Home

Home
Cititi-ne pe FacebookUrmati-ne pe TwitterFeed RSS gratuit

Spacer

Atelier LiterNet  Sageata  Fragmente şi cronici ale cărţilor pe hîrtie  Sageata  Cronici de atelier

Prefaţa editorului la Tatăl meu, Beria. În inima puterii staliniste


Françoise Thom, pe marginea unei cărţi de Sergo Beria, traducere de Dan Criste

TextText mai micText mai mare
Versiune imprimabila Adauga cu AddThis
Articolul anterior din rubrică
Articolul urmator din rubrică
Sergo Beria
Tatăl meu, Beria. În inima puterii staliniste
Editura Meteor Publishing, 2015

Traducere din limba engleză de Dan Criste


Citiţi un fragment din această carte.

*****
Prefaţa editorului

După prăbuşirea comunismului şi deschiderea parţială a arhivelor sovietice, istoricii URSS şi ai comunismului s-au bucurat de o perioadă de euforie. Urma să aflăm în sfârşit ce se întâmplase în străfundurile sfinxului, secretele bine păzite ale Kremlinului aveau să fie dezvăluite celor de afară... Aceste aşteptări s-au împlinit numai în parte. Arhivele sovietice puse la dispoziţie au fost de fapt mult mai grăitoare în ceea ce priveşte mecanismele periferice ale regimului şi funcţionarea aparatelor birocratice care au înflorit în jurul nucleului întunecat al Comitetului Central decât în ceea ce priveşte miezul maşinăriei totalitare, mai ales de pe vremea când aceasta a atins perfecţiunea, spre sfârşitul anilor 1930. În general, a rămas aceeaşi creatură misterioasă dintotdeauna, o stridie care nu se lasă desfăcută. Ştim foarte puţin despre Biroul Politic din anii 1940-1950, fie din cauza capriciilor politicii ruseşti cu privire la desecretizarea arhivelor, fie, mai degrabă, din pricina dorinţei conducătorilor sovietici de a ascunde posterităţii resorturile cele mai intime ale comportamentului lor, sau din cauza operaţiunilor succesive de curăţare a arhivelor desfăşurate de succesorii lui Stalin, nerăbdători să şteargă orice urmă a crimelor săvârşite de ei.

Acesta este contextul în care trebuie să judecăm valoarea unei mărturii precum cea a lui Sergo Beria. Povestea spusă de fiul celui pe care oamenii l-au numit "măcelarul lui Stalin" ne poartă, pe parcursul mai multor ani, drept în inima cercului îngust în care se hotăra tot ce mişca în URSS şi într-o mare parte a lumii. Fiind multă vreme mâna dreaptă a lui Stalin, Beria deţine cheia multor secrete ale Biroului Politic. Asemenea lui Eichman şi Mengele în cazul naziştilor, el simbolizează cele mai mari abuzuri comise de comunişti în propria ţară şi în afara ei. Numele lui trezeşte încă o ură neînduplecată în inimile multora din Vestul şi Estul Europei, iar imaginea lui publică este cea a unui şef de spioni sadic, cu bice în birou, obişnuit să colinde cu maşina bulevardele măturate de vânt ale Moscovei în căutare de femei. Această combinaţie de libido insaţiabil egalat de o ambiţie fără scrupule, o cruzime cumplită şi un temperament exploziv a fost cea care l-a deosebit cu adevărat de ceilalţi membri ai Biroului Politic. După ce l-a otrăvit - zic unii - pe Stalin când acesta a devenit infirm pe 5 martie 1953, Beria a unit, a doua zi, serviciile interne şi externe de securitate sub comanda sa, într-o mişcare menită să-l desemneze ca succesor al lui Stalin. Dacă colegii săi nu l-ar fi dat jos după o sută de zile, arestându-l, judecându-l şi executându-l sub acuzaţia de a fi fost, printre altele, spion britanic, omul considerat geniul rău al lui Stalin ar fi părut, la vremea respectivă, destinat să ia locul fostului stăpân şi să-l întreacă în cruzime.

Fără îndoială că Stalin nu avusese nevoie de instigarea lui Beria ca să înceapă procesul de colectivizare, să-i deporteze pe culaci (chiaburi), să-i omoare prin înfometare pe ucraineni, să însceneze procesele şi să organizeze Marea Teroare din 1937. Beria a pus însă în mod serios umărul la săvârşirea acelor grozăvii la nivel local, pe când era încă şef de partid în Georgia. Organizase şi condusese teroarea în propriul fief, unde perioada 1937-1938 a lăsat amintiri înspăimântătoare. Tortura era practicată pe scară largă, existând mai multe mărturii cu privire la desfăşurarea unor şedinţe de tortură conduse de Beria în persoană la Tbilisi şi, ulterior, la Moscova. Când, la sfârşitul lui 1938, a luat locul rusului Ejov la şefia NKVD, Beria a pus capăt Marii Terori (evident, la porunca lui Stalin), eliberând un mare număr de deţinuţi, fără a înceta însă să practice represiunea şi teroarea. El este cel care a organizat masacrarea ofiţerilor polonezi la Katyn în primăvara lui 1940, asasinarea lui Troţki, deportările şi aplicarea măsurilor represive în timpul războiului. A rămas şef al NKVD până în ianuarie 1946, când poate chiar Stalin începuse să se teamă de omul pe care îl crease şi i-a ordonat să se dedice construirii bombei atomice şi administrării unor sectoare vitale ale economiei sovietice. Mărturiile mai confirmă răpirea unor femei şi ceea ce oamenii din Tbilisi numeau "obiceiurile de sultan" ale lui Beria.

Dar ceea ce este cel mai interesant la aceste amintiri este şi motivul pentru care ele trebuie citite cu multă grijă. Sergo Beria a crescut într-o lume a minciunilor şi jumătăţilor de adevăr, minciuni cu atât mai inextricabile cu cât adevărul era mai greu de crezut. Asemenea tuturor celor din generaţia lui, a fost expus la convingeri ideologice suprarealiste. La aceasta s-a adăugat poziţia tatălui său, ale cărui activităţi abia dacă erau menţionate în familie, dar ale căror ecouri nu se poate să nu fi ajuns la urechile fiului. Mai înainte de toate însă, era personalitatea ambiguă a lui Lavrenti Beria însuşi: în afară, un slujitor eficient al regimului sovietic, dar unul a cărui principală pasiune pare a fi fost aceea de a nutri o ură profundă faţă de compatriotul său georgian, Stalin. Cufundat de la vârsta cea mai fragedă într-o lume a amăgirilor, tânărul Sergo s-a refugiat el însuşi în certitudinile inimii sale. Acest fiu-model era împărţit în două, între mama care-l idolatriza încă pe Stalin, încercând să-l protejeze pe Sergo de cruda realitate, şi tatăl care reuşea tot mai puţin să-i ascundă scârba provocată de dictator, iar această ambivalenţă marchează opera pe care o avem în faţă. Judecarea şi execuţia tatălui său la comanda lui Hruşciov în 1953, la câteva luni după moartea lui Stalin, şi discreditarea lui ulterioară au reprezentat o lovitură puternică din care Sergo Beria nu şi-a mai revenit cu adevărat niciodată. În cartea de faţă, el vorbeşte ca şi cum s-ar afla în faţa unor juraţi imaginari în măsură să judece. Toată viaţa lui, el a căutat să joace rolul martorului apărării - devenind mai întâi un cetăţean sovietic exemplar, care construia rachete militare pentru omul care provocase prăbuşirea tatălui lui, apoi, după perestroika, dând publicităţii propria versiune, uneori foarte subiectivă, a faptelor petrecute şi îndeosebi a acelor lucruri de care tatăl său era acuzat. Acesta este unul dintre motivele pentru care o parte integrantă a acestei cărţi o constituie vastul aparat de note ce confirmă sau contrazic, după caz, mărturia lui Sergo Beria.

Mărturia lui Sergo Beria face parte de asemenea din acele nesfârşite şi meschine dezbinări ale comuniştilor - sau, de altfel, ale susţinătorilor oricărui regim totalitar eşuat - ce aruncă vina unii pe alţii dezvăluind acele părţi ale adevărului care le convin. Atât Svetlana Allilueva, fiica lui Stalin, cât şi Hruşciov şi-au scris memoriile. Cele ale lui Sergo sunt probabil ultimele care vor apărea de la o persoană aflată în cercul lui Stalin. Beria este perceput astăzi în conformitate cu istoria scrisă de Hruşciov. Însuşi Hruşciov a fost cel care, din motive evidente, l-a caracterizat pe şeful poliţiei lui Stalin drept un monstru cu sânge rece, o brută primitivă, un călău sadic, un intrigant diabolic, un maniac sexual pândind ghemuit în limuzina lui neagră în timp ce conducea prin Moscova, ca să înhaţe femei de pe stradă. Hruşciov a rămas până la sfârşitul vieţii mândru de faptul că l-a lichidat pe Beria. În definitiv, datorită loviturii de stat pe care a organizat-o împotriva lui Beria, Hruşciov a preluat puterea şi a reuşit să consfinţească, într-o oarecare măsură, legitimitatea poziţiei sale în interiorul elitei conducătoare a partidului. Pentru ca demersul lui să poată fi apreciat cum se cuvine, imaginea lui Beria a trebuit să fie zugrăvită în culori cât mai întunecate cu putinţă.

Acesta a fost unul dintre motivele pentru care procesul lui Beria şi al complicilor lui s-a ţinut în secret în 1953, încheindu-se cu condamnarea lor la moarte în decembrie, acelaşi an. Un alt motiv pentru care a avut loc acel proces a fost mărturisit mai târziu de Hruşciov - el a reprezentat o primă încercare de a lua în considerare crimele lui Stalin fără a-l acuza pe Stalin însuşi, plasând răspunderea pe umerii "bandei lui Beria" şi înfăţişându-l pe Beria ca pe "geniul malefic al lui Stalin". Această versiune a fost îmbrăţişată de Svetlana Allilueva, din motive lesne de înţeles. Ea fusese încurajată deja să adopte această linie chiar de Stalin. În pasajele ei cele mai remarcabile, această carte ne arată că Stalin cunoştea arta de a face ca faptele lui ticăloase să pară a fi iniţiative impuse lui de cei din jurul său. Îi plăcea să-i atribuie lui Beria rolul de "om rău" (de exemplu, ca atunci când i l-a prezentat lui Roosevelt drept "Himmler-ul nostru", glumă care l-a pus în mare încurcătură pe preşedintele american). Hruşciov a supravieţuit la curtea lui Stalin făcând pe bufonul, pe când Beria întruchipa călăul. Fiecare avea fizicul potrivit pentru rolul jucat.

Această carte conţine cele mai interesante revelaţii despre mentalitatea conducătorilor sovietici. Ura adânc înrădăcinată faţă de Rusia şi importanţa deosebită a naţionalităţii în echilibrul puterii reprezintă o surpriză (a se vedea mai multe despre aceasta în Nota editorului). Citind, constatăm că toţi sunt conştienţi de faptul că fac parte dintr-un regim criminal şi săvârşesc fapte mârşave. Unii dintre ei cel puţin ştiu că vor avea de dat socoteală posterităţii. Fiecare aparatcic cu un anumit rang începe să facă dosare compromiţătoare pentru rivali şi posibilii adversari. Aceste dosare se referă la crime săvârşite din ordinul unei autorităţi superioare. Asemenea unui "naş" mafiot, Stalin are grijă să-şi compromită complicii într-o manieră sistematică, iar orice încercare de a scăpa de această îndatorire de a ucide, în mod colectiv sau individual, îi trezeşte suspiciuni şi dorinţa de răzbunare. Regimul sovietic apare ca un regim de şantajişti, un regim extrem de ipocrit în care viciul nu încetează niciodată să aducă omagii virtuţii şi în care josnicia se ascunde sub masca datoriei, laşitatea, sub cea a altruismului, trădarea, sub cea a binefacerii, sadismul, sub cea a eficacităţii, prostia, sub cea a patriotismului.

Şi totuşi, interesul istoric pe care-l prezintă această carte nu se limitează la bârfele de la Kremlin. Ea este în primul rând un document despre viaţa cotidiană de la Kremlin. Memoriile lui Hruşciov sunt pline de goluri, autojustificări, chiar minciuni ordinare. Cu toate acestea, ele constituie, pentru istoric, un document fascinant, de neînlocuit. Şi această carte ne ajută să aflăm mai multe, în special despre rolul atitudinii antiruseşti şi surprinzătoarea contribuţie a lui Beria la acest sentiment. Fără îndoială că Beria i-a mărturisit fiului puţine lucruri despre activităţile şi planurile sale. Băiatul avea însă darul observaţiei, o sensibilitate deosebită şi o memorie excelentă, caracteristică tuturor celor care trăiesc înconjuraţi de secrete. Se afla adeseori în compania ajutoarelor tatălui său, a conducătorilor militari, a unor membri ai Biroului Politic şi a soţiilor acestora. L-a privit pe Stalin cu ochii plini de adoraţie ai unui adolescent, apoi l-a observat prin implacabila şi insistenta privire a tatălui său. Pentru el, timpul a rămas în loc. Mai mult, este interesant că Sergo Beria a ales o carieră foarte diferită de cea a tatălui său, practicând modesta meserie de inginer. Deşi se poate să nu fi izbutit, strădania lui pentru a reuşi să se împace cu un trecut înspăimântător şi dureros este una serioasă, atât cât au permis-o sistemul şi familia în care a crescut.
Articolul anterior din rubrică
Toate articolele din rubrică
Articolul urmator din rubrică




0 comentarii

Spacer Spacer