Home

Home
Cititi-ne pe FacebookUrmati-ne pe TwitterFeed RSS gratuit

Spacer

Atelier LiterNet  Sageata  Dialoguri  Sageata  Primul an de publicitate

De 20 de ani lucrez cu Coca-Cola! Statuie să-mi facă McCann!


Petre Barbu, un interviu cu Bogdan Enoiu

15.01.2016
Editura Tandem Media
TextText mai micText mai mare
Versiune imprimabila Adauga cu AddThis
Articolul anterior din rubrică
Articolul urmator din rubrică
CARTE DE VIZITĂ

Bogdan Enoiu este directorul general şi acţionar al grupului de comunicare McCann-Erickson România, format din patru agenţii.
În 1984 a absolvit Facultatea de Metalurgie - Politehnica Bucureşti. A fost inginer stagiar la Uzinele Dacia de la Colibaşi (secţia cutii de viteze). Apoi, se angajează la IMGB.
În 1991, devine directorul agenţiei de publicitate Clip Advertising. În 1996, se afiliază reţelei internaţionale McCann-Erickson.
B.V. McCann-Erickson este una dintre cele mai premiate agenţii din România la diferite festivaluri internaţionale. În 2012, McCann a câştigat nouă trofee la Festivalul de la Cannes pentru campania "Noul Rom". Este prima agenţie care a câştigat un Gold Lion la Cannes.
Bogdan Enoiu a organizat meciului de retragere a lui Gică Hagi (2001) şi vizita preşedintelui american George Bush Jr. în România (2002). De asemenea, este organizatorul turneului de tenis BCR Open de la Bucureşti.
Este căsătorit cu Dana Războiu.

Dacă s-ar organiza un campionat (olimpiadă?) pentru titlul de cel mai bun vânzător, Bogdan Enoiu, directorul general al grupului McCann-Erickson România, s-ar număra printre favoriţi. Ar avea o cotă mare la casele de pariuri. Pentru că aleargă iute, fără oprire, de 22 de ani.


Petre Barbu: Cum ai ajuns în 1991 la agenţia Rom-KU, înfiinţată de Adrian Drăghici şi Reese Palley?
Bogdan Enoiu: Dar tu nu ştii povestea?

P.B.: Nu!
B.E.: Bine!.. Totul a început în iunie '91, cu un anunţ pentru agenţi de publicitate în ziarul "Tineretul liber". Acolo era şef Doru Lionăchescu, te rog să notezi acest nume! (Doru Lionăchescu, fost bancher la City Bank şi Bancpost, în prezent partener la firma de private equity Capital Partners - nota P.B.). Ziarul căuta agenţi publicitari pentru Târgul de la Romexpo. M-am dus la ziar şi i-am cunoscut pe Gabriel Rusu şi pe Doru Lionăchescu. Am dat examen la limba engleză cu Doru. Cum se spune la "tiraj"? Se spune: "circulation"! Cum se spune la... (Râde.) Pe cuvânt! Şi Doru mi-a spus că am 10% din toată publicitatea pe care o aduc. Dacă îmi amintesc bine, cred că un sfert de pagină de publicitate în "Tineretul liber" costa 8.000 de lei.

P.B.: Şi ce-ai făcut după examenul cu Doru Lionăchescu?
B.E.: Am început să alerg şi să vând.

P.B.: Erai nemulţumit de statutul de inginer la IMGB?
B.E.: Nu! Aveam 31 de ani şi eram şef de secţie "Tratamente termice". Dar am văzut că în fabrică era debandadă şi mi-am zis să fac şi altceva.

P.B.: Cum te-ai descurcat la târg?
B.E.: Într-o săptămână am câştigat 39.000 lei. Mai mult decât toţi ceilalţi agenţi ai ziarului la un loc. Luam chioşc cu chioşc la târgul de la Romexpo. Atunci l-am cunoscut şi pe Nicolae Badea (patronul Computerland - nota P.B.) Am vândut publicitate de 390.000 lei! Era ca în desenele animate: veneam repede la ziar cu banii şi cu comanda, apoi fugeam repede în târg ca să nu pierd clienţii. Am alergat toată săptămâna şi am slăbit vreo şapte kilograme. Mergeam la costum, la cravată, aveam cravata de la examenele din facultate.

P.B.: Ce-ai făcut cu 39.000 de lei?
B.E.: Mi-am luat bibliotecă în casă şi mi-am făcut concediul cu familia la Predeal, la Hotel Orizont. Atunci mi-am spus: uite că se pot face bani din chestia asta! Cei de la "Tineretul liber" mi-au zis: hai să te angajăm, că n-am mai văzut aşa ceva, te luăm for ever! Atunci, la "Tineretul liber", l-am văzut prima oară pe Burci!

P.B.: Cum te-ai intersectat cu Cristian Burci (fondatorul Graffiti - nota P.B.)?
B.E.: El ieşea pe o uşă de la Gabriel Rusu (redactor-şef adjunct "Tineretul liber" - nota P.B.), eu intram pe altă uşă. El urmărea să facă o combinaţie între "Tineretul liber" şi "USA Today".

P.B.: Dar afacerea "USA Today" nu era a lui Radu Florescu? (fondatorul Centrade Saatchi&Saatchi - nota P.B.)
B.E.: Nu! Nu l-am văzut pe Radu Florescu! Habar n-aveam cine era Radu Florescu! Pe Florescu l-am văzut abia peste vreo doi ani, la TVR.

P.B.: Şi după concediu ce-ai făcut?
B.E.: Am continuat să lucrez ca agent de vânzări la ziar. După ce terminam programul la IMGB, la ora trei sau patru, o luam pe bulevardul Magheru şi îmi făceam socoteala: ce fac azi? O iau de la numărul 40 până la numărul 70! Mă duceam din butic în butic să vând publicitate pentru că avusesem succes.

P.B.: Ce fel de magazine şi de firme erau în iunie '91 pe Bulevardul Magheru?
B.E.: (râde): Erau mai multe decât acum! Şi tot bătând din uşă-n uşă, am ajuns şi la Hotel Dorobanţi, la Rom-KU. Bat la uşă: "Dom'le, firma asta unde este?" - întreb pe unul şi îmi zice că undeva pe la etajul unu. Intru acolo şi văd doi tipi care cărau un birou. Habar n-aveam cine sunt. Mă duc la ei: "Haideţi să vă ajut!" şi pun şi eu mâna la cărat biroul. Apoi, îi întreb cu ce se ocupă Rom-KU. Ei îmi spun că face import-export şi alte chestii, iar eu le propun: nu vreţi să facem publicitate în "Tineretul liber"? "Vino mâine!" - îmi spun cei doi. Bine! Şi am venit a doua zi.

P.B.: Cine erau cei doi?
B.E.: Erau Adrian Drăghici şi Reese Palley (parteneri la Rom-KU - nota P.B.). A doua zi, mă ia Reese Palley la întrebări: cu ce te ocupi, ce faci, ce vinzi? Eu îi arăt "Tineretul liber", ziar cu un tiraj de 750.000 de exemplare. Enorm! Şi Reese îmi zice: "Dom'le, cum ar fi să inserăm un calendar în fiecare lună, timp de 12 numere? Du-te la ziar şi vezi dacă se poate şi cât ne-ar costa!" Reese era doctor în afaceri. Făcuse bani în Atlantic City... Nici Mazăre şi niciunul de la noi nu are acum un iaht cum avea atunci Reese Palley în Portul Constanţa. El venise în România cu iahtul. M-a speriat! Avea 17 metri lungime. Mai avea şi o ciupercărie în Ucraina, o nebunie! Omul era 99,99% agent CIA! Era un tip super-deştept, n-am văzut aşa ceva! Avea un baston pe care-l făcea la un moment dat baionetă. N-am văzut niciodată un om atât de deştept. Te vrăjea pur şi simplu dacă erai lângă el!

P.B.: Şi te-ai dus la "Tineretul liber" să vezi dacă se poate face calendarul?
B.E.: Da, mi-am spus, fac şi eu un comision de 100 de dolari, că mie îmi dădeau 10%. Şi am făcut calendarul. Apoi, în vara lui '91, echipa de fotbal a României avea un meci amical cu SUA la Braşov. Prefectul judeţului, domnul Fulga! (Gheorghe Fulga, fost prefect al judeţului Braşov - nota P.B.) Fulga nu vorbea engleză, nu vorbea nimic, dar apoi a fost şef la SIE! (Râde.) Eu, pasionat de fotbal. Şi Reese zice să vorbesc cu unul de la Pepsi. Numai Pepsi era pe vremea aceea. Fabrica era pe Viilor în sus, unde locuiam şi eu. Şeful de la Pepsi era un român-american, şi acum mai joc tenis cu el. Era un chelios, un munte de om...

P.B.: Ce dorea Pepsi?
B.E.: Omul de la Pepsi avea un buget de 5.000 de dolari şi mi-a spus: organizează meciul de fotbal România - SUA. Cum să fac, dom'le? - l-am întrebat. "Du-te la federaţie, eu plec în America, tu organizezi meciul!" - mi-a dat tema cheliosul de la Pepsi. Meciul trebuia televizat. Habar n-aveam ce erau drepturile TV! Trebuia să mă duc la Todan (Ioan Todan, şeful secţiei Sport în TVR - nota P.B.) şi la FRF, pe Vasile Conta, unde era Mircea Sandu (preşedintele Federaţiei Române de Fotbal - nota P.B.) În general, eu deschid toate uşile. Reese Palley mi-a spus că sunt super-talentat, nu există om ca tine în România! Bine, dom'le, să vedem ce valoare am!

P.B.: Unde te-ai dus prima dată?
B.E.: Mă duc la Todan şi îi spun că avem şi noi un meci, ne transmiteţi meciul? "Da!" Şi ne daţi nişte bani? - îl întreb. "Cum să vă dăm bani? După ce că vă transmitem meciul mai vreţi şi bani?" - îmi răspunde Todan. Bun, atunci pun şi eu două panouri cu Pepsi în spatele porţilor...

P.B.: În ce calitate vorbeai cu Todan, erai organizatorul meciului?
B.E.: Nu ştiu cum am ajuns să organizez. De fapt, Reese Palley m-a mandatat: vezi că Pepsi ne dă 5.000 de dolari! Dar nu mai ştiu cine avea drepturile de televiziune la acel meci. Pe vremea aceea nici nu se ştia ce sunt drepturile de televiziune.

P.B.: Federaţia organiza meciul?
B.E.: M-am dus şi la FRF să le dau banii... (Se luminează.) Asta e, dom'le! (Îşi aminteşte.) M-am dus mai întâi la federaţie: "Am 5.000 de dolari de la Pepsi, vreau să pun şi eu două panouri la meciul de la Braşov, cu cine trebuie să vorbesc?" "Du-te la TVR!", m-au trimis cei de la FRF, că nici ei nu ştiau cum se fac aceste treburi. Repet, era vara lui '91! Şi cei de la TVR mi-au spus: "Noi transmitem meciul, tu pune panourile!".

P.B.: Cum le-ai pus?
B.E.: Pepsi îmi dăduse logoul. M-am întrebat: cum dracu' să pictez panourile lui Pepsi, că eu sunt zero la desen? (Râde.)

P.B.: Ai pictat singur panourile?
B.E.: Singur! M-am dus la Braşov şi în spatele stadionului, sub Tâmpa, am găsit o firmă din asta de construcţii.

P.B.: Cu ce te-ai dus la Braşov, cu trenul?
B.E.: Nu! M-am dus cu un Audi 80 de la Rom-KU. Era un Audi de 3.000 de dolari, cumpărat de Adrian Drăghici din Olanda. Am mers cu 120 până la Braşov. Eram Dumnezeu! Îmi dăduseră şi un avans de 1.000 de lei.

P.B.: Ce le-ai spus celor de la firma de construcţii?
B.E.: Vorbesc cu ăia: "Am şi eu nişte panouri, faceţi-mi şi mie două panouri din placaj, uite, am şi sigla!" Ei aveau un bărbos care era pictor. "Cât trebuie să-ţi dau?" - îl întreb. Mă înţeleg cu pictorul, care trebuia să întindă vopselele cu pistolul, şi-i dau nişte bani în avans. Dar, cu o zi înainte de meci, nu mai dădeam de bărbos! Pictorul fugise cu banii şi mă lăsase fără panouri!

P.B.: Şi ce-ai făcut?
B.E.: Pune-te, Bogdane, şi dă cu pistolul de vopsit! Să mă otrăvesc acolo din cauza vaporilor de la vopsele! (Râde.) I-am convins pe ăia de la firma de construcţii să stea peste program, să aducă nişte vopsele, a ieşit un panou de tot căcatul! (Râde.) Dar asta n-a fost totul! Ăsta de la Pepsi mi-a zis să-l invităm la meci şi pe ambasadorul SUA la Bucureşti. Ambasadorul era Alan Green Junior. Am aranjat cu firma LAR, care avea sediul aici, pe colţ, la Hotel Bucureşti. Şi aranjez cu LAR să închiriez un elicopter, cât costă, am vorbit, am plătit, gata! (Bate din palme.) Arbitrul meciului era un neamţ. Eu deja mă împrietenisem cu Lăcătuş, cu Dorinel Munteanu (fotbalişti din echipa naţională - nota P.B.). Am luat bătaie cu 2-0, a fost o aberaţie să ne bată americanii, pentru că n-am jucat cu echipa cea mai bună...

P.B.: Ai pus până la urmă panourile?
B.E.: Eu am vorbit ca ambasadorul să vină să dea lovitura de începere a meciului. Dar trecuse ora de începere şi nu venea elicopterul cu ambasadorul! Mai venise şi furtuna! Prefectul Fulga, Mircea Sandu şi cu ceilalţi din federaţia de fotbal stăteau aliniaţi cu toţii la centrul terenului ca să-l primească pe ambasador... Dar nu mai venea! (Nu se mai poate opri din râs.) Era toată trupa acolo, dar nu venea ăla cu elicopterul. Eu mă rugam de neamţul de arbitru, dom'le, mai stai încă cinci minute! Cei de la TVR băgaseră altceva pe post până să înceapă meciul. După vreo 15 minute apare ambasadorul, care vomitase, pentru că îl prinsese furtuna pe drum. Apare ambasadorul din elicopter într-un picior, nici nu vedea bine pe acolo, Fulga, ca partizanul, îi zice şi el ceva pe româneşte, nu înţelegea nimeni nimic... (Râde.) Eu eram peste tot, vorbeam cu unul, cu altul, vorbeam ba în engleză, ba în franceză, ba ce-mi venea la gură, neamţul către ambasadorul ameţit îi zicea să dea cu piciorul în minge să înceapă dracului meciul, pentru că ambasadorul credea că meciul se terminase!... (Râde.) A fost circ!

P.B.: Ce s-a întâmplat după meci?
B.E.: Au venit la mine cei de la FRF, foarte mulţumiţi de organizare, se văzuse şi Pepsi la televizor, câştigasem 5.000 de dolari pentru Rom-KU, toată treaba era foarte bună! Ăştia de la federaţie m-au întrebat: cine eşti dumneata, că vorbeşti engleză, franceză, nu vrei să facem împreună o firmă?

P.B.: Cine anume a venit?
B.E.: Fodoreanu a venit la mine, hai să vorbim luni! (Gheorghe Fodoreanu, patronul agenţiei de turism Simpa Turism - nota P.B.) Bine, dom'le! M-am dus luni la Fodoreanu şi-mi zice: "Dorim să facem o firmă pe care s-o conduci dumneata!" Cei de la federaţie aveau totul: firmă, numele firmei - Clip - şi banii! Numai s-o conduc. Le-am spus că trebuie să mă mai gândesc.

P.B.: Scuză-mă, care era statutul tău la Rom-KU? Erai angajat?
B.E.: Nu, dom'le, nu eram angajat! Şi nici angajat la "Tineretul liber" nu eram! Şi ăştia de la federaţia de fotbal mi-au făcut oferta. În Clip erau băgaţi madam Berchină de la Radio (Doina Berchină - nota P.B.), Albu (Marian Albu - nota P.B.), Fodoreanu, în sfârşit, şi mai mulţi de la federaţie!

P.B.: Unde avea sediul Clip?
B.E.: Cei de la Rom-KU erau în Hotel Dorobanţi, la camera 101, Clip avea la 103, pe acelaşi palier. (Râde.)

P.B.: Cum te-ai despărţit de Rom-KU?
B.E.: Trebuia să primesc de la Rom-KU nişte bani, comisionul de la Pepsi pentru meciul de la Braşov. Vine Adrian Drăghici şi-mi zice: super-treabă ai făcut la Braşov, hai să-ţi iei o pereche de pantaloni de la APACA! Nevastă-sa lucra la APACA. (Râde.) Ăsta era comisionul meu! Lasă-mă, dom'le, în pace cu pantalonii tăi de la APACA! Nu mai vreau nimic! M-am enervat şi am plecat. M-am supărat! Am rămas în continuare la IMGB, unde aveam cartea de muncă - a stat acolo încă vreo trei ani, cât am fost la Clip.

P.B.: Şi cum ai ajuns la Clip?
B.E.: Firma Clip a fost făcută în noiembrie. În august, eu îmi vedeam de treaba mea cu IMGB-ul, nu venisem la 103, la Dorobanţi. Şi vine meciul România - Bulgaria, în noiembrie '91. Mircea Sandu îmi spune: "Vino cu noi, uite că avem meci cu bulgarii la Sofia!" Am făcut 1-1 şi nu ne-am calificat! Fotbalul era viaţa mea, mâncam fotbal pe pâine! Bine, tată, vin cu voi! Se negociau contractele federaţiei cu Imre, Peter Imre! (Peter Imre, şeful de atunci al producătorului de ţigări Philip Morris România - nota P.B.) Se negocia la Hotelul Intercontinental. Era ca în filmul Nea Marin Miliardar. Înainte de fraţii Becali, era un impresar Mircea Petescu. Acest Petescu a fost un mare jucător de fotbal, venit de la Arad. El l-a dus pe Hagi la Real Madrid. Şi la meciul de la Sofia trebuia să fie puse nişte panouri cu Marlboro. Bugetul era de 25.000 de dolari. De la 5.000 la Pepsi la 25.000 la Marlboro era ceva, dar cât o fi luat fiecare, dracu' ştie! Eu trebuia să fac panourile.

P.B.: Tot tu le-ai pictat?
B.E.: Am ajuns la unii care făceau portretele alea pentru Ceauşescu de pe vremuri, pe undeva pe la Arenele Romane. Erau cei mai buni pictori de pancarde din România! Ei ştiau ce dimensiuni trebuie să aibă literele pentru camerele de televiziune, ca să se vadă la televizor.

P.B.: Dar cum i-ai găsit pe aceşti graficieni?
B.E.: M-a dus Florin Bal, care era reprezentantul în România al impresarului Mircea Petescu. Am făcut panourile cu ăştia şi hai, Bogdane, la Sofia! Pe vreo două panouri le-am pictat în Hotelul Dorobanţi, pe nişte măsuţe, şi le-am transportat cu un avion AN. Mi-a fost o frică! Se termină meciul de la Sofia, ne luăm banii şi cei de federaţie îmi spun: "Firma e gata, vino la Clip!" Atunci i-am spus lui Reese, fotbalul e viaţa mea, nu mai pot să lucrez cu Rom-KU! Şi Reese înnebuneşte de furie.

P.B.: Dar nu te-ai rupt definitiv de Rom-KU, pentru că eraţi vecini de palier la Hotel Dorobanţi.
B.E.: În fiecare dimineaţă, Reese trecea prin dreptul uşii de la camera 103, unde eram noi, şi se uita ce făceam. Noi aveam o maşină amărâtă de scris, pe când ei aveau calculatoare Apple. (Râde.) Şi la faxuri era la fel. Nu aveam fax nici noi şi nici ei. Foloseam faxul de la recepţia hotelului. Stăteam la coadă să transmitem faxurile şi ne feream hârtiile să nu ni le vadă. Ne feream unii de alţii. (Râde.)

P.B.: Cum te-au ademenit proprietarii de la Clip să te duci să le conduci firma?
B.E.: M-au întrebat ce salariu am la IMGB. Aveam 25.000 de lei. De fapt, Fodoreanu mi-a spus: "Uite, ai chiria plătită aici pentru două luni şi 600.000 de lei în contul firmei!" Cu alte cuvinte, mi-a spus, du-te şi descurcă-te pe piaţă! OK! Pe 13 noiembrie 1991 a început să funcţioneze Clip, în aceeaşi zi ca şi McCann- Erickson din America, dar americanii au înfiinţat-o în 1904.

P.B.: Care a fost primul client?
B.E.: Fotbalul! (Râde.) S-a făcut licitaţie la Liga de Fotbal pentru drepturile de publicitate. Preşedintele Ligii era Mac Popescu şi secretarul general era Ilie Savu, Dumnezeu să-l ierte! Pe de altă parte, oamenii de la Graffiti, dă-i cu TVR-ul, cu Emanuel Valeriu (directorul TVR - nota P.B.), cu fata lui Valeriu, cu Burci, cu Florescu!

P.B.: Concurenţa îţi stătea în coaste.
B.E.: Atunci, într-o lună, două, s-au înfiinţat toate agenţiile de publicitate. Florescu şi Burci cuceriseră Televiziunea Română. Era în mâinile lor. Să-l întrebi pe Paul Radu (fondatorul Plus Advertising - nota P.B.), care vindea publicitate TVR pentru Burci! Proştii de la Graffiti puteau să ia şi fotbalul, dar a fost prea târziu. Eu începusem să-mi fac un nume în lumea fotbalului şi lui nea Ilie Savu îi plăcuse de mine. Am câştigat licitaţia de la Ligă cu 70.000 lei pe meci. Adică pe inelul publicitar din jurul stadionului. Nu exista noţiunea de drepturi TV.

P.B.: Dar ce drepturi ai cumpărat?
B.E.: Eu am cumpărat de la Ligă toate drepturile. Dar de fapt aveam doar inelul publicitar din jurul stadioanelor. Pentru că m-am dus la TVR şi le-am cerut bani pe drepturile de transmisie ale meciurilor şi ei mi-au spus: "Dar tu cine eşti să ne ceri bani pentru că noi n-am dat niciodată niciun ban pe un meci?" Atunci, am calculat că trebuie să iau 7.000 de lei pe 10 panouri şi mi-am scos banii. Restul îi dau mai departe, am socotit.

P.B.: Şi cât ai vândut?
B.E.: Stai să vezi! Ăştia de la Graffiti se prind şi îşi dau seama că este o mare afacere şi se duc la Mac Popescu. Dar eu aveam deja contractul semnat cu Liga. Şi ei îi zic lui Mac Popescu că dau 100.000 de lei. Ei aveau de gând să împacheteze într-o ofertă inelele din jurul stadioanelor cu minutele de publicitate pe care le aveau la TVR.

P.B.: Burci îţi atacase contractul semnat oferind 100.000 de lei?
B.E.: Da! Numai că nea Ilie Savu s-a bătut: nu se poate, avem un contract semnat! Şi am rămas eu cu acest contract vreo patru ani. Apoi ne-au atacat cu Giovani Becali, când Mitică Dragomir era preşedintele Ligii, care oferise 23.000 de lei pe meci, dar n-au mai dat banii!

P.B.: Şi ce-a făcut Burci după ce Ilie Savu a refuzat?
B.E.: A înnebunit! (Râde.) Graffiti vindea minute de publicitate la TVR, nici dracu' nu ştia de ce costau atâta! Valeriu le dăduse contractul, el şi cu fiică-sa fiind şi acţionari la firma lui Burci. Măgărie maximă! Nu mai contează acum! Până la următoarea licitaţie, am luat numai banii din panouri. Şi atunci am luat-o şi eu de pe "palier", cum se spune, şi aşa l-am cunoscut pe Bobic (Costel Bobic - nota P.B.), pentru că el era importator de ţigări Bastos. Omul îmi dădea banii, 7.000 de lei, cât costa panoul. Între 7.000 şi 10.000 lei vindeam panoul. Am ajuns să pun panouri şi pe Wembley!

P.B.: La ce meci?
B.E.: A fost amicalul Anglia-România, terminat 1-1. Nu mai ştiu prin ce an... (1994 - nota P.B.) Englezii mai ţineau pe stadion şi cursele de câini. Wembley nu avea pistă de atletism în jurul terenului. Şi acolo era un fel de nisip. Pun eu 6-7 panouri pentru Johnny Walker, "România liberă" şi pentru alţii. Un panou costa 700 de dolari. Cu cinci minute înainte să înceapă meciul, au venit pompierii la mine şi m-au întrebat dacă pânza panourilor este ignifugată. Nu, de unde pânză ignifugată? Atunci trebuie să le dai jos! Băi, voi sunteţi nebuni, cum să le dau jos, luasem banii de la ăia din ţară! Şi atunci am dat cu furtunul cu apă de la pompieri pe panouri ca să le... ignifugăm! (Râde.) Şi după meci m-a întrebat clientul de la Johnny Walker de ce panoul său era mai închis la culoare şi de ce se vedea că e muiat? (Râde.) Circul lumii!

P.B.: Cum ai dezvoltat Clip în următorii ani?
B.E.: Eu, încet-încet, mi-am spus, ce dracu', eu lucrez pentru acţionarii ăştia de la Clip? Şi am început să-i scot afară din firmă, unul câte unul. Eu le-am spus că plec şi că nu mai muncesc să-i îmbogăţesc pe ei!

P.B.: Care a fost primul client al agenţiei Clip?
B.E.: Unul care aducea sobe cu halogen. Pentru că se spărsese o ţeavă în decembrie '91 şi rămăsese Hotelul Dorobanţi fără căldură. Şi atunci am găsit pe unul care vindea sobe cu halogen. Câteva le-am adus la Clip.

P.B.: Dar un client adevărat, nu unul de sobe!
B.E.: A fost Marian Popa, cu Xerox: 27 de milioane de lei. Am băgat pastilele acelea cu Xerox la "Vremea" de la TVR.

P.B.: Câţi angajaţi ai avut la început?
B.E.: Era Sandu, era Tinca, era Dorin Derşidan... Eram vreo patru. Prima mea grijă era să plătesc salariile. Ajunsesem la un milion de lei pentru salarii. Era coşmarul meu să plătesc salariile. În 20 de ani de publicitate n-am întârziat o zi cu plata salariilor în agenţie.

P.B.: Care a fost primul client internaţional al agenţiei Clip Advertising?
B.E.: Gillette. M-am dus la Londra pentru un buget de 3.000 de dolari pe an. Dar luam bani şi pe panourile din jurul terenurilor de fotbal de la Philip Morris, care era clientul lui Burci. Stăteam cu Peter Imre şi făceam grafice şi-i arătam cât s-a văzut pe televizor panoul lui cu Marlboro. Puneam cronometrul pentru a-i arăta cât s-a văzut panoul. Eu rămăsesem tartorul pe fotbal.

P.B.: Cum ai ajuns Clip să lucreze pentru Coca-Cola?
B.E.: Fotbalul m-a ajutat. După vreo două campionate de fotbal, m-au sunat cei de la Coca-Cola. Marian Alecu şi Lucian Neacşu de la Coca-Cola m-au chemat. Se întâmpla în 1993. Între timp, Burci mai făcuse o agenţie, cu Michael Kammrath, Mihaela Nicola şi Zoltan Szigeti, care urmărea să aducă în România reţele internaţionale de publicitate. Şi Adrian Drăghici făcuse o agenţie care viza McCann-Erickson. Pe mine nu mă interesau atunci reţelele. Eu îmi vedeam de fotbal. Burci avea şi Pepsi, şi Coca-Cola.

P.B.: Şi te-au chemat cei de la Coca-Cola.
B.E.: M-au chemat şi mi-au cerut o ofertă de panouri la fotbal. Le dau oferta, ei zic OK, merge toată treaba şi, la un moment dat, mă sună ei şi îmi zic vezi că s-ar putea să fie licitaţie la TVR! Era înainte de 1 mai 1993. Paul Everac de abia fusese instalat la conducerea TVR, avea "pastila" lui pe post... (Râde.) Am ajuns şi la Everac. Figură mare Everac! (Paul Everac, dramaturg, directorul de atunci al TVR - nota P.B.) Coca-Cola îmi cere să-i aduc şi o ofertă de televiziune. Când, dom'le? Uite, mâine-poimâine! Habar n-aveam de unde să-i aduc, pentru că Burci avea monopol pe TVR. Paul Radu de la Graffiti vindea minute la TVR. Să mă bat cu Paul? Veronica Savanciuc era la DHL România şi era clienta lui Paul. (Paul şi Veronica vor fonda mai târziu Plus Advertising. - nota P.B.) M-am dus la TVR şi am întrebat cât costă minutul. Câştigam 2%, ăsta era comisionul meu, real, pe facturi, pe faţă, le-am păstrat până azi! Noi n-aveam din astea, facturi duble, ca alţii!

P.B.: În ce-a constat oferta Clip către Coca-Cola?
B.E.: Le-am făcut un pachet de 130.000 de dolari în care am băgat serialul Star Trek, filmul lui Paul Gascoine, cu şcoala lui de fotbal, şi altele. M-am dus la Stamanichi (Ion Stamanichi, omul care adus Coca-Cola în România - nota P.B.) şi i-am arătat oferta. Să nu ne faci de râs la licitaţie! - mi-a zis. La teleconferinţa de la Coca-Cola s-a spus că mai au o ofertă de la Graffiti cu 50.000 de dolari mai mare decât a mea. Au discutat şi au decis să meargă cu mine. Şi îmi dau contractul. Vă daţi seama, prima spargere de monopol la TVR! Cine are Coca-Cola din 1993? De 20 de ani lucrez cu Coca- Cola! Statuie să-mi facă McCann, tată! Le-am zis ăstora la McCann Worldgroup, statuie trebuie să-mi faceţi, voi n-aţi fost în stare să ţineţi aşa ceva!

P.B.: Să revenim la licitaţie.
B.E.: Era aprilie 1993. Eu semnasem cu Bebe Săndulescu de la TVR, care era şeful publicităţii la televiziune. Şi în aprilie '93 începe o grevă la TVR, că sindicatul vrea salarii mai mari. Atunci, Everac zice să ia banii de la publicitate prin mărirea preţurilor. Dar ai contract semnat, domnule, de ce să-mi măreşti preţul fără să mă anunţi? Ce îi spun eu lui Coca-Cola? Eu aveam contractul semnat cu nea Bebe, dar nesemnat de Everac! După ce îi bătusem pe ăia de la Graffiti, mă făceam de rahat la Coca-Cola! Everac mărise din condei preţul, de la 3.000 la 5.000. Ce dracu' să fac? Bat la uşă la Everac. Cine iese de acolo? Burci!

P.B.: Te-ai întâlnit cu Burci acolo? Voi vă vorbeaţi?
B.E.: Nu, eram duşmani. Ne luam gâtul! Îl uram pentru că ştiam ce nenorociri făcea la TVR. Acum, după 20 de ani, s-au dus, s-au uitat toate afacerile lui cu Prorom, cu filmele la TVR, cu Emanuel Valeriu, toate s-au dus, toţi ştim ce hram poartă!... Şi intru la Everac şi-i spun că nu se poate să faceţi aşa ceva, eu sunt român sută la sută, mă bat cu Graffiti, o firmă americană. Everac mă întreabă: cât câştigi? Îi zic: 2%. "Nu se poate!" - zice Everac. Şi îi arăt că din 15% comision noi ne opream 2%, pentru că restul îl dădeam clientului Coca-Cola. "Bine, m-ai convins!" - spune Everac. Super-tare moşul, pe cuvânt de onoare! M-am împrietenit cu el.

P.B.: Deci, ai reuşit să păstrezi contractul cu Coca- Cola la TVR.
B.E.: Stai să vezi ce mi-au făcut! Ăştia de la Graffiti se duc la "Tineretul liber" şi la "Evenimentul zilei", şi a doua zi apare că "Everac fură statul român". Subiectul ăsta pe contractul meu a stat o lună pe prima pagină a ziarelor. O lună! Everac m-a sunat, uite în ce rahat m-ai băgat! Mă jur, un leu nu mi-a cerut Everac! Am tot respectul pentru el, un român adevărat, am învăţat multe de la el! Everac n-avea nici cea mai mică vină în afacerea asta! Dar Burci s-a răzbunat, să le arate celor de la Coca-Cola ce-am făcut!

P.B.: Şi cum a reacţionat Coca-Cola?
B.E.: Mă întâlnesc cu Stamanichi pe 1 mai, la mare. Ploua. Cine se plimba pe plajă la Mamaia, cu umbrele Coca-Cola? Eu şi cu Stamanichi! El văzuse campania de presă şi mă întreabă: "Eşti vinovat?" Dom'le, nu am nici cea mai mică vină, i-am spus adevărul. "Bine, stai liniştit!" - mi-a spus şi nu s-a întâmplat nimic. Eu l-am avut pe Hagi cu Coca-Cola, iar Pepsi a lui Burci era cu echipa naţională de fotbal.

P.B.: Cât timp a funcţionat Clip la Hotel Dorobanţi?
B.E.: Nu mai ştiu, dar îmi amintesc că al doilea sediu l-am avut la Unirii, la fântâni, într-un bloc la etajul cinci. În anul 1995, am scăpat de-ai mei.

P.B.: Care ai tăi?
B.E.: Acţionarii de la Clip: Berchină, Fodoreanu şi alţii. Am rămas eu şi cu Dorin Derşidan, care acum stă acasă. Firma lui Michael Kammrath avea licenţă de la McCann, dar eu aveam toţi clienţii lui McCann în România: Coca-Cola, Gillette şi Nestlé. Şeful de la Nestlé a spus celor de la McCann-Erickson că dacă nu-l preia pe Enoiu, cu care ei lucrează în România, atunci va muta contul internaţional de la McCann. Şi m-am trezit cu ăia de la McCann peste mine şi am semnat contractul de afiliere. Iar la sfârşitul lui '96, Interpublic, care este listat la Bursă şi care deţine reţeaua McCann, m-a cumpărat. Am luat două milioane de dolari. Dorin o parte, eu o parte. Pentru că în 1996 am făcut un profit foarte mare cu bonurile de trezorerie, pentru că aveau dobândă de 300%... Ăsta a fost "primul meu an de publicitate" (Râde.) Aş putea să scriu şapte cărţi despre cum a fost la începutul publicităţii şi să mă umplu de bani!

(22 martie 2013 - Bucureşti)

Chestionarul lui Bernard Pivot

P.B.: Care este cuvântul tău favorit?
B.E.: Tenis.

P.B.: Care este cuvântul care nu-ţi place?
B.E.: Nu-mi place sintagma "oameni de afaceri".

P.B.: Ce îţi face plăcere în mod deosebit?
B.E.: O zi frumoasă.

P.B.: Ce îţi displace cel mai mult?
B.E.: Cearta.

P.B.: Ce sunet îţi place?
B.E.: Liniştea.

P.B.: Ce sunet nu-ţi place?
B.E.: Muzica dată tare, de orice fel.

P.B.: Înjurătura preferată?
B.E.: Tu-ţi morţii mă-tii!

P.B.: Ce profesie ţi-ar fi plăcut să ai dacă n-ai fi lucrat în publicitate?
B.E.: Inginer la NASA.

P.B.: Ce profesie nu ai practica în ruptul capului?
B.E.: Orice profesie legată de birou, în faţa calculatorului.

P.B.: Dacă Raiul există, ce ţi-ai dori să-ţi spună Dumnezeu când vei fi ajuns la Porţile Raiului?
B.E.: Nu pot să mă pun în această situaţie, nu ştiu să răspund.
Articolul anterior din rubrică
Toate articolele din rubrică
Articolul urmator din rubrică




0 comentarii

Spacer Spacer