Home

Home
Cititi-ne pe FacebookUrmati-ne pe TwitterFeed RSS gratuit

Spacer

Atelier LiterNet  Sageata  Foileton  Sageata  Cartea viselor

Articol publicat exclusiv pe LiterNet.ro

Cartea viselor (XVI)


Dan Recheşan

25.01.2016
TextText mai micText mai mare
Versiune imprimabila Adauga cu AddThis
Articolul anterior din rubrică
Articolul urmator din rubrică
21.

MUSA IBN KABIR

Departe de privirile curioase, aşezat pe pămîntul gol, Kabir scria, într-un fel nemaivăzut de vreun scrib, mînuind condeiul de-a-ndoaselea, de-a curmezişul foii, folosind nişte slove aidoma celor de pe trupul fetei care-i adusese sultanului Mehmet Avci tihna somnului. Cînd isprăvi, se ridică şi-l privi pe tînărul franc, care dormea ziua în amiaza mare, răsuflînd liniştit, cu faţa în sus. Sparse un ulcior din pămînt negru, privi cu luare aminte fiecare ciob şi mormăi:
"Mehmet Zilli, acum ai să te încredinţezi de toată puterea minţii mele!"

Se lungi lîngă francez şi, fără să-l poată nimeni opri se strecură mai uşor decît se strecoară o viespe-n viespar în visul acestuia. Lecendrier îl visa pe Jehan de Coligny-Saligny, baron de Monte Saint-Jean, care la rîndu-i aţipise în umbra unui cort. Coligny visa că i se încredinţase comanda tuturor oştirilor creştine şi pornea cu puzderie de pedestraşi şi călăreţi înzăuaţi să dea jos semiluna de pe Hagia Sofia, punînd în loc, iarăşi, sfînta Cruce. Cînd Lecendrier, înveşmîntat ca un paj, îl trezi, căscă lung, apoi se întinse de pîrîiră toate curelele cuirasei şi zise:
"Pe legea mea că am avut parte de o visare nemaivăzută, atît că mi-a rămas gura coclită de la atîta fier şi praf de puşcă!"

Pajul care avea înfăţişarea unui tînăr din Francia, dar înlăuntrul său clocotea spiritul lui Musa ibn Kabir îi întinse o tavă cu piersici zemoase, îmbiindu-l:
"Ia, serenissime, de gustă aceste poame înmiresmate!"

Coligny se codi, umblau zvonurile că austriecii i-ar fi purtat pică şi vroiau să-l otrăvească fiindcă, fălos-nevoie mare, se lăuda că fără braţul şi priceperea sa turcii n-ar fi fost biruiţi la Saint Gothard. Atunci, pajul muşcă primul dintr-un fruct mare şi pîrguit, apoi, îşi ceru iertare şi scoase de la cingătoare un stilet, tăind felia cu urma muşcăturii sale. Fireşte, Coligny ar fi putut să ia un alt fruct de pe tavă, dar îi plăcu gestul pajului şi mîncă piersica, fără să ştie că otrava se afla într-un şănţuleţ al lamei acelui stilet făurit de Benvenuto Cellini.

Baronul nu muri, dar sucul din rădăcină de mandragoră îl făcu să-şi piardă minţile. Întîi trimise o epistolă insultătoare lui Ludovic, regele Soare, apoi îşi înşfăcă armele şi urlînd că năvălesc turcii în tabără se năpusti izbind cu spada în dreapta şi-n stînga şi ucise cinci dintre ofiţerii care-l înconjurau. Garda sa de corp îl dezarmă şi-l legă fedeleş, trimiţîndu-l marelui conetabil care-l închise în turnul castelului Vincennes.

Cînd se trezi din vis, Lecendrier nu-şi aduse aminte nimic din toate acestea, el dormise ca un prunc nevinovat la sînul mamei, ceea ce îl bucură peste măsură pe Kabir care-şi văzu împlinite scornelile meşteşugului său drăcesc.

În aceeaşi zi, pe la ceasurile înserării, Yusuf Mazduri se apucă să-i cînte la lăută lui Edward Kelley. Cîntul său îl adormi pe englez şi se strecură în visul său cu multă uşurinţă. Cînd, însă, vru să intre în Prazski hrad, locul în dormea kaiserul cînd se afla în Praga, visul englezului se poticni şi făcătura lui Mazduri se sfărîmă aşa cum se sparge o oală de lut lovită de ghizdurile unei fîntîni.

EVLYA CELEBI

Suit în şaua cămilei sale de culoarea sării, Evlya călătorea alături de marele vizir pe drumul mare, de la Edirné spre Vidin. La primul popas acesta îl chemă în cortul său şi îi ceru să-i încredinţeze toate însemnările sale de călătorie.
"Mi-e peste poate, luminăţia ta, zise el, nu le am cu mine decît pe cele făcute în anul din urmă, pe cînd umblam prin vilayetele dunărene!"
"Bune şi acelea, zîmbi Fazil Ahmed-paşa, fiindcă tocmai într-acolo ne îndreptăm. Prealuminatului sultan i-a venit pofta să vîneze în codrii transilvani, vînat de soi, un cerb alb cu herb în frunte!"

Celebi se ploconi şi-i întinse hîrtiile dar, ce să vezi, cînd marele vizir vru să le citească rămase cu gura căscată, căci foile erau albe, nici urmă de condei nu se vedea pe ele.
"Nu-i lucru curat, se miră şi acesta, de-abia ce mi s-a uscat cerneala de pe ultima însemnare!" dar oricît încercă să lămurească faptele, marele vizir rămase posac, ca unul căruia i se refuză ceea ce i se cuvine.

Adevărul era că de trei zile şi mai bine, drumul i se lipea de tălpi şi slovele de minte, mai ales unele pe care nu izbutea să le desluşească. Bătu din palme, cerînd călimară şi condeie şi scrise cu destulă greutate, de parcă îl apăsa cugetul unui djin, cîteva litere latineşti.
"Poţi să citeşti slovele astea, Călătorule?"
"Nimic mai uşor, silabisi acesta: "Vrerea ta este pe placul Ziditorului, dar nu şi fapta!"
"Adevărat este, dar peste vrerea padişahului nu putem trece!"

Evlya dădu la o parte perdeaua cortului şi arătă spre şirul de spahii şi ieniceri care se scurgea spre albia Dunării.
"Alaiul acesta de vînătoare nu e pentru un singur cerb, fie el şi cu herb în frunte!"
"Barem de n-ar ninge preacurînd anul acesta!" zise celălalt îngîndurat, răsfirîndu-şi barba.

Cînd vrură să se urce pe o galeră şi să o apuce pe Dunăre în sus, un spahiu timariot le aduse dinainte un creştin pe care îl prinsese în stufăriş.
"Spune-mi cine eşti şi-am să-ţi cruţ viaţa!" spuse Fazil-paşa, dar acela rămase mut, chiar atunci cînd repetă întrebarea în bulgăreşte, sîrbeşte şi ungureşte, de parcă urechile i-ar fi fost pecetluite cu ceară.
"Stătea acolo pe malul apei şi se uita, spuse spahiul, nu ştiu dacă îi iscoadă sau altceva dar pare zugrav de icoane, am găsit asupra lui o lădiţă cu multe vopsele şi peneluri!"
"Tăiaţi-i capul!" spuse marele vizir scîrbit de atîta zadarnică împotrivire.

După ce se încredinţă că porunca îi fu adusă la îndeplinire, acolo pe loc, se întoarse spre Celebi şi îmbiindu-l să bea nişte vin, îl întrebă:
"Cartea aceea, în care ai scris despre locurile prin care ai umblat e zăvorîtă de vrerea unui duh blestemat, ori la mijloc ar fi o lucrare divină?"

LUCA KATARAMENOS

Meşter vestit în zugrăvirea sfinţilor dar şi a oamenilor de tot felul ( zugrăvise, aşa cum am arătat, chipul Teofanei visa de Ioan Petrovici) dar deloc cunoscut de ismailiţi, fiindcă, fireşte, Coranul oprea sub aspra pedeapsă a afuriseniei acest meşteşug, zicînd că doar lui Allah îi este îngăduit. Întîia oară, zugravul de icoane a fost omorît pe moşia lui Gregor Kudovişici, zis şi Nimrod. Moşierul se întorcea voios de la vînătoare fiindcă răpusese un mistreţ şi-i spuse lui Kataramenos care se afla pe-acolo, îndoindu-şi fărburile cu vin de oţet ca să zugrăvească priveliştea pădurii sub răpăitul ploii:
"Poţi să-nfăţişezi mistreţul ăsta, fiindcă vreau să se minuneze lumea de ce-am vînat?"
"Pot mai mult de-atît!" spuse acesta şi începu să plimbe repede penelul pe o bucată de scîndură. Zugrăvi fiara, atît de bine, înlăturînd lancea înfiptă în inimă, balele şi petele de sînge care-i mînjeau pielea, încît acesta guiţă şi o luă la goană, ascuzîndu-se în hăţişuri.

Înfuriat fiindcă îşi bătuse joc de iscusinţa sa, Kudovişici îl spînzură cu capul în jos şi-l luă la ţintă cu arcul. Prima săgeată îi lovi mîna stîngă, cea cu care pictase fiara, a doua ficatul iar a treia îi străpunse rărunchii. Îl lăsară acolo să-ndestuleze corbii, dar Luca Kataramenos fu văzut peste şase săptămîni în oraşul Zadar tîrguind cinabru adus de o corabie veneţiană.

A doua oară muri dintr-o întîmplare nenorocoasă. Fusese chemat la o nuntă şi benchetui acolo vesel şi cîştigă multe parale zugrăvindu-i pe toţi aşa cum erau în urmă cu zece ani. Nefiind dedat cu rachiul, cînd vroi să meargă să se culce într-un han, alunecă peste balustrada primului cat şi-şi rupse gîtul. Spre dimineaţă toţi nuntaşii îl văzură zugrăvindu-se pe sine, teafăr şi cu gîtul nevătămat.

Cînd muri a treia oară şi simţi securea gealatului retezîndu-i grumazul se miră, fiindcă simţi fierul pe gît ca şi cum l-ar fi gîdilat un sloi de gheaţă. Dacă marele-vizir ar fi fost mult mai înţelept ar fi pus să fie tăiat în patru şi tîrît în cele patru zări de patru cămile, fiindcă după ce se lăsă noaptea, mîna stîngă a lui Kataramenos dibui în praf lădiţa cu peneluri şi vopsele.

Ordiile padişahului, deşi porniseră spornic mergînd de la Edirné spre Orşova în cinci zile, se văzură deodată oprite de vremea neprielnică. Începu să ningă ca-n toiul iernii, iar cetele de ieniceri care trecură Dunărea pe un pod de vase fură oprite de un crivăţ iscat din senin, iar cei care se suiră pe corăbii, fură nevoiţi să se întoarne din drum fiindcă se pomeniră cu nişte valuri năprasnice lovindu-le luntrile şi caiacurile, de ziceai că se aflau pe mare. După ce se sătură să zugrăvească viscol şi talazuri, Luca Kataramenos se îndreptă spre lavra Mileseva, unde nimeni nu-i auzise numele. Posti, cu pîine uscată şi apă, o lună încheiată şi duse la capăt o minunată icoană a sfîntului Sava Nemanjia, cel ale cărui moaşte le arseseră turcii cînd luaseră Belgradul, la trei veacuri după ce trecuse la cele veşnice. De unde se vede că ştia prea bine ceea ce monahul Sevast din Nikolsk spunea cu orice prilej: "dacă te înspăimîntă viitorul, cel scris cu adevărat de mîna lui Dumnezeu, nu căuta căi ocolitoare ci mergi tocmai împotriva a ceea ce te înspăimîntă!" Iar pe Luca Kataramenos cel mai mult îl înspăimînta nu răul părelnic sau moartea, ci frica să nu uite vreunul dintre multele chipuri pe care le vedea.

***
Dacă vreun muritor ar fi avut puterea să se înalţe la cinci sute de stînjeni în văzduh, el ar fi văzut în acele locuri o privelişte nemaipomenită. Cete nesfîrşite de oşteni se scurgeau din toate părţile ca furnicile dintr-un muşuroi, de pe malul românesc al Dunării către ţinuturile transilvane. Unele se înşirau de-a lungul şleaului mare, care duce către vilaietul timişean, altele se încolăceau printre spinările împădurite ale munţilor sau pe malurile rîurilor venind dinspre Ardeal, reunindu-se toate în întinderea cîmpiei dintre Timiş şi Mureş. Ordiile de ieniceri şi spahii împlătoşaţi erau urmate de sute de care trase de boi, încărcate cu provizii şi pulbere pentru tunuri şi toată colcăiala de trupuri, copite şi roţi ridicau nori de praf care acoperea pămîntul pînă în zare.

Evlya Celebi urmase alaiul marelui vizir spre miazănoapte ocolind vestita cetate a Devei, despre care scrisese cu luare aminte în cartea călătoriilor sale:
"O solidă fortăreaţă este ridicată pe o stâncă abruptă, care îşi înalţă capul până la creştetul cerului, pe marginea fluviului Mureş. Din nicio parte neputându-i-se pregăti săparea de tunele şi aprinderea de mine care s-o năruie, nu este cu putinţă de a fi cucerită în niciun fel, numai dacă va fi luată prin asediu, din cauza foamei, prin predare. Cu toate că fluviul Mureş are un debit îmbelşugat, nici din partea aceea nu există nicio teamă. În Ţara Ardealului nu există o altfel de cetate înaltă, o cetate de fortăreaţă întărită, ca şi când cetatea ar fi fost creată de însăşi mâna puternică a divinităţii. Toate casele sale sunt palate întărite, decorate cu sticlă şi cărămidă multicoloră. Ferestrele dau înspre fluviul Mureş şi se apără reciproc. Oraşul de jos de pe malul Mureşului de asemenea este foarte împodobit şi înfloritor, plăcut încheiat, fiind înfrumuseţat cu mai multe biserici magnifice şi cuprinde nu mai puţin de 1.000 de case împodobite."

Ghicindu-i parcă, gîndurile, Fazil-paşa clătină gînditor din cap:
"Ar fi bine să încapă în mîinile măreţului padişah şi cetatea aceasta dar, multă vreme am irosi şi mari pierderi de vieţi am avea asediind-o! Ţelul nostru este mult mai înalt, aşa că vom merge mai departe, către apus unde ne vom uni oştile cu cele ale beglerbegilor Timişorii, a Szegedului şi a Budei!"

Cînd fortăreaţa ca un cuib de vulturi se topi în zare, marele vizir porunci popas şi chemă în cortul său pe toţi ordy-başii şi agalele oştirii regulate. Le împărţi acestora toate îndrumările pentru noapte şi îl pofti pe Evlya la cină. După ce se ospătară acesta îndrăzni să-l întrebe din nou:
"Preamărite, nu îndrăznesc să mă mir, peste măsură, de toate aceste pregătiri de război, pornite în pragul iernii şi nu găsesc niciun tîlc care să le lămurească!"

Iar marele vizir zîmbi, deşi sub turban fruntea sa părea frămîntată de gînduri întunecate:
"Aşa-i Călătorule, dar voia sultanului slăvit fie-i numele e alta... adesea m-am gîndit şi eu ce folos am avea să cuprindem alte pămînturi, neamuri şi cetăţi, altul decît răspîndirea dreptei credinţe pe tot pămîntul... inşallah!"

După ce slugile adunară blidele şi aduseră cafea şi ciubuce, Fazil-paşa bătu din palme şi strigă:
"Să vină degrabă dervişul!"

La uşa cortului se înfiinţă un bărbat ciolănos, cu chipul aspru, brăzdat de creţuri şi urme de fier. Purta părul strîns în conci şi o rantie zdrenţăroasă din lînă de capră prin găurile căreia se zărea o cămaşă de zale şi-şi sprijinea mîna stînga pe un iatagan mare, în vreme ce dreapta îi lipsea fiind înlocuită cu un braţ cioplit din lemn. Marele vizir îl pofti să se aşeze şi-i zise:
"Aziz Kabak-effendy, spune-i oaspetelui meu care-i pilda care ţi-a rînduit cel mai avan cărările vieţii!"

Dervişul îşi potrivi vorbele şi, după ce lăsă fumul narghilelei să se desfăşoare molcom grăi răspicat:
"Amarnica pildă a vieţii mele este să nu te lăcomeşti a dobîndi mai mult decît ai putea avea, căci, neînţelese sunt căile Ziditorului Atotputernic, iar noi suntem nişte biete gîngănii rătăcite printre ele!"

În cort se lăsă pentru cîteva clipe tăcerea, apoi Kabak începu să depene tot firul povestirii sale.

POVESTEA BOSTANAGIULUI

Află, preaputernice vizir şi domnia-ta prealuminate effendyi, că înainte de a ajunge să-mi cîştig pîinea cerşind pe drumuri, am fost un om îndestulat. Aveam o moşie întinsă în Rumelia, pe malul rîului Iskar, moştenită de la părintele meu care fost-a spahiu în oştirea preamăritului sultan Suleyman Muhteşem. Trăiam bine, fiindcă pămîntul era mănos şi-mi dădea două recolte pe an. Semănam mai cu seamă bostani şi cantalupi, pe care-i vindeam cu folos prin tîrguri, aşa că adunasem mulţi arginţi şi faimă încît lumea mă poreclise Kabak-bey ("prinţul Bostan"). Aveam o casă temeinică, multe slugi şi o nevastă tînără, frumoasă şi cuminte care-mi dăruise doi feciori. Altul s-ar fi mulţumit cu atît, căci viaţa e scurtă şi trebuie să te îmbucuri de cele pe care le-ai dobîndit, fiindcă restul este deşertăciune dar pe mine mă rodea nemulţumirea şi cătam să dobîndesc mult mai mult. Într-o seară de vară, pe cînd se coceau harbujii mi-am pus culcuşul afară ca să stau de strajă, fiindcă se întîmpla adeseori să bîntuie pe acolo cîte-un hoţ dornic să se înfrupte din roade. Şi, numai ce am adormit, că în somnul meu s-a ivit un bătrîn îmbrăcat într-un caftan ponosit cu barba colilie pînă-n piept care mi-a zis de-a dreptul:
"Aziz bey, dă-mi şi mie o felie de cantalup căci tare însetat sunt!"

Eu am rîs şi i-am răspuns cu dispreţ:
"Şi cum îmi vei plăti, moşule, căci te văd cam nevoiaş?"

Moşenagul a clătinat din cap şi a răspuns netulburat:
"Taie un harbuz şi vei vedea!"

Fireşte că aţîţat de vorbele lui am luat cel mai mare harbuz de acolo şi mi-am înfipt custura în el dar, numai ce am făcut asta că s-a auzit un glas subţire ţipînd:
"Ai grijă, să nu mă tai, cumva!"

Coaja bostanului s-a crăpat şi din el a ieşit o fată frumoasă, atît de frumoasă şi cu chipul atît de îmbujorat şi luminos încît luna într-a douăsprezecea noapte pălea de ciudă cînd i-l vedea. Am rămas cu gura căscată, iar ea mi-a spus zîmbind dulce:
"De ce te miri, Aziz Kabak-bey, au nu sunt eu roada gîndurilor tale?"

Aţîţat de vorbele şi înfăţişarea fetei din bostan am dat să o prind în braţe dar visul acela ciudat s-a isprăvit şi m-am trezit. Neavînd ce face am dat o raită prin bostănărie şi mare mi-a fost mirarea cînd la marginea unui hat, unde plantasem cîţiva smochini am dat de o fată dormind. Privind-o cu luare aminte am văzut cu mare mirare că era aievea celei care mi s-a înfăţişat în vis şi m-am îndrăgostit pe loc de ea. Cum vă spuneam, aveam o soaţă frumoasă şi nenumărate roabe care să-mi potolească poftele trupului dar ispita de a o poseda pe fata din bostan a fost nestăvilită şi a pogorît asupra mea. Cînd a deschis ochii şi m-a văzut ea mi-a spus:
"Ce mai stai? Cheamă deîndată cadiul să facem legămintele de căsătorie, căci altminteri nu se poate, eu sunt din neam ales, a mea mamă a fost cadînă în saraiului lui Kasîm Ghazi paşa!"

N-am mai stat pe gînduri şi am făcut cele de trebuinţă şi-am dus-o pe Layla "Cicek-karpuz" (floare de pepene) în casa mea. Soaţa mea dintîi a început să se ofilească de tristeţe, iar slugile mele să păşească cu sfială în preajma noii stăpîne căreia nu îndrăzneau să-i iasă din vorbă. Curînd s-a dovedit că aceasta era o fiinţă năzuroasă şi plină de hachiţe, dar eu eram prea înrobit de ea ca să văd. Orbit de patimă îi făceam toate voile şi încă pe deasupra. Într-o noapte, după ce ne-am drăgostit îndelung în culcuş, Layla mi-a zis:
"Ce nevoie ai de două inimi care să te iubească? Dragostea mea este nemăsurată, soaţa ta dintîi este de-acum ofilită, alung-o din casă şi vom trăi mult mai fericiţi!"

Zănaticul de mine i-am făcut pe plac şi mi-am izgonit soţia credincioasă, iar pe fiii mei i-am nesocotit ca şi cum n-ar fi fost sînge din sîngele meu. Toate ca toate, dar nazurile Laylei nu s-au oprit aici, acum că avea stăpînire deplină în casă. M-a pus să-mi vînd moşia zicînd că nu se face ca un om bogat ca mine să trăiască din vînzarea harbujilor, iar eu nu m-am împotrivit şi, luînd toţi banii mi-am cumpărat cinci corăbii mari, cumpănind să fac negoţ pe Dunărea şi pe Marea Neagră pînă-n Bosfor. Norocul nu mi-a fost însă prielnic, pesemne că cel Atotputernic a văzut faptele mele rele şi m-a pedepsit pentru ele, fiindcă toate corăbiile mi s-au scufundat şi-am rămas doar cu o brumă de bani cît să-mi cumpăr o cotigă şi doi asini. Atunci m-am întors iarăşi la negoţul cu bostani, numai că de data asta eram sărac şi vindeam roadele altor bostanagii în piaţă. Fireşte că frumoasa mea Layla nu s-a împăcat cu soarta asta, de cînd se dedulcise la trai tihnit şi mi-a zis:
"Nu m-am măritat cu tine ca să ajung soaţa unui vînzător de bostani. Fă bine şi croieşte-ţi altă soartă care să-ţi aducă spor şi avere!"
"Dar cum, dragostea mea, cînd nu mai am sfanţ şi norocul întreg m-a părăsit?!"

Iar ea a urmat arţăgoasă:
"Nu te mai văicări, un bărbat adevărat ştie să-şi înşface norocul şi cu de-a sila, atunci cînd soarta i se împotriveşte!"

Cum nu mai aveam de niciunele, i-am ascultat sfatul şi, fiindcă eram încă tînăr şi puternic la trup, m-am alăturat cetelor de delii şi akingii care însoţeau oştile slăvitului sultan numai pentru pradă. Prin multe încăierări am trecut, iar trupul meu poartă urmele tuturor necazurilor fiindcă viaţa de oştean era tare amară dar, oricît m-am străduit n-am izbutit să ajung la îndestularea de altă dată. Sătul de cicălelile Laylei am socotit că un pelerinaj la Mecca ar putea să-mi aducă alinare şi înţelepciune aşa c-am pornit la drum. Anevoioasă mi-a fost peregrinarea, fiindcă doar celor bogaţi calea spre locurile sfinte le este uşoară, iar cînd m-am întors am aflat că nevastă-mea se încurcase cu un icoglan din divanul marelui paşă Kasîm-beg. Am năvălit peste ei în iatac, cu gîndul să-mi aflu dreptatea dar şi-atunci iubirea mi-a întunecat minţile, fiindcă în loc să-i iau viaţa necredincioasei mi-am înfipt hangerul în trupul acelui tinerel. Ce să mai lungesc istorisirea nenorocirilor mele? Am fost prins şi dus înaintea cadiului, iar acesta, înduioşat pesemne de soarta mea, n-a poruncit să fiu descăpăţînat, m-a pedepsit cu tăierea mîinii vinovate de omor.

După ce ciotul mi s-a vindecat, am îmbrăcat ţoala dervişilor rătăcitori şi de cinci ani încheiaţi urmez oştirea, ajutînd cum pot, cu rugăciuni şi cu alinarea suferinţelor celor răniţi în luptă.

***
După ce dervişul îşi gătă povestirea, marele vizir întări ultimele sale vorbe:
"Aşa-i, şeicul Kabak este un vindecător destoinic, nu numai a rănilor trupeşti dar şi a celor sufleteşti şi de mare folos îmi este. Fireşte, de ştia dinainte ce-l aşteaptă, n-am fi ascultat istorisirea nenorocului său." La rîndu-i Evlya Celebi se arătă curios să afle ce soartă avusese soţia necredincioasă, iar dervişul oftă lung şi spuse atît:
"Putrezi-i-ar sufletul în iadul lui Şeitan... ultima oară cînd am văzut-o la chip m-a batjocorit zicînd: Tu, Aziz, eşti un bostanagiu nevolnic, iar eu sunt prea aleasă să-mi duc traiul cu unul ca tine, merit să ajung soţia unui bey sau a unui paşă!"

Şi, isprăvindu-se seara se duseră toţi la culcare, rămînînd doar caraulele să vegheze noaptea. Evlya nu izbuti să adoarmă deîndată şi multă vreme se suci în aşternut. Pesemne că grijile i-ar fi sporit dacă ar fi văzut cum dervişul în loc să se odihnească se apleca deasupra unui chiup din lut negru, plin cu apă curată zicînd aşa:
"Să te vedem, Mehmet Zilli, cît de puternice îţi sunt acum vedeniile şi visele deşarte!"

În oală se oglindi pentru cîteva clipe chipul neguros al lui Musa ibn Kabir, apoi oala se sparse în zeci de cioburi care sfîrîiră ca tăciunii încinşi.

Dimineaţa devreme începură să sune trîmbiţele şi toată tabăra să forfotească ca o oală în clocot. În timp ce încălecau, marele vizir îi spuse lui Evlya, arătînd spre o trupă mare de bekçisi călare pe bidivii pur-sînge, înarmaţi cu flinte, arcuri şi blăni de pardos în spinare:
"A sosit şi prealuminatul sultan, e-acolo printre vînătorii lui!"

Călătorul schiţă de la depărtare o temenea, dar bărbatul pîntecos, cu barba neagră şi deasă, tunsă după moda grecească şi îmbrăcat în brocart verde ţesut cu fir de aur nu dădu niciun semn că l-ar fi văzut.

(va urma)
Articolul anterior din rubrică
Toate articolele din rubrică
Articolul urmator din rubrică




0 comentarii

Spacer Spacer