus imediat după ce Curtea a pronunţat condamnarea."

Ulterior, însă, Stalin a considerat că decretul trebuia să fie mai dur şi a adăugat:

"1. Ancheta unor asemenea cazuri trebuie încheiată în maximum zece zile.
2. Acuzaţiile vor fi înmânate inculpatului cu 24 de ore înainte ca tribunalul să examineze cazul.
3. Instrumentarea cazului se va face fără participarea altor părţi.
4. Nu se vor îngădui apeluri pentru diminuarea sau anularea pedepsei.
5. Condamnarea la moarte va fi îndeplinită imediat după pronunţarea sentinţei."

Istoricii continuă să se contrazică dacă Stalin însuşi ar fi aranjat asasinarea unui rival recunoscut. Mulţi s-au întrebat unde erau gărzile de corp ale lui Kirov în momentul crimei. Alţii însă au presupus că alienatul Nikolaev, îmboldit de ura faţă de Kirov, a acţionat singur; dacă Stalin şi Iagoda ar fi fost responsabili, au afirmat ei, ar fi putut apela la nenumăraţii asasini profesionişti de care dispuneau.

Indiferent care ar fi adevărul, moartea lui Kirov a fost în avantajul lui Stalin, căruia i se oferise un pretext pentru epurarea rivalilor. Nu s-a pierdut deloc timp şi s-a găsit imediat "creierul" întregii acţiuni, care l-ar fi putut manipula pe Nikolaev: Troţki, vechiul rival al lui Stalin. Biroul Politic a fost chemat să acorde sprijin în epurarea partidului; cum era de aşteptat, majoritatea membrilor săi a fost de acord. Orice posibilitate de reconciliere între diversele grupări din Biroul Politic şi partid luase sfârşit. Impulsionată de noile puteri ale NKVD-ului, revoluţia a continuat prin a-şi devora propriii creatori.

Arestaţii erau suiţi în dube de miliţie sau în vehicule mai puţin bătătoare la ochi, pentru a nu alerta victimele sau pentru a nu-i speria pe vecini, şi erau transportaţi la sediul central al Diviziei Securităţii Statului, o clădire mohorâtă din piaţa Lubianka, care avea să devină în scurt timp clădirea cea mai temută din Moscova. Nu s-a putut ajunge la detestatul Troţki, care pe atunci trăia în exil pe insula Prinkipo, în apropiere de graniţa cu Turcia, dar susţinători ai lui, ca Zinoviev şi Kamenev, au fost arestaţi şi judecaţi, fiind acuzaţi că ar fi primit instrucţiuni din partea lui Troţki pentru asasinarea lui Kirov şi plănuirea de atentate asupra vieţii lui Stalin şi a altor conducători de partid. Ei s-au numărat printre cele 300 de persoane arestate pentru a fi anchetate. Deţinuţii erau ţinuţi în celule fără ferestre, sub becuri electrice puternice, care ardeau permanent. Paznicii îi obligau să stea în picioare ore întregi, pentru a se asigura că nu dormeau. Lipsa de hrană şi de somn le întreţinea starea de oboseală şi epuizare, astfel că nu puteau gândi clar şi, în cele din urmă, erau dispuşi să mărturisească orice, mai ales delictele de pe primele locuri ale agendei anchetatorilor NKVD. Supuşi invariabil la defăimări şi abuzuri, ei au fost convinşi să ofere detalii despre delicte presupus comise de prietenii lor, iar mărturisirile acelea erau arătate altor arestaţi, pentru a-i convinge să-şi recunoască vinovăţia. Au fost utilizate şi torturile, deşi nu au fost sancţionate oficial în etapele iniţiale ale epurărilor. Dacă arestaţii refuzau cu îndârjire să coopereze, le erau arestate familiile, inclusiv copiii, şi folosite ca imbolduri suplimentare. Când nimic nu avea succes, arestaţilor li se propunea o înţelegere: să semneze o declaraţie de mărturisire, pentru a evita condamnarea la moarte; dacă refuzau, avea să fie executaţi fără judecată. În majoritatea cazurilor, această înţelegere n-a fost respectată: odată ce se obţineau mărturisirile, execuţiile aveau loc oricum.

Procesele spectacol

Pornind de la intenţia inoculării unui puternic sentiment de teamă în Uniunea Sovietică şi sateliţii ei, au avut loc trei "procese spectacol" importante, în conformitate cu ordinele primite de NKVD de "a pune capăt o dată pentru totdeauna activităţilor subversive ticăloase împotriva fundamentelor statului sovietic". Primul dintre ele, procesul celor doi deviaţionişti "principali de stânga", Zinoviev şi Kamenev, care fuseseră convinşi să-şi mărturisească delictele, s-a ţinut în Sala Octombrie a Clădirii Sindicatelor din Moscova. Flancaţi de gărzi NKVD cu baionete la arme, acuzaţii, la care se adăugau alţi 14 inculpaţi, erau complet demoralizaţi. Rechizitoriul celor patru capete de acuzare începea astfel: "Între anii 1932 şi 1936, în Moscova a fost organizat un Centru Comun troţkist-zinovievist, care şi-a fixat sarcina de a înfăptui acţiuni de teroare împotriva conducătorilor Partidului Comunist al Uniunii Sovietice (bolşevicii) în vederea preluării puterii... Una dintre grupările teroriste, care operau sub instrucţiunile directe ale lui Zinoviev şi Troţki, ca şi ale Centrului Comun troţkist... l-a asasinat în mod mârşav pe tovarăşul S. M. Kirov..." Citirea acuzaţiilor a durat câteva ore, după care procurorul-general Andrei Vîşinski (1883-1954) s-a dezlănţuit: "Trebuie împuşcaţi toţi câinii aceştia care au turbat." La sfârşitul propriei sale pledoarii, Vîşinski i-a înfierat pe acuzaţi ca fiind "mincinoşi şi clovni, pigmei mizerabili, slugoi şi otrepe".

Andrei Vîşinski

Andrei Ianuarievici Vîşinski, procuror-general şi acuzator-şef, a fost o figură notorie în seria de procese sovietice pentru trădări. Era faimos pentru invectivele pe care le folosea pentru a-i teroriza pe acuzaţii deja îngenuncheaţi prin torturi, nesomn şi ameninţări aduse familiilor, şi care nu mai erau capabili de nicio formă de apărare.

Născut în 1883, într-o familie nobilă şi bogată din Odessa, Vîşinski a avut un trecut destul de banal şi nici pe departe o reţetă ideală pentru supravieţuire în Rusia măcinată de războiul civil între 1918 şi 1920. A studiat la Universitatea din Kiev, s-a alăturat facţiunii menşevice (termen al cărui înţeles literal este "minoritate") a Partidului Social Democrat şi a luptat în rândurile bolşevicilor. După aceea, cariera lui a fost în permanentă ascensiune - profesor de Drept şi ulterior rector al Universităţii din Moscova, iar din 1933 adjunct al procurorului general. În calitate de procuror-general, a stabilit două precepte ca baze legale ale proceselor pentru trădări: "Codul penal este un instrument al luptei de clasă" şi "Mărturisirea este mai presus ca orice dovezi". Ambele precepte au fost ulterior înglobate în monografia Teoria dovezilor judiciare, care i-a adus Premiul Stalin în 1947.

Având o energie debordantă, dar luptându-se permanent cu crize de eczeme, Vîşinski a deţinut talent actoricesc în privinţa vituperaţiilor, care s-a evidenţiat în mod aparte în timpul proceselor "teroriştilor" Kamenev şi Zinoviev, alături de alţi 14 inculpaţi, pentru presupusă implicare în asasinarea lui Kirov. În pledoaria sa finală, el a declarat: "Duşmanul este viclean. Un duşman viclean nu trebuie cruţat. Întregul popor s-a ridicat în picioare de cum a aflat aceste fapte oribile... Doresc să închei prin a vă reaminti, tovarăşi judecători, de acele prevederi legale pentru cazurile celor mai grave crime împotriva statului. Îmi rezerv libertatea de a vă reaminti că aceasta vă este datoria, după ce-i veţi găsi pe indivizii aceştia, pe toţi 16, vinovaţi de crime împotriva statului, de a le aplica articolele legii cerute de acuzare împotriva lor. Cer să fie împuşcaţi câinii care au turbat - toţi!" Deşi încântat de ceea ce se numea în mod oficial "pedeapsa supremă", Vîşinski refuza de obicei să participe la execuţii din cauza unei sensibilităţi excesive, chiar dacă ar fi trebuit s-o facă potrivit funcţiei sale.

Sfârşitul celui de-al Doilea Război Mondial şi începerea Războiului Rece nu au diminuat cruzimea lui Vîşinski. În 1945, după decizia Conferinţei de la Ialta de a ceda în mâinile lui Stalin peste 90% din România, el a regizat abdicarea forţată a regelui Mihai. La protestele monarhului, el a rânjit dispreţuitor, spunând: "Eu sunt Ialta".

În martie 1949, Vîşinski a devenit ministru de externe şi, reprezentând Uniunea Sovietică la Naţiunile Unite, a lansat frecvent atacuri verbale dure la adresa Statelor Unite în timpul Războiului din Coreea. După decesul lui Stalin în 1953, a fost retrogradat la funcţia de ministru adjunct la Externe, dar a rămas reprezentant permanent al URSS la Naţiunile Unite. A murit în urma unui atac de cord la New York, în 1954.

Presa străină fusese admisă la proces şi a fost iniţial stupefiată să-i audă pe inculpaţi mărturisind că puseseră la cale asasinările lui Kirov şi Stalin şi afirmând că absentul Troţki fusese influenţat de către Germania să impună poporului sovietic o dictatură fascistă. A existat o neîncredere cinică faţă de posibilitatea ca bolşevici de stânga să poată deveni în mod inexplicabil extremişti de dreapta practic peste noapte, totuşi nu se putea nega faptul că ei făcuseră mărturisiri publice în faţa tribunalului. Un observator a notat: "Toţi inculpaţii păreau nerăbdători să-şi asume acuzaţie după acuzaţie. Procurorul aproape că nici n-a mai trebuit să-i interogheze." Într-adevăr, depoziţiile lor fuseseră extrem de servile, iar Kamenev declarase: "Indiferent care îmi va fi sentinţa, o consider justă." La ascultarea verdictului prestabilit, unul dintre acuzaţi a strigat: "Trăiască cauza lui Marx, Engels, Lenin şi Stalin!" La scurt timp după aceea, Kamenev şi Zinoviev au fost executaţi prin împuşcare în ceafă.

Procesul Kamenev-Zinoviev din 1936 a fost urmat la începutul anului următor de un alt proces care a avut în centru 17 persoane acuzate de complotarea alături de Germania şi Japonia în vederea răsturnării guvernului sovietic. Al treilea proces a urmat arestării lui Buharin, care a reuşit să se reabiliteze într-o oarecare măsură, jucând un rol important în redactarea unei Constituţii sovietice revizuite în 1935 şi devenind redactor-şef al oficiosului guvernamental Izvestia. Buharin n-a mai obţinut nicio funcţie politică activă, şi a înţeles treptat că reţinerile lui anterioare faţă de Stalin nu aveau să fie uitate şi de aceea s-a resemnat să trăiască de pe o zi pe alta, mulţumindu-se să condamne în scris relaţiile Uniunii Sovietice cu Germania nazistă pe care le considera conciliante. Stalin îl etichetase însă deja ca troţkist, aşa că a fost exclus din partid şi arestat. Printre acuzaţiile groteşti care i s-au adus a fost încercarea de a se înrola în servicii de informaţii străine şi complot în vederea asasinării lui Lenin şi Stalin. În timpul procesului lui Buharin, observatori din sala tribunalului, aproape cu certitudine agenţi NKVD, au strigat întruna "Porcule!" şi "Mincinosule!".

Un alt acuzat a fost Nikolai Krestinski, bolşevic veteran care fusese ales în Comitetul Central în august 1917, iar după doi ani făcuse parte din primul Biroul Politic. Iniţial, el îl susţinuse pe Troţki în timpul disputei acestuia legate de direcţia de evoluţie a ţării, însă ulterior fusese de ajuns de isteţ să se retragă şi începuse o carieră în diplomaţie, care a inclus funcţia de ambasador al URSS în Germania. Dar simplul fapt că fusese un aliat al lui Troţki a fost îndeajuns pentru a fi arestat şi acuzat de asemenea de trădare prin asociere cu serviciul secret german.

Protestele împotriva acuzaţiilor au fost rare în timpul proceselor, însă Krestinski s-a dovedit o excepţie, declarându-i preşedintelui completului de judecată Vasili Ulrih: "Nu mă recunosc vinovat. Nu sunt troţkist. Nu am fost niciodată membru al dreptei şi al blocului troţkist, despre care n-am ştiut că ar fi existat. De asemenea, n-am comis niciunul dintre delictele care îmi sunt imputate şi mai ales nu sunt vinovat de relaţii cu serviciul secret german." N-a durat însă mult până ce NKVD-ul l-a convins să declare complet altceva.

A doua zi, palid, tras la faţă şi în mod clar un ins frânt, Krestinski şi-a schimbat complet poziţia, cerându-şi scuze judecătorilor şi spunând: "Ieri, sub influenţa unui sentiment acut şi trecător de falsă ruşine, cauzat de atmosfera din boxa acuzaţilor şi de impresia dureroasă creată de citirea în public a acuzaţiilor, la care s-a adăugat starea precară a sănătăţii mele, mi-a fost imposibil să recunosc adevărul. Şi în loc să spun «Da, sunt vinovat», am răspuns aproape mecanic «Nu, nu sunt vinovat»". Pe 15 martie 1938, guvernul sovietic a anunţat că fuseseră executate condamnările la moarte ale tuturor celor 17 acuzaţi, inclusiv Krestinski. Potrivit martorilor, Buharin şi un alt condamnat, Alexei Rîkov, membru al Biroului Politic, au înfruntat plutoanele de execuţie blestemându-l pe Stalin.

Diverse incriminări l-au afectat chiar şi pe Iagoda, care a fost acuzat de incompetenţă pentru eşecul de a-i apăra viaţa lui Kirov şi de lipsă de zel în anchetarea lui Buharin. Adus în faţa tribunalului, el a recunoscut că îşi otrăvise (printre alţii) predecesorul, pe Menjinski, şi că încercase să-şi otrăvească succesorul, Ejov, cu vapori de mercur, ca şi simpatia pe care o nutrea faţă de Buharin. În plus, a mărturisit că lucrase pentru serviciile de informaţii german, japonez şi polonez. În decursul interogatoriilor fusese maltratat fizic şi oferea o imagine jalnică, cu mâinile încătuşate la spate şi pantalonii căzându-i întruna. Execuţia lui, după un apel inutil de a fi trimis într-un lagăr de muncă, a fost urmată de represalii sălbatice împotriva familiei sale, inclusiv a soţiei lui, Lili, care a fost condamnată la opt ani de lagăr, pentru ca după un an să fie condamnată la moarte.

"Moartea rezolvă toate problemele - nu mai există omul, nu mai există nici problema." ( maximă atribuită lui Stalin)

"PITICUL"

Succesorul lui, Nikolai Ejov (1895-1940), care conspirase împotriva predecesorului său şi câştigase deja încrederea lui Stalin, a dovedit un entuziasm frenetic pentru arestări şi torturi. Înalt de numai 1,50 m şi schilod, el era cunoscut ca "Piticul". Având doar şcoala elementară, Ejov a cultivat iniţial imaginea unui administrator de partid, slujind sistemul politic în diverse comitete regionale ale Partidului Comunist. Avea un farmec considerabil atunci când dorea să-l folosească, iar mişcările pe care le-a făcut în carieră l-au ajutat: la începutul anului 1935, a devenit preşedintele Comitetului Central al Controlului de Partid. Această funcţie i-a permis să intre în graţiile lui Stalin, ca om devotat, şi în acelaşi timp să-şi pregătească propriul viitor, prin redactarea unei lucrări care a devenit parţial baza ideologică pentru următoarele epurări şi în care susţinea că opoziţia politică trebuie să ducă inevitabil la violenţă şi terorism. Mai presus de orice, lucrarea l-a ajutat să-şi atingă ţelul final de a deveni şeful NKVD, ale cărui realizări recente le criticase, afirmând că direcţia principală a operaţiunilor securităţii statului nu era îndreptată "împotriva grupărilor contrarevoluţionare organizate, ci în principal împotriva unor cazuri izolate de agitaţie antisovietică, împotriva ilegalităţilor din birouri, huliganismului, delictelor de drept comun şi aşa mai departe". O critică suplimentară a fost adusă închisorilor speciale pentru deţinuţi politici, care "seamănă mai degrabă cu case de vacanţă forţată decât cu nişte închisori... Deţinuţii beneficiază de oportunităţi de asociere reciprocă, de discutare a chestiunilor politice ce se desfăşoară în ţară, de concepere a unor planuri pentru operaţiuni antisovietice care să fie întreprinse de organizaţiile lor şi de menţinere a legăturilor cu persoane din exterior".

Ca şef al NKVD-ului şi membru al Prezidiului Comitetului Central Executiv, Ejov s-a bucurat pentru o vreme, după înlocuirea lui Iagoda, de încrederea deplină a lui Stalin, căruia îi raporta direct şi în secret. Principala lui sarcină era arestarea şi eliminarea membrilor dubioşi din aparatul politic şi militar sovietic, alături de alţii suspectaţi de lipsă de loialitate şi "subminare".

Primele epurări i-au vizat pe supravieţuitorii micii nobilimi şi burgheziei pe care Iagoda îi instalase în poziţii de vârf. Cei care au scăpat de execuţii au fost trimişi în Gulag, pe care Ejov îl considera insuficient utilizat. Cifrele supravieţuitorilor din anul 1938 au arătat că decesele în acele lagăre haotice şi supraaglomerate s-au ridicat la 90.000, ceea ce reprezenta 10% din numărul deţinuţilor internaţi. Delictele nocturne pe străzile oraşelor, îndeosebi în Moscova şi Leningrad, au atins un maximum absolut.

Propaganda comunistă manifestase până atunci tendinţa de a-i categorisi pe infractorii de drept comun ca fiind fraţi ai clasei muncitoare ce puteau fi readuşi pe calea cea bună. Retorica aceea a fost acum abandonată; arestaţii erau deportaţi sau executaţi. Agenţii NKVD erau practic peste tot, după ce beneficiaseră de studierea îndeaproape a practicilor Gestapoului lui Hitler; pentru un banc antisovietic spus într-un bar puteai fi arestat potrivit unui articol cu aplicabilitate globală din Codul penal sovietic. Condamnarea "activităţilor de propagandă şi în grup organizat" însemna aproape orice decreta NKVD-ul. Ejov a apăsat pe pedala acceleraţiei NKVD-ului, împătrind numărul agenţilor utilizaţi şi recrutând personal suplimentar, care să smulgă mărturisiri. Execuţiile decretate de el nu se desfăşurau în celulele din Lubianka, ci într-un abator construit într-o curte învecinată; zidul îndepărtat fusese ridicat din buşteni, care să reţină gloanţele, iar sângele era spălat cu furtunul. După execuţii, cadavrele erau băgate în lăzi metalice şi duse la unul dintre crematorii, apoi cenuşa era împrăştiată în gropi comune.
Articolul anterior din rubrică
Toate articolele din rubrică
Articolul urmator din rubrică




0 comentarii

Spacer Spacer