Home

Home
Cititi-ne pe FacebookUrmati-ne pe TwitterFeed RSS gratuit

Spacer

Atelier LiterNet  Sageata  Eseu  Sageata  4SPACE

Articol publicat exclusiv pe LiterNet.ro

Destalinizarea (3)


Augustin Ioan

26.01.2016
TextText mai micText mai mare
Versiune imprimabila Adauga cu AddThis
Articolul anterior din rubrică
Articolul urmator din rubrică
Între primele proiecte "melioriste" la adresa realităţii "întâmplătoare", "iraţionale" a fost cel pentru sistematizarea litoralului Mării Negre. Existaseră deja proiecte în acest sens dinainte de 1954 pentru Mamaia, Năvodari, Vasile Roaită. Ele erau coordonate de acelaşi Cezar Lăzărescu. Jumătatea deceniului şase scoate din amorţire proiectele pentru litoral şi le dă amploare , dar abia în anii şaizeci şi şaptezeci ele vor fi implementate cu vigoare, "terraformându-se" întregul litoral. A urmări proiectele pentru Năvodari, Eforie, Vasile Roiată, Mangalia şi, ulterior, pentru Mamaia înseamnă a face o descriere exactă a tuturor etapelor prin care a trecut arhitectura românească în anii de după stalinism. De la perspectivele curat realist-socialiste pentru un Năvodari rezultat din munca forţată a deţinuţilor politici la canal şi hotelul Bucureşti din Mamaia (care ar fi putut fi semnat de oricare arhitect antebelic; arh. I.şi C. Ghiţulescu, A. Corvătescu) pe de o parte până la restaurantul Perla (1959), restaurantul-club din Eforie (1957-58) sau niemeyerianul restaurant pe faleză din Mangalia (1959) - contemporane arhitecturii vremii lor - pe de altă parte, se întinde o schimbare la faţă radicală a modului în care echipa lui Cezar Lăzărescu şi ceilalţi arhitecţi ai litoralului au văzut arhitectura. Este eliberarea de expresia oficială, de simetrii rigide, de clasicism inadecvat funcţiunii de loisir, spre a trece spre modernismul - pe alocuri radical - de asemenea oarecum inadecvat imaginii pitoreşti, de scară mică, în conlucrare cu mediul, pe care ar fi presupus-o situl.

Arhitectura litoralului (care continuă ca fenomen şi dincolo de limitele perioadei aici studiate, prin proiectele de la Olimp, Neptun, Saturn şi Cap Aurora) este probabil, dincolo de Bucureşti şi de centrele civice, fenomenul cel mai consistent şi mai important în înţelegerea arhitecturii româneşti postbelice; mai mult, el cuprinde şi câteva dintre cele mai aplaudate clădiri ale acesteia.

De asemenea, arhitectura vernaculară a început încă o dată să fie curtată de arhitecţi, ca o posibilă sursă de inspiraţie "uitată", sau, mai precis, ideologizată in exces. Din informaţiile pe care arhitecţi ai perioadei amintite le-au furnizat în interviurile luate pe parcursul cercetării - şi care sunt indirect probate de textele publicate în acea perioadă - arhitectura populară românească era privită ca arhitectură "de stânga". Într-o dispută asupra felului în care se vor proiecta edificii reprezentative după stalinism, între arhitectura bizantină (de felul celei promovate de arh. Simotta la palatul Patriarhiei) şi cea vernaculară ţărănească, a învins cea de-a doua mai degrabă din considerente ideologice. În timp ce prima sursă era privită cu suspiciune, fiind arhitectura "claselor exploatatoare" şi alogene (să ne amintim că viaţa politică după Stalin va avea şi o conotaţie naţional(ist) / şovină), arhitectura populară (i.e. a "claselor exploatate") în schimb era pozitivată prin înseşi datele sale genetice. Vernacularul devine o posibilă sursă de "raţionalitate" (i.e. de modernitate din perspectiva discursului hruşciovist: eficienţă a folosirii materialelor, reţinere în decoraţie) şi, deci, poate fi capabil să irige încă o dată discursul arhitectural "urban" care îşi uitase pentru o vreme rădăcinile fireşti. El, vernacularul, va putea explica propensiunea către raţionalitate a noii arhitecturi socialiste, fără a fi necesar aportul teoretic "cosmopolit". Din propoziţia: arhitectura vernaculară este arhitectură de stânga şi totodată autentic naţională se revendică deopotrivă Nicolae Porumbescu şi şcoala sa autohtonistă ieşeană, dar şi naţionalismul arhitectural al lui Constantin Joja (exorcizat de culpa apartenenţei la extrema dreaptă interbelică şi recuperat pentru noul suflu naţionalist al politicii culturale româneşti). Logica textului dedicat de Radu Crăiniceanu arhitecturii "populare" noi din Valea Jaleşului este "reparatorie" deopotrivă la adresa vernacularului, cât şi a arhitecturii "raţionale", i.e. moderne.

Vernacularul are în subtext şi atribute morale: pe lângă "fondul aperceptiv" străvechi (N. Porumbescu) - un nou nume dat "matricei" blagiene - arhitectura populară absoarbe şi raţionalizează (optimizând, ponderând) influenţele arhitecturii urbane / culte. Ţăranii nu se aruncă orbeşte după modele de aiurea, pieritoare (i.e. au mai mult spirit critic decât locuitorii oraşelor). Desigur, există influenţe şi înnoire, dar "îmbunătăţirile le asimilează timp de generaţii, fiind neîncrezători în anumite noutăţi şi aventuri tehnice" (ibidem). Într-un spirit similar - al unui spirit deopotrivă modern şi totodată arhaizant, pentru că arhaicul este redescoperit ca o posibilă sursă a modernului - s-au ridicat, de pildă, locuinţe minimale (Şoseaua Mihai Bravu, Bucureşti, arh. T. Niga şi colectiv) între 1955-1957. Justificarea lor este dublă: pe de o parte, apartamentele de o cameră şi-ar avea originea "în locuinţa noastră tradiţională", pe de alta ar relua teme comune arhitecturilor cu experienţă în domeniu, nu se precizează care, dar - se înţelege din context - nu este vorba despre cele ale lagărului socialist.
Articolul anterior din rubrică
Toate articolele din rubrică
Articolul urmator din rubrică




0 comentarii

Spacer Spacer