13.08.2004
Daniel Cristea-Enache: Stimate domnule Gheorghe Grigurcu, cred că acest interviu va stârni reacţii diverse, dar în primul rând o anumită perplexitate. Şi aceasta fiindcă între punctele Dvs. de vedere şi cele pe care eu, personal, le susţin, există diferenţe ce merg până la incompatibilităţi structurale. De multe ori m-am raportat critic la intervenţiile Dvs., ba chiar într-un rând am şi polemizat, într-un schimb de argumente exprimate urban de ambele părţi. O polemică bună ca model. Este posibil dialogul cu cineva care are opinii şi convingeri complet diferite de ale mele? E o dovadă de slăbiciune sau una de asumare a principiilor democraţiei? Ce credeţi că se poate câştiga sau pierde printr-o asemenea discuţie deschisă?

Gheorghe Grigurcu: Nu cumva exageraţi declarând ritos că între punctele noastre de vedere s-ar învedera "incompatibilităţi structurale"? Ar fi dezagreabil dacă ar fi aşa. Nu cumva vă răsfăţaţi? Fireşte, n-am putea fi de acord cu cineva totdeauna în toate privinţele (o clonare mentală!), dar am impresia că, în pofida unor "diferenţe" uneori accentuate de-a vedea lucrurile, ne plasăm amândoi într-un climat al dialogului şi al civilităţii, atestat de mai vechea încrucişare de spade de care vă amintiţi ca de un "model" de scrimă... publicistică, precum şi de prezentul interviu. Oricât mi-aţi părea contestabil într-un episod sau altul, nu sunteţi, vă asigur, nici ceea ce, bunăoară, a fost Ov.S. Crohmălniceanu, cerberul "purităţii" dogmatice (un prozator optzecist n-a şovăit a-l compara cu Titu Maiorescu şi cu Lucian Blaga; enormitatea n-ar fi mai năstruşnică nici dacă Nicolae Ceauşescu ar fi fost comparat cu Apollo iar Elena Ceauşescu cu Afrodita!), nici ceea ce, bunăoară, este M. Ungheanu, care a demarat în chip promiţător - vă vine să credeţi? -, dar al cărui vehicul (totuşi, nu prea modernizat, ci unul "de teren", un soi de Aro!) s-a împotmolit în noroaiele ideologice, unde se zbate fără scăpare. Cum să nu fie posibil un schimb de opinii între persoane cu opinii mai mult ori mai puţin diferite? Mai mult: ar fi oare interesant un dialog cu un yesman? E drept, pot exista şi excepţii. "Slăbiciune" mi se pare nu acceptarea unui dialog "dificil", ci ocolirea lui sub diverse pretexte, care disimulează (şi nu prea!), atât de frecvent, lipsa unor contraargumente. A afirma: "n-am ce discuta cu X sau cu Y" înseamnă, vai, dacă nu e la mijloc un text incoerent sau impardonabil injurios, mitocănesc, o retragere lipsită de bărbăţie, defel onorabilă. Un critic ce se respectă îşi apără convingerile inclusiv prin confruntarea cu cei ce nu le împărtăşesc, acceptă provocarea mănuşii aruncate în obraz şi nu fuge de duelul vorbelor, refugiindu-se în refuzul telegrafic numit etichetare, compus din litere ce în nici un caz nu sunt ale curajului şi ale demnităţii. Mă întrebaţi "ce se poate câştiga sau pierde" printr-o discuţie "deschisă". Dacă nu există lealitate, bună-credinţă, respect faţă de adevăr şi logică, se poate pierde totul. Dacă asemenea condiţii minimale ale oricărei comunicări civilizate sunt respectate, discuţia în contradictoriu e în măsură a informa, mai exact, mai nuanţat asupra unor aspecte ale realului din sfera la care se referă, desigur filtrate prin conştiinţa intelectuală şi morală a subiectului, însăşi această conştiinţă înscriindu-se ca o temă a discursului în chestiune. În al doilea rând, polemica reprezintă un instrument justiţiar, urmărind a stabili dreptatea unei cauze prin disocierea ei de interpretarea tendenţioasă, sofistică ori pur şi simplu redusă la invectivă, căci, aşa cum arăta E. Lovinescu, "dreptatea nu e mai niciodată evidentă, ci controversată, implicată într-o reţea de incidenţe ce o deformează şi o denaturează; arta polemistului e de a o elibera din tot ce o acopere şi o întunecă. El trebuie să plece însă de la conştiinţa masivă a dreptăţii pe care o apără; fără dânsa, totul devine un inutil joc formal". Să admitem că "jocul formal" nu e lipsit de primejdii pentru polemică. Poate fi chiar letal, precum un "joc al ielelor". Am avut (şi avem) condeie dotate cu o remarcabilă capacitate de plasticizare, din care insulta izvora (izvorăşte) cu o mirabilă spontaneitate tulbure, modelând peisaje ale unui adevăr trucat, ale unei justiţii uzurpate, sub semnul cinic al pamfletului. Dar oricât participă la condiţia de artă verbală - şi negreşit participă -, polemica se cuvine a fi ghidată de finalitatea "conţinutului" său. E, ca să zicem aşa, o "artă cu tendinţă" sublimată. În cadrele ei, talentul n-ar putea triumfa decât în limitele adevărului şi ale bunului simţ. Inevitabila subiectivitate auctorială trebuie să fie validată de o obiectivitate ce-o transcende, întrucât polemica nu e o viziune gratuită, autistă, ci o paradoxală tranzacţie cu realul, care, ca orice tranzacţie cu lumea aceasta, poate fi onestă sau nu.

D.C-E.: E acceptabil pentru Dvs. ca preopinentul, adversarul de idei să aibă - măcar câteodată - o fărâmă de dreptate? Eu cred că deşi am scăpat de totalitarismul comunist avem în comportament anumite reminiscenţe totalitare. Am spera, am vrea ca toţi să ne împărtăşească opiniile, iar când acest lucru nu se întâmplă căutăm explicaţii mulţumitoare pentru orgoliul nostru: "duşmanul" este fie vândut (cumpărat), deci alterat moral, fie prost de-a binelea, aşadar precar intelectual. Puteţi da exemple de oameni cu care v-aţi aflat într-un dezacord programatic şi care nu ilustrează nici prima, nici a doua categorie?

G.G.: Recunosc - cum să nu? - că în conştiinţele noastre persistă unele sechele totalitare. Sub impulsul lor, căutăm pe de-o parte a simplifica fenomenele, a le "sărăci" rezumându-le la contururi similare celor cu care operează ideologiile, iar pe de alta a ne impune o autoritate discreţionară, refractară la dialog, cocoţată în vârful câte unei instituţii, aidoma unui cocoş care se înfoaie plin de sine şi emite un strident cucurigu dogmatic (spre deosebire de cocoşul meu din bucătărie, care, bietul de el, n-are la dispoziţie nici măcar un gard!). Principala şi cea mai grea moştenire a totalitarismului este, desigur, postura antidemocratică. Ea consistă într-un egotism tragi-comic, care nu vede dincolo de vârful ciocului său autoritarist şi dirijist, care nu acceptă nici o relativizare (revizuire) a părerii sale cu son de ucaz. Bine spuneţi că autorii care nu consimt la punctul de vedere ce se vrea unic se văd trataţi în bine rodata tradiţie a luptei de clasă, socotiţi a fi ori "vânduţi duşmanului", ori "proşti de-a binelea", sărmani stupizi pe care se cade să-i dai la o parte cu dispreţ. În ochiul (neo)dogmaticului, ocupând îndeobşte funcţii de comandă, cel ce cutează a-i contraria opiniile (şi interesele care constituie pârghiile opiniilor) trebuie reprimat fără cruţare, discreditat, eliminat. Terifianţii vrăjmaşi de clasă, care cutează a pune în chestiune noua-vechea nomenclatură culturală, ca şi beoţienii, handicapaţii prin neadaptare la programul (neo)ideologic, alcătuiesc un fel de umanitate inferioară, care nu merită a-şi găsi loc în cetate. Nemaiexistând, din păcate, cenzura ca instanţă oficială (deşi nu puţine publicaţii au nostalgia ei, încercând a o fabrica în variante "de casă", precum băuturile), postideologilor le-a rămas la îndemână metoda "demascării". Inconformiştii sunt oferiţi vindictei publice drept "demolatori". Orice observaţie critică la adresa unor scriitori "consacraţi", de autentică sau doar conjuncturală însemnătate, e taxată drept o blasfemie, un act terorist (sinucigaş!) împotriva valorilor sacrosancte ale neamului. Fundamentaliştii se află printre noi, chiar în varianta înspăimântătoare de kamikaze, sub înfăţişarea nesăbuiţilor critici cu opinii libere. Astfel neacceptarea libertăţii conştiinţei critice şi a exprimării sale publice se drapează, caragialeşte, în principiu axiologic, blindat cu cel patriotic. Bravii apărători ai monopolului de opinie uită însă un mic detaliu. Dacă în regimul comunist tezele oficiale nu puteau fi contrazise în mass media, termenul "demolare" având o oarecare acoperire, acum discuţiile se pot desfăşura (în ciuda "precauţiei" publicaţiilor cu cenzura asemănătoare "vinului de casă" la care am făcut referire mai sus), astfel încât, până la urmă, orice teză ieşită din rând îşi poate afla... antiteza. Ce credit am mai putea acorda în prezent pretinsei "demolări"? Nu suntem de vină pentru faptul că viaţa literară curge precum un râu, fără oprire, oglindind inevitabile evoluţii, schimbări de perspectivă nu o dată considerabile. Nici nu suntem de vină pentru faptul că partizanii cei plini de aplomb ai conservatorismului nu se vădesc capabili a-şi apăra cu mai multă eficienţă poziţiile, a-i feri pe idolii lor de curenţii de aer cei atât de incomodanţi! Cu toate că mă găsesc pe cealaltă baricadă, a mişcării, a pluralismului, a revizuirii efective, îmi cereţi - şi procedaţi corect - o parolă pe care însă e normal s-o ofere cu precădere conservatorii. Şi anume să-mi exemplific "dezacordurile" cu oameni care nu sunt nişte "duşmani", nici "proşti". Cum să nu? Străduindu-mă a mă strecura între durităţile necondiţionate ale vocabulelor ce mi le puneţi în cale, i-aş putea aminti pe cei câţiva scriitori şi intelectuali, exponenţi "de vârf" ai "tranziţiei", pe care i-am comentat adesea. Neaderând făţiş la ideologia totalitară ori la vreun gen de extremism, nu-i pot socoti propriu-zis "duşmani", dar întrucât ilustrează o "morală gri", doldora de servituţi postideologice, e clar că nu-i pot socoti nici apropiaţi, "camarazi de ideal" cum ar veni. Cum mi-aş putea permite a-i socoti - horribile dictu - "proşti de-a binelea" pe aceşti simandicoşi autori, intraţi pe bună dreptate în istoria literară contemporană? Dar cum mi-aş putea permite a nu reflecta cu tristeţe la împrejurarea că orice formă de oportunism, orice compromis în favoarea carierei implică, în fond, o reducţie a inteligenţei? Nu e un câştig pe termen scurt contra unei pierderi în absolut? Iar dacă aveţi cumva impresia că am rămas dator cu o parte din răspuns, voi preciza că în nici un caz nu resping interlocutorului "fărâma de dreptate" pe care s-ar putea s-o aibă, contrazicându-mă. Dimpotrivă, susţin cu tărie neslăbită dreptul la un cuvânt cinstit, în cheia urbanităţii, a oricui, din încredinţarea că, până la urmă, chiar şi poziţia pe care am formulat-o sau pentru care am optat n-ar avea decât de câştigat din cufundarea ei în baia revigorantă a dezbaterii. Îmi place a-mi aminti în această privinţă cuvintele lui John Stuart Mill, din On Liberty: "Chiar când opinia înăbuşită ar fi greşită, ea poate să conţină, şi foarte adesea conţine, un dram de adevăr; şi cum opinia generală sau dominantă într-o anumită chestiune reprezintă numai rareori sau chiar niciodată întregul adevăr, numai prin confruntarea opiniilor opuse putem avea şansa de a ajunge la restul adevărului. (...) Chiar dacă opinia unanim admisă ar fi nu doar adevărată, ci ar cuprinde întregul adevăr, dacă nu se permite ca ea să fie contestată cu toată vigoarea şi seriozitatea, cei mai mulţi dintre aceia care o acceptă o vor împărtăşi în felul în care sunt împărtăşite prejudecăţile, cu prea puţină înţelegere şi sensibilitate pentru temeiurile ei raţionale". Numai de şi-ar reaminti şi alţii aceste cuvinte!

D.C-E.: Lovinescian, prin câteva linii de forţă ale programului şi conduitei Dvs. critice, aţi mizat îndeosebi pe aspectul revizuirilor, amendând însă ori măcar completând cu unele nuanţe autonomia esteticului. Credeţi în ceea ce Monica Lovinescu, fiica marelui critic, a numit "est-etică": componenta morală a scriitorului este esenţială în scrierea literaturii ca atare, în obţinerea produsului estetic. Mărturisesc că şi eu sunt sensibil la aspectul moral, dar nu-l pot echivala cu cel strict estetic. Sadoveanu, de pildă, nu a fost un monument de etică, dar este indiscutabil un mare prozator. Arghezi a scris versuri "la stemă" şi pe vremea lui Carol II, dar rămâne un mare poet. Nicolae Breban a dat nişte dedicaţii cuplului Ceauşescu, dar romanele pe care le-a scris fac din el unul dintre cei mai importanţi romancieri contemporani. Ion Caraion, care i-a turnat la Securitate pe cei mai buni prieteni ai săi, rămâne un poet de calibru. Şi atunci, e aplicabilă această grilă a est-eticii asupra literaturii, a artei în general?

G.G.: Cu revizuirile e o poveste. Mai întâi, ştiţi de bună seamă, aşa cum ştiu şi eu, că ele funcţionează indicibil de bine ca o faţadă, nefiind puse în practică. Precum prevederile "larg democratice" ale Constituţiilor comuniste, precum unele prevederi ale Constituţiei noastre în vigoare (de pildă art. 47, care stipulează că statul e obligat a asigura tuturor cetăţenilor săi o viaţă decentă). O sumă de critici îşi însuşesc revizuirile ca pe-o inofensivă "formă fără fond", o simplă sfârlează din hârtie în bătaia vântului, antimaiorescieni, chiar dacă se pretind... lovinescieni! Apoi s-a întâmplat ca ele să fie răstălmăcite chiar în paradigma lor lovinesciană. Nu o dată, un confrate a susţinut că noi, cei ce ne străduim a revizui uriaşul noian de scrieri produse sub obrocul cenzurii şi al autocenzurii timp de aproape o jumătate de veac, l-am falsifica pe mentorul Sburătorului, deoarece acesta s-ar fi mărginit a-şi revizui doar propriile texte. Chiar de-ar fi fost aşa, ne-am fi racordat măcar la teoria "mutaţiei estetice", am fi răspuns măcar imperativului inalienabil al unei conştiinţe literare globale ce se reconsideră şi "năpârleşte" periodic. Dar nu e aşa! Iată câteva cuvinte ale lui E. Lovinescu, ce-i pot da confratelui în cauză prilejul de-a se... autorevizui: "Revizuirile nu înseamnă revenirea asupra părerilor mele din trecut, ci revizuirea şi, deci, fixarea într-o nouă stare a unor valori literare stabilite mai de mult şi propagate apoi prin rutină, în masele publicului." (Critice, ed. definitivă, VI, Revizuiri, 1928). Iar felul în care "punem problema" acum nu ni se înfăţişează tocmai concludent. Doresc să cred că sunteţi atent la aspectul moral al creatorilor şi că nu-l puteţi echivala cu cel strict estetic, dar ce dovedeşte aceasta decât că vedeţi corect situaţia? E o profesie de (bună) credinţă şi un principiu pe care nu-l respinge cu seriozitate nimeni. Monica Lovinescu n-a susţinut niciodată că, în elaborarea literaturii, componenta etică ar fi esenţială. Ar fi o absurditate, căci opera posedă o geneză intrinsecă, nu-i aşa? Est-etica cea mult hulită şi, mai rău decât atât, răstălmăcită, din motive prea lesne de înţeles, nu e decât aplicarea normei estetice la condiţiile istorice vitrege ale Europei comunizate, care au dus la devierea creaţiei de la natura sa, la deturnarea sa ideologic-propagandistică. A fost astfel încălcată nu doar morala civică, ci şi morala specifică operei, id est egalitatea cu sine a acesteia. Nu e profund nedrept să condamni analiza şi sancţionarea anomaliei? Nu e revoltător să osândeşti dezideologizarea ca fiind un atac la fel de vinovat împotriva ideologizării? Medicul care tratează o boală poate fi învinuit de ivirea acelei boli? Sunt consideraţii elementare ca oul lui Columb, însă pe care comentatorii vasali mentalităţii conservatoare se fac a nu le pricepe. Ca şi când ar fi mai convenabil să afecteze o înceţoşare a minţii decât să recunoască realitatea neconvenabilă în raport cu prejudecăţile. Nici un critic demn de luat în seamă n-a negat vreodată importanţa scriitorilor pe care-i amintiţi, n-a încercat, după cum se pretinde - probă a penuriei de argumente opuse est-eticii! - "scoaterea lor din literatură". Arghezi, Sadoveanu, G. Călinescu rămân cu certitudine coloane de susţinere ale literaturii noastre, Ion Caraion, martirul, un caz complex şi tulburător, rămâne un mare poet, peste creaţia romanescă abundentă şi foarte incitantă a lui Nicolae Breban nu se poate trece. Au fost puse în chestiune exclusiv compromisurile lor, păcatele lor reprezentate în verb, ca şi, natural, feţele mai puţin izbutite ale creaţiei. Nici d-lui Eugen Simion, care e liderul netăgăduit al îngheţului conservator şi care ne-a dezamăgit de-atâtea ori prin inconsecvenţe şi metehne de notorietate, nu i-am putea contesta însemnătatea staturii critice. Să dăm Cezarului ce e al Cezarului! Ni se pune în cârcă un negativism troglodit, care e departe de-a ne aparţine şi care trădează doar impasul moral al oponenţilor noştri de orientare postideologică, ce, în deruta lor, fac din ţânţar armăsar, ne falsifică punctele de vedere şi calomniază din răsputeri. Or, cum s-ar putea juca partida polemică având parteneri ce trişează?

D.C-E.: Sunteţi, după Revoluţie, unul dintre cei mai activi şi mai prolifici autori manifestaţi în câmpul literar. Fără să am o situaţie exactă, am impresia că numai Alexandru George a mai profitat într-o aceeaşi măsură (sub raport cantitativ şi calitativ) de libertatea de opinie şi expresie recâştigată. Presa noastră postrevoluţionară "geme" de articole scrise de Dvs., sau de Domnia sa, majoritatea cu ascuţiş polemic. În ce vă priveşte, se poate vorbi despre o decomprimare, venită târziu, nu şi tardiv, după decenii comuniste în care nu v-aţi putut duce gândul până la capăt? Ce a însemnat Revoluţia din 1989 pentru Dvs.? Ce ar fi însemnat menţinerea socialismului de stat?

G.G.: Cu adevărat am trăit, la finele anului 1989, o miraculoasă decomprimare. Cu toate că opresiunea la care ne-a supus sistemul totalitar, pentru mine soldată şi cu severe şi prelungite măsuri administrative, a avut ca efect secundar o intensificare ideală a speranţei, nu mi se părea verosimil un atare eveniment în decursul vieţii mele care a cuprins integral perioada comunistă. Un uragan de visuri, proiecte, aşteptări, simţăminte uitate, reînviate ori născute la soroc târziu m-a năpădit şi a trebuit să se scurgă câteva luni până mi-am recăpătat echilibrul necesar programului meu normal de viaţă şi de lucru. Dar n-a fost decât un miraj. Existenţa mea marginalizată şi-a continuat firul în locul exilului de care am avut parte, în Amarul Târg în care m-a proiectat represiunea politică. Deşi am dobândit, la începutul anului 1990, postul de redactor la revista "Viaţa Românească", acesta n-a fost însoţit şi de-o locuinţă în capitală, aşa cum nădăjduiam. În scurtă vreme au venit decepţiile obşteşti, care s-au amplificat precum un bolovan rostogolit de pe o culme înzăpezită care se preface în avalanşă. Mă simt, precum declara un mare poet rus de la începutul veacului trecut, cu un picior în viitor şi cu altul alunecând în trecut. Schimbarea n-a fost decât de suprafaţă, căci, după cum se vede mereu şi pretutindeni, oamenii, instituţiile, moravurile au rămas în cea mai mare parte într-o "slavă stătătoare", în stagnarea putridă a mlaştinii fanariot-comuniste de care nu se ştie când vom scăpa. Cu toate acestea nu pot a nu mulţumi proniei cereşti că mi-a dat şansa de-a scrie întocmai ceea ce cred, de a-mi completa rezervele şi protestul surd din anii "epocii de aur", pentru care am fost totuşi prigonit, cu rostirea, după cum vă exprimaţi, a gândului până la capăt, ca şi cu examinarea noilor circumstanţe, adesea de-o împestriţare tragi-comică, ce pecetluiesc deriva societăţii româneşti. Mă distrează aprecierea unui stimabil exeget optzecist, conform căreia aş fi contat în calitate de critic doar pentru anii '60-'80. După cum mă distrează şi "consolările" ce mi se adresează nu o dată (bătăi pe umăr condescendente şi vorbe găunos-stereotipe), cum că aş fi un "fericit" în solitudinea Amarului Târg, că aş hălădui acolo "în linişte şi pace", scutit de frământările vieţii, ca şi cum n-aş avea altceva de făcut decât să ies dimineaţa în ograda unei vile proaspăt zugrăvite şi să admir florile din faţa ei, care nu mai prididesc să răsară şi să strălucească în feeria lor paradiziacă, în cinstea "fericitului" care aş fi...

D.C-E.: Sunteţi un critic aplicat asupra poeziei şi criticii literare. Citindu-vă cronicile şi studiile mai ample, am sesizat (poate greşit, poate nu) că vă lipseşte un anumit accent axiologic. Pe de o parte, intraţi în interiorul poeziei câte unui autor lipsit de mare însemnătate (de la Constantin Abăluţă la Bogdan Ghiu şi de la Petre Got la Ştefania Plopeanu) cu o jerbă de notaţii şi "explicaţii" seducătoare stilistic, dar neacoperite de valoarea intrinsecă a obiectului literar. Pe de altă parte, îi destructuraţi şi îi "revizuiţi" nemilos pe un Nichita Stănescu sau un Marin Sorescu, poeţi aflaţi - în opinia majorităţii criticilor şi în convingerea publică - în vârful canonului nostru postbelic. Vreţi să fiţi un fel de "haiduc" care ia de la bogaţi pentru a da la săraci sau, pur şi simplu, nu credeţi în valoarea lui N. Stănescu şi M. Sorescu? Chiar şi 11 elegii ale primului şi La Lilieci ori Puntea celui de-al doilea vi se par irelevante?

G.G.: E gustoasă comparaţia dvs. cu haiducul! Vă voi dezamăgi, probabil, divulgându-vă că n-am intenţia unei "împărţiri mai echitabile" a bunurilor pe care le mânuiesc muzele după bunul lor plac. Atâta doar că, fiind de-o viaţă critic de poezie, "profesionalizat" oarecum, înţeleg a mă ocupa nu numai de cele vreo zece-cincisprezece nume din vârful ierarhiei, ci şi de altele, care compun ceea ce s-ar putea aprecia drept cursul mediu al lirismului actual, profilul său curent. E un fenomen ce decurge din asimilarea modelelor, din intersecţiile şi combinările lor, incitant nu doar pentru faptul că n-ar putea fi exact delimitat de ele, ci şi pentru că reprezintă un mediu în care, după cum s-ar putea rezonabil presupune, vor germina marile creaţii de mâine. Din foarte abundenta producţie poeticească a ultimelor decenii, m-am străduit a selecta ceea ce mi s-a părut într-un fel sau altul mai semnificativ. Nu, Doamne fereşte, cu prezumţia infailibilităţii. Dar ţin să subliniez modalitatea în care am operat în cazul unor barzi nu de primă strălucire, în chip descriptiv, într-o tonalitate reţinută, fără elogii inoportune şi fără vreo propunere hazardată în clasament. N-am simţământul că aş fi procedat altminteri decât mai toţi cronicarii relevanţi de poezie pe care i-am avut şi îi avem. Oare nu găsiţi destui autori de mâna a doua în analizele marilor interbelici (nu doar ale celor mai prolifici precum Pompiliu Constantinescu şi Perpessicius), ca şi în cele ale cronicarilor contemporani, de la Nicolae Manolescu şi Ion Pop la Al. Cistelecan şi Octavian Soviany? A bon entendeur, salut! Din exemplele pe care le avansaţi îl exceptez din capul locului pe Constantin Abăluţă, supus mereu unei ciudate subevaluări, care e, în optica noastră, unul din poeţii de seamă pe care-i avem în viaţă. Bogdan Ghiu e un intelectual sofisticat, producător de texte în care scalpelul inteligenţei separă răbdător membranele inefabile ale poeziei abordate altfel decât am fost obişnuiţi. Despre Petre Got s-au rostit mai laudativ decât mine un Ştefan Aug. Doinaş, un N. Steinhardt, un Nicolae Balotă, iar Ştefaniei Plopeanu i-am dedicat un singur comentariu pe care nu cred că aş avea vreun motiv a-l retracta. Şi acum despre celălalt versant al reproşului dvs. Aveţi impresia că nu se împacă "revizuirea" inclementă ce aş efectua-o asupra unor staruri precum Nichita Stănescu şi Marin Sorescu cu recepţia indulgentă acordată unor autori mai modeşti. Ni s-a mai adus această obiecţie şi n-aş putea decât să dau replica pe care am mai dat-o. În artă, fiecare personalitate îşi are locul său, dictat de unicitatea sa ireductibilă. Chiar dacă scara axiologică se schimbă în durată, nimeni n-ar putea "înlocui" pe nimeni. Nu e decât o iluzie a unei conştiinţe excesiv ataşată contingentului această extrapolare administrativă, această trecere a unuia în scaunul (eventual fotoliul!) altuia! Defecţiunea unei vedete nu produce, la un mod mecanic, avansarea celor ce, indubitabil, nu sunt în măsură a depăşi anumite limite, a sări peste condiţia (peste umbra) lor. Onorabilitatea e una, strălucirea e altceva. Creaţia literară e, dacă vreţi, ca un magazin cu rafturi pe care sunt expuse mărfuri cu diverse preţuri. Dacă mărfurile de lux, cele mai scumpe, s-au epuizat, nu înseamnă că mărfurile de calitate mai modestă, mai ieftine, trebuie împinse în rafturile celor dintâi şi etichetate cu preţurile lor. Las' că uneori mărfuri inferioare se vând la preţuri exorbitante! Pentru a nu se isca astfel de confuzii, am înfăţişat, de câte ori am avut prilejul, imagini de ansamblu ale poeziei noastre contemporane, cu enumerarea poeţilor pe care i-am socotit cei mai valoroşi, am propus, deci, "canonul" meu personal, pentru a face uz de o vocabulă în vogă. Şi, în sfârşit, câte ceva despre cei doi lari ai casei poetice româneşti de azi, cu sfinţire oficială. Pe Nichita Stănescu l-am perceput înaintea altora - era la finele euforizanţilor ani '60 - umflat cu pompa apologetică, drept care am publicat în "Luceafărul" un articol intitulat A douăsprezecea elegie, critică, producător de oareşicari valuri. "Împăratul e gol", am exclamat atunci şi am tras ponoasele unei sincerităţi imprudente până-n clipa de faţă. M-am bucurat să găsesc confirmarea atitudinii mele în recentul text al lui Cristian Tudor Popescu, atât de tranşant în formula d-sale de diatribă (după gustul meu, totuşi supralicitată, căci omul Nichita era colegial şi delicat, spre deosebire de Marin Sorescu, un monument de egoism), atât de lucid în judecata estetică radical negativă ce-o propune spre stupefacţia conformiştilor şi defetiştilor de toate speţele. La rândul său, Marin Sorescu ni se pare supraapreciat, cu toate că nu chiar în stilul delirant ce i s-a închinat autorului Necuvintelor. Isteţul bard oltean nu e decât un Topârceanu involt, trecut prin poezia modernă, care şi-a preschimbat de bună voie introspecţia pe discursul populist şi a avut norocul de a-l converti pe ultimul în glorie. Se află la baza scriiturii sale strepezit-şugubeţe un tipar minor, un imbold histrionic către un bâlci al cuvintelor ce fac cu ochiul, care-l alătură pe autor unor Amza Pellea şi Tudor Gheorghe, într-o simpatică treime a şarmului alutan. Nu contest, cum se bucură a-şi imagina unii, calitatea de... poet a lui Nichita Stănescu, poet între poeţii blagoslovitei mele generaţii şaizeciste, însă în nici un caz primus inter pares, considerabil grevat de o fantazare abstractizantă, căznită, de o emisie confuză, de o prea frecventă vacuitate ce i-au atârnat ca o ghiulea de picior. Nici atractivitatea de show mai mult sau mai puţin umoristic (vreau să spun reuşit ca umor), într-o sală înţesată de spectatori de toată mâna, a Sorescului, răspunzând, am putea spune, unui rol de Păcală poetizat, a cărui mască a trecut de la Anton Pann la G. Topârceanu şi, în prezent, s-a depus pe obrazul lui Mircea Dinescu. Dar nu cred în ruptul capului că cei doi şaizecişti ar putea fi introduşi, aşa cum se obişnuieşte, în compania unor Arghezi, Blaga, Ion Barbu, Bacovia, ori aranjaţi cot la cot cu Eminescu. Şi nici că s-ar cuveni situaţi în fruntea topului poeţilor noştri postbelici, câţiva dintre ei cu o cristalizare estetică şi cu o iradiere net superioare. Ar fi cel puţin o mare gafă de protocol!

D.C-E.: Cei care v-au urmărit scrisul au putut observa că aveţi o specială preocupare pentru intelectualii cu funcţii. Am mai văzut-o şi la D. Ţepeneag ori Paul Goma, la aceştia polemica "acoperind" însă o arie mai mare: nu numai funcţii la stat, ci şi funcţii deţinute în sistemul privat (Gabriel Liiceanu, Nicolae Manolescu). Dvs. aţi avut şi aveţi accente foarte dure faţă de Eugen Simion, Augustin Buzura, Andrei Pleşu şi alţii; le contestaţi dreptul moral sau capacitatea managerială de a conduce nişte instituţii culturale? Nu vedeţi nici un merit în dreptul acestor scriitori, nici o câtime de valoare şi, deci, de îndreptăţire pentru a ocupa aceste funcţii? Dvs., dacă aţi deţine o asemenea funcţie (preşedintele Academiei, preşedintele Institutului Cultural Român, Ministru al Culturii, Ministru de Externe, rector al New Europe College), credeţi că v-aţi putea descurca onorabil?

G.G.: Preocupare pentru "intelectualii cu funcţii"? Cum să înţeleg o atare chestiune? Nu cumva transpare aici o tabuizare, alarma că o categorie privilegiată în ordinea formală a lumii ar fi tulburată? Se simt cumva "intelectualii cu funcţii" cu musca pe căciulă? Pentru a conveni asupra caracterului sensibil al interogaţiei, să presupunem că ne-ar interesa de ce un comentator se ocupă de scriitorii defavorizaţi de soartă, de cei care au stat sub semnul anticarierei, cum ar fi Eminescu sau Bacovia! Ar fi verosimilă o asemenea întrebare? Dacă nu... Privind tema din alt unghi, pot afirma că m-am ocupat de fericiţii deţinători de "funcţii" pe care-i enumeraţi nu sub raportul "funcţiilor", ci doar sub cel al textelor emise de ei, al "personajelor de hârtie" care sunt. I-am analizat pe autori, nu pe demnitari. Dacă planurile s-au întâlnit, dacă au ieşit la suprafaţa scriptică simptome ale unor contradicţii, versatilităţi, insuficienţe legate de prestaţia administrativă a personalităţilor în cauză, veţi conveni că vina nu e a observatorului care s-a întâmplat a fi interlocutorul dvs. N-am toate datele pe masă, nici căderea pentru a sancţiona capacitatea politică, managerială a scriitorilor ajunşi la pupitre de comandă. Dar mă consider îndrituit a mă pronunţa asupra calităţii morale a celor cu funcţii de conducere, în gradul în care aceasta apare confirmată ori infirmată de ceea ce scriu, declară, săvârşesc într-un fel sau altul în sfera culturală care e şi sfera mea de pregătire şi activitate. Împrejurarea că n-am deţinut niciodată funcţii de decizie (dacă mă întrebaţi cum m-aş putea "descurca" în ele, e ca şi cum m-aţi întreba ce gust are friptura de şarpe ori cum se simte un om într-o nacelă spaţială!), nu mă împiedică a avea opinii asupra felului cum se achită alţii de împlinirea lor. Aşa cum un alegător îşi poate forma o opinie faţă de un politician şi fără ca el însuşi să fie politician, nu-i aşa? Iar dacă ajung la concluzia, defel original fiind, ci în solidaritate cu milioane de concetăţeni, că, potrivit dictonului, "puterea corupe", aşijderea consider că acest fapt nu mi se poate imputa. Probele există, într-o manieră suficient de detaliată şi, sper, convingătoare, atât în textele mele cât şi în destule altele. Poate greşesc, dar întrevăd la dvs. o atitudine, cum să zic, de compasiune, de milă faţă de nefericiţii confraţi împovăraţi cu funcţii de conducere, în raport cu care eu, invidiosul (de parcă aş putea invidia pe cei ce mă decepţionează!) aş avea "accente foarte dure", cărora le-aş contesta "dreptul", "capacitatea", "îndreptăţirea" etc. Chiar dacă aş sfârşi prin a mă înduioşa şi eu şi a mă ruşina de mine însumi, nu pot a nu-mi aminti o întâmplare pe care mi-a povestit-o I. Negoiţescu. Fără serviciu, sărac, găsind toate uşile celor "cu funcţii" încuiate, criticul i-a cerut ajutor lui Zaharia Stancu. Preşedinte al Uniunii Scriitorilor şi deţinător şi al altor înalte titluri în nomenclatură, acesta a avut bunăvoinţa de a-l primi în audienţă, în impozantul său cabinet, l-a ascultat şi după ce l-a bătut pe umăr a încurajare, l-a condus într-o încăpere alăturată unde i-a arătat un raft lung cu cărţile sale, traduse în mai multe limbi (să menţionăm, traduceri comandate şi plătite de stat): "Vezi ce am realizat? Vezi ce realizez? Asta e munca mea adevărată, munca de scriitor, muncă foarte grea. Dar sunt dispus să rup din timpul cuvenit acestei munci, să-mi bat capul cu treburile Uniunii Scriitorilor. Trebuie ca cineva să se sacrifice şi pentru asta. Să ştii că eu sunt cel ce se sacrifică". Astfel înţelegea generosul autor al Desculţului ce ajunsese a umbla în jurul planetei în sandale de aur să-l îmbărbăteze pe autorul Poeziei lui Eminescu, care pe atunci nu avea nici bani de mâncare...

D.C-E.: Locuiţi la Târgu Jiu, într-un "amar târg" pe care îl desfoliaţi în comentariile, aforismele ori poemele Dvs. Dar nu sunteţi deloc un provincial, nu aveţi adică acel "tipic" al marginalului faţă de un Centru de putere literară; dimpotrivă, sunteţi plasat, printr-unul din locurile în care publicaţi ("România literară"), în chiar nucleul sistemului nostru cultural. Provincia e, până la urmă, o categorie geografică sau tipologică? Ion D. Sîrbu, pe care ştiu că-l preţuiţi ca scriitor şi ca om, era mai puţin un spirit european prin faptul că scria într-un oraş oltenesc echivalat cu "Isarlîk"-ul? Rogozanii sunt mai creditabili prin faptul că se află în buricul Bucureştilor? "Apostrof" de la Cluj, "Vatra" de la Târgu-Mureş, "Familia" de la Oradea ori "Ramuri" de la Craiova se resimt, cumva, de amarul şi cenuşiul pe care ne-am obişnuit să le ataşăm Provinciei?

G.G.: Vai, domnule Cristea-Enache, ce întrebări retorice îmi puneţi! Întrebări a căror meşteşugită factură îşi conţine nu doar răspunsul, ci şi o aură de amară visare adăugată acestuia. Întrebări ce-mi împing reflecţia spre cei cărora, fie şi indirect, le pot provoca satisfacţii izvorâte din condiţia mea rezidenţială de provincial, de ins surghiunit se pare că pentru totdeauna. Spre cei cărora le sporesc astfel confortul intim, cărora le confirm identitatea superioară ce le dă dreptul de-a mă privi dinspre etaj înspre parter (ori de a-şi închipui în inocenta lor jubilaţie că aş sta chiar la subsol). Fără ipocrizie, vă declar că sunt mulţumit dând altora prilej de mulţumire. Câte un (de tot) june autor mă apostrofează recent, în coloanele unui hebdomadar bucureştean cu titlu eminescian, pentru culpa de-a ne afla, cu revista "Columna", între bălării provinciale, de-a ne aduna vlaga din cotloane judeţene. Nu ezită a folosi chiar un cuvânt academic: "inepţie". Alţii - sunt destui de-acum - îmi aruncă în faţă epitetul de "resentimentar", cu nonşalanţa cu care mi-ar da bună ziua. Devenită pentru mine cutumă, reflex cotidian, cum umbra pe care mi-o lasă trupul, provincia în care trăiesc e pentru unii contemporani, domiciliaţi în centru, o sursă de bucurie mai mult ori mai puţin ascunsă, o probă a îndreptăţirii lor de-a se simţi cu o treaptă, cu mai multe, cu foarte multe deasupra mea, de a-şi lua zborul în spaţiul nelimitat. Sunt destule prilejurile în care constat această fatală diferenţiere. Să constituie, prin urmare, provincia o rampă de decolare a centrului? Ipoteza îmi dă satisfacţia că totuşi provincialismul meu are un rost. Nu se mira oare C. Rogozanu că am avut cutezanţa de-a dori o locuinţă în capitală? De ce să-i stric jocul?

D.C-E.: Ultimele întrebări din acest interviu pentru care ţin să vă mulţumesc. Cum arată o zi din viaţa lui Gheorghe Grigurcu? Am auzit că aveţi trei câini şi mai demult am citit că ţineţi pe balcon un... cocoş. Cum puteţi lucra într-un asemenea context sonor? Şi cum puteţi, apoi, să scrieţi constant, când această activitate se dovedeşte atât de puţin lucrativă, mizerabil remunerată? Ce trebuie să facă un critic literar, în zilele noastre, pentru a supravieţui, pur şi simplu? Pentru mizeria în care trăiesc majoritatea scriitorilor români, a cui credeţi că e vina?

G.G.: O zi din viaţa lui Gheorghe Grigurcu? Începe foarte matinal şi se derulează potrivit unui program strict, în care fiecare ceas corespunde unui "pătrăţel" de activitate. Nu fac pauze nici duminica şi nici măcar în marile sărbători ale anului. Orice abatere - şi am în vedere îndeosebi întreruperile provocate de telefoane intempestive, care vin când mi-e scrisul mai drag, căci n-am avut bani pentru a-mi instala un robot - ameninţă a-mi afecta orele următoare şi chiar întreg restul zilei. Sunt, recunosc, un fanatic al lucrului meu. Boema ce mi se atribuie e o legendă şi nu cea mai bizară din câte mi-au fost puse-n seamă, întrucât gura spurcată a Târgului Amar, printr-unul din reprezentanţii săi căruia nu ştiu să-i fi făcut decât câte un pustiu de bine, a pretins, de exemplu, că aş fi fost crunt bătut cu ocazia unei mineriade. Ba mai mult, s-a afirmat că aş fi... consumator de droguri. Condeierul pe care-l numesc purtătorul de servietă al d-lui Eugen Simion nu mă caracteriza oare, în "Caiete critice", drept un... "aurolac al literaturii române"? N-am avut ceea ce s-ar putea chema o vacanţă, din 1988, când mi-am permis un sejur la Băile Herculane. Singurele pauze pe care le accept le reprezintă plimbările cu câinii, efectuate cu ceasul la mână, înspre parcurile Târgului ce adăpostesc monumentele brâncuşiene ori înspre periferiile în care solitudinea capătă un orizont natural, odihnitor. Văd că sunteţi informat asupra unor amănunte ale domesticităţii mele, însă nu complet. Pe lângă cei trei câini, mai am şi trei pisici, pe lângă cocoş mai ţin şi o găină. Deci o minimenajerie, în apartamentul de bloc sufocat de cărţi şi hârtii (cărţi care se degradează de igrasie, hârtii cărora nu le mai dau de capăt în dezordinea favorizată de înmulţirea lor rapidă, fantastă). Îmi iubesc animalele ca pe nişte membri de familie. Un amic şi-a scandalizat semenii mărturisind că ţine la câini mai mult decât la oameni, dar eu cred a-l înţelege, dându-mi seama că, în realitate, e un ins mai sensibil şi la nevoile oamenilor în mai mare măsură decât mulţi dintre noi. N-a fost adesea apreciată mizantropia ca un revers al omeniei dezamăgite? Al omeniei prea mari şi adevărate care, din această pricină, se pune ca un nod în gâtlej în calea rostirii sale?

Mai doriţi să aflaţi cum stau cu... sărăcia. Cum să vă explic? În ce registru stilistic? Despre sărăcie s-a scris în ton patetic, (melo)dramatic precum a făcut-o Léon Bloy: "Sărăcia este o impietate, un blestem atroce a cărui oroare nu e posibil s-o exprimi şi care face să dea înapoi deodată stelele şi dicţionarul". Prefer să adopt stilul recomandat de Camil Petrescu, cel de proces-verbal. De vreo jumătate de an n-am putut cumpăra nici o carte de la librărie. De peste trei luni trăiesc doar din bani împrumutaţi. De peste patru luni nu mi-am putut scoate cele câteva modeste bijuterii de la casa de amanet, loc de care până mai ieri aveam cunoştinţă exclusiv din romane. Mă mai întrebaţi "a cui e vina" (titlul unei vechi romanţe). Nu e preferabil (mai consult, cum spune ardeleanul) să considerăm că vina e mai curând a zeilor nefaşti decât a clientelei lor care face şi desface azi treburile politiceşti şi băneşti pe pământul românesc şi care, la rândul său, dispune, aşa cum îi şade bine, de o clientelă culturală? Dar să nu mai lungesc vorba pentru a nu fi din nou învinuit de un polemism excedentar!

(Interviu preluat din Adevărul literar şi artistic, nr. 715, 4 mai 2004)

1 comentariu

  • O VALOARE AUTENTICA
    George Buzamet, 24.05.2010, 20:03

    Fermecator om, domnul Gheorghe Grigurcu!
    Un balsam pentru suflet, un caracter exemplar intr-o penurie masiva de caractere.
    Ce noroc formidabil al celor care au acces la dvs.

Publicitate

Sus