Home

Home
Cititi-ne pe FacebookUrmati-ne pe TwitterFeed RSS gratuit

Spacer

Atelier LiterNet  Sageata  Personale  Sageata  Loc de citit

Articol publicat exclusiv pe LiterNet.ro

În loc de lista de sezon


Ioana Bâldea Constantinescu

05.01.2016
TextText mai micText mai mare
Versiune imprimabila Adauga cu AddThis
Articolul anterior din rubrică
Articolul urmator din rubrică
"Mie nu-mi plac topurile, dar...". După care urmează între una şi cinci pagini de listă.

Nu, aici nu veţi găsi aşa ceva. Sunteţi complet în siguranţă. Nu intenţionez să numerotez autori şi romane cu 1, 2 şi 3. Să trag linie şi să vă rog să adunaţi câte cărţi am citit în 2015 (eventual cu un teaser din seria "ştiţi, nu sunt toate..."). Da, citesc public, dar în niciun caz de dragul listei. Şi, de fapt, când m-am apucat de scris, aveam în cap un articol (care se anunţa, de altfel, destul de stufos) despre snobismul intelectual, despre bibliofilia făcută din titluri adunate pe un raft şi nu din imagini, tehnici narative, unghiuri, planuri, personaje, stări, peisaje interioare care solicită cititorul la nivel intuitiv, sensibil şi, da, livresc. Aş fi vrut să spun câte ceva despre faptul că o cronică de carte nu înseamnă (părerea mea!) să repovesteşti trama cu cuvintele tale şi, acolo unde te pierzi, să dai citat, că textul e ca un corp, ca un organism cu care poţi avea o relaţie dincolo de aparatul critic, că mi se pare foarte trist (în general) când cantitatea anulează net nici măcar calitatea, ci experienţa.

M-am domolit, între timp.

Am intrat într-un an nou şi faptul că eu, una, găsesc rar texte (critice? să le spunem critice?) care pun probleme, care desfac şi refac o secvenţă narativă în moduri fermecătoare, inteligente, hazoase, profund avizate, texte curajoase, personale, scrise cu supleţea auctorială a omului care a citit şi a înţeles mult(e), ei bine, lucrul acesta a ajuns să mi se pară, cumva, marginal. Îmi lipseşte aşa cum îţi lipseşte, uneori, o linguriţă de mille feuille într-o săptămână cu morcovi şi broccoli. Când găsesc un asemenea text mă bucur autentic şi-i savurez versatilitatea, savurez starea de "eu nu m-am gândit la asta", surpriza, bogăţia lexicală şi imagistică, abilitatea nu de a cita surse, ci de a le manevra, ochiul format, verbul, fie el şi şfichiuitor, care emană lucrurile acelea, din păcate mai rare ca o perlă neagră: c r e d i b i l i t a t e a, a u t o r i t a t e a, p a n a ş u l. Pentru un asemenea text, însă, baleiez cincisprezece altele în care naratorul e totuna cu numele de pe copertă, tonul e lipsit de amprentă, fraza de abilitate, stilul... nu e, pur şi simplu (nicăieri), grafiile se scaldă într-o incertitudine care sfidează etimologia şi complimentează diletantismul, cum incert e totul, dacă ieşim din matca unei proze rezumabile într-o pagină jumătate sau a poemului despre care alţii au scris deja de bine, aşa încât să-i putem cita cu succes.

Dar să revenim. Cititoarea din mine s-a bucurat, în 2015, de "cazul Harper Lee" (ce lucru fantastic să găseşti o poveste pierdută, scrisă nu după, ci înainte de o proză intrată, deja, în mitologie!). De faptul că există o nouă carte de Salman Rushdie. Că s-a mai tradus un Andrew Solomon. Că apare un nou roman de Eowyn Ivey. Ies din anul ăsta cu un bagaj important: cromatica pielii personajelor din Distanţa dintre noi, de Jhumpa Lahiri, în care sunt sugerate geografii, trasee, schisme şi fuziuni, fabuloasa anacronie a lui Anthony Marra, din care ies la iveală pusee de umanitate şi de oroare, de poezie şi imagistică aproape pulp, lexicul somptuos, deşănţat, poetic, inegalabil al lui Burgess, contextualizările magistrale semnate Hilary Mantel, efluviile imaginative ale lui Cees Nooteboom (ce corespondenţe fabuloase între tablouri, curente artistice, epoci, matriţe ale imaginarului, vârste ale lumii!), felul în care diluează şi regândeşte spaţiul, cu marile mituri ale omenirii în fundal, curajul unui Juan Gabriel Vásquez de a se defini ca autor postmarquezian, forţa unui Cercas de a metonimiza... Ies din 2015 cu zâmbetul larg al lui Elizabeth Gilbert, asumându-şi un gen aflat la periferia literaturii (pentru că poate, pentru că o distrează!), cu orgoliul unei Isabel Allende articulând "Eu scriu din inimă şi din stomac", cu un Evgheni Vodolazkin care mi-a mărturisit că, literar, trebuie să ai puterea de a nu te lua prea în serios şi demnitatea de a rezista bagatelei uşor recenzabile.

În 2016 nu-mi doresc să citesc mai mult. Îmi doresc să citesc mai bine.

La mulţi ani!
Articolul anterior din rubrică
Toate articolele din rubrică
Articolul urmator din rubrică




0 comentarii

Spacer Spacer