Home

Home
Cititi-ne pe FacebookUrmati-ne pe TwitterFeed RSS gratuit

Spacer

Atelier LiterNet  Sageata  Proză scurtă  Sageata  Praful de pe tobă

Articol publicat exclusiv pe LiterNet.ro

Prăbuşirea


Radu Părpăuţă

18.01.2016
TextText mai micText mai mare
Versiune imprimabila Adauga cu AddThis
Articolul anterior din rubrică
Articolul urmator din rubrică
Târziu, în anii bătrâneţii, Aurel era convins că problema vieţii lui era veche, că prăbuşirea lui a început de la următoarea întâmplare din tinereţe.

Se însurase din toamnă, iar primăvara ieşise cu Viorica pentru prima oară la arat. Nu voise să ia pe altcineva să umble pe lângă cai. Ea mâna calul şi el din urmă ara, străduindu-se să brăzdeze pământul cât mai adânc.Veniseră la pământul lor dis-de-dimineaţă, aşa cum se cade, iar Aurel se uita bucuros în jur. Totul îi părea luminos, plesnind de sănătate, de tinereţe şi voie bună. De sus de pe cer, soarele parcă îi coborâse în dreptul inimii. Sufletul i se mişca când vedea cum se lasă deschis pământul, cum pătrunde lin şi drept plugul în cernoziomul gras. Îi umplea sufletul felul cum se desfăceau buzele negre ale brazdei, cum se întorcea aceasta, căzând moale, răsturnată. Îl încânta până şi sudoarea uşoară a oboselii, care se usca îndată ce se oprea pe o clipă din lucru. Apoi venea altă oboseală aromitoare, altă sudoare şi uscarea de după aceea, deznodând aproape plăcut braţele ţepene de pe lemnul lucios, rotund, al coarnelor plugului.

Se uita la Viorica şi i se părea tare frumoasă, aşa cum călca pe lângă cal, cufundându-se în pământul reavăn la fiecare pas, cum sucea calul cu pricepere la capătul locului, ţinându-l de căpăstru şi atingându-l cu sfârcul biciului peste şale. Frumoasă şi blândă şi bună mai era!
- Hai să mâncăm ceva, că parcă mi-i foame, zice Viorica pe la prânzişor.
- Ţie ţi-e foame la vremea asta?
- Da, hai să mergem.
- Nu, mai stăm. Să terminăm bucata asta povârnită.

Şi Viorel bagă adânc fierul în pământ, lăsându-se cu umerii şi braţele înstrunite asupra lui. Iar soarele începe să ardă. Broboane de soare le încercuiesc frunţile şi îşi scot flanelele. Peste vreo oră Viorica zice din nou:
- Acuma chiar am obosit. Mi-i şi foame... Hai să ne oprim.
- Mai stăm o leacă. Trebuie să mântuim azi, că o să vină ploaia. Simt greutate în oase, asta înseamnă umezeală şi ploaie.

Şi caii se proptesc cu piepturile în hamuri. Din oameni şi cai ies aburi. Din când în când Aurel se uită la cerul alburiu, la soarele şters, aproape alb, care se acoperea cu straturi de negură. Şi când era de-acuma în crucea amiezii, Viorica opreşte calul:
- Omule, nu mai pot. Gata.
- Uite, să căpăstruim aici şi gata, zice Aurel, adică să rotunjească frumos arătura la capătul locului.

Dar Viorica aruncase flanela cât colo şi o luase deja spre locul unde pusese demâncarea. Merge hotărâtă, cumpănind biciul între degete şi împiedicându-se în bulgării cleioşi. Aurel se uită după ea, clipind din ochi. Calul suflă greu din plămânii lui mari, iar nările i se înconjoară de aburi. Sforăie, mişcând urechile ciulite, fremătătoare. Ochii lui ca o apă neagră se rotesc neliniştiţi.

După o vreme Aurel se duce încet la ea. Era cea dintâi neînţelegere de când se luaseră. Şi se gândea cu necaz la asta.
- Ce? Nu puteai să mai stai o leacă?
- Nu puteam, măi omule! Că doar sunt om, nu animal.

Fără să ştie de ce, pe Aurel îl apucă deodată aşa, un fel de silă, iar din bucuria de mai înainte, care-i umplea sufletul până la refuz, nu mai rămase nimic. Parcă nici n-ar fi fost. Când era fericit, orice lucru - calul, cerul, plugul - îl făcea şi mai fericit, chiar şi oboseala sau sudoarea. Toate lucrurile îi ieşeau înainte bucurându-l. Acuma...
- Şi ce să-ţi fac acuma? zice posomorât Aurel. Să-ţi fac ca moş Niţică?

Amândoi cunoşteau povestea veche a lui Niţică, pe care o spuneau cu groază bătrânii. Tot aşa, Niţică şi cu nevastă-sa (nimeni nu-şi mai amintea numele ei) munceau, ca şi ei azi, numai că nu arau, ci prăşeau, iar ea i-a spus la un moment dat să oprească, ca să meargă să mănânce ceva. El nu a vrut, iar ea a tot insistat. Atunci Niţică a luat-o de mână şi a dus-o în casă. A făcut scrob (adică jumări, omletă) de toate ouăle câte se găseau în casă, vreo şaizeci, şi a obligat-o pe nevastă-sa să mănânce scrobul. A stat cu toporul lângă ea până ce a mâncat tot. Bineînţeles că după aceea femeia a murit.
- Dar înţelege, măi omule, că eram ostenită.
- Neamul lui Averescu! şuieră printre dinţi Aurel. Averescu era porecla lui socru-său, care avea în sat faimă de om crunt. Face numai ce vrea ea!

Pe urmă a început să plouă şi au pornit către casă. Cât a ţinut drumul, Aurel nu a scos o vorbă. Nu-şi lua ochii de la coada calului. Uliţa satului, lungită pe fundul văii, i se părea ca un fund de şanţ între două maluri. Sub cerul de cerneală, totul era pustiu, mut, orb pentru el. Casele stăteau prăvălite ca nişte morminte părăsite. Iar deasupra lor şuiera vântul în rămăşiţa de lumină a zilei.

Îl stăpânea un fel de moţăială, de sfârşeală, de adormire a minţii. Umbla fără rost prin casă. Şi o tot pisa toată seara, când se afla la masă:
- Întruna mă gândesc: Ce era dacă mai stăteai o leacă? Nu, nu, nu-i bine ce-ai făcut, Viorico!
- Auzi! Ia nu-mi mai bate capul cu prostia ta! se răsteşte la el Viorica, ieşindu-şi din fire. N-ai de gând să mă mai slăbeşti?
- Da' ştii că eşti proastă? ridică glasul Aurel.
- De ce sunt proastă, că spui tu?
- Că eşti proastă, na!
- Sunt proastă că n-am făcut ca tine, a?

Aurel rămâne stană la ultima replică a ei. Înfuriat la culme, nu mai ştia ce să spună. Se scoală de la masă şi trânteşte scaunul cât colo. Era începe să plângă şi zice:
- Să te ia dracu' cu aratul tău cu tot. Şi să mă laşi în pace cu el, că de nu, mă întorc la tata.

*
Şi aşa a început prăbuşirea. În seara aceea s-a îmbătat pentru prima dată de când era luat cu Viorica, ca pe vremea când era flăcău: crunt. După ce s-a îmbătat, a început să-i spună tot felul de răutăţi nevestei, să se descarce pe socru-său, pe care nu-l suferise nici înainte. Viorica nu s-a întors acasă la taică-său, dar din ziua aceea a început şi ea să se uite cu alţi ochi la Aurel. De fapt, nici nu se mai uita la el. Obrazul lui brăzdat, nebărbierit era, nu ştiu cum, măsliniu, cu o umbră neagră-albăstrie, lată pe fălci şi pe gât, că Viorica parcă începuse să prindă frică: nu se mai uita la el.

Apoi nenorocirile au venit unele după altele. A venit colhozul şi le-a luat bruma de avere pe care o aveau. Socrii au murit curând, aşa că Aurel nici măcar nu mai avea ce să-i reproşeze Vioricăi. A început să bea tot mai mult. Necazul era că a început să bea şi ea. Acuma se băteau ca chiorii. Apoi el a început să lucreze pe şantiere. Numai sâmbăta sau la sfârşitul lunii venea acasă. În rest băutele şi relaţiile cu femei întâmplătoare se ţineau lanţ. Ea bea tot mai crunt. Neavând bani, cerea spirt medicinal de la vecini, chipurile, să dezinfecteze nu ştiu ce rană. În fine, nu mai are rost să continuăm. Au ajuns amândoi două lepădături, de care râdea tot satul.
- Şi toate din ziua aceea, la arat, că ea n-a vrut, boscorodea el cu ochii împăienjeniţi prin vreo bodegă.
- Ce n-a vrut, băi? îl întreba câte un carmolist ca şi el.
- N-a vrut să mă asculte! izbucnea el, uitându-se tulbure, cu ochii vineţi şi răi, de curcan închiorchioşat.

Dar nimeni nu-i mai asculta poliloghia.
Articolul anterior din rubrică
Toate articolele din rubrică
Articolul urmator din rubrică




2 comentarii

  • carmol-ist?
    dan rechesan, 05.02.2016, 14:53

    Carmol va sa zica consumator de spirt cu camfor (popular carmol) beutura forte a palmasilor ce-l consumau dupa ce treceau alcoolul prin miez de piine???. Intreb, de dragul detailului, ca altfel mi-a placut zugravirea tipologica.

    • RE: carmol-ist?
      Radu P., 06.02.2016, 04:50

      Da, cred că așa e. După câte mi se pare, termenul carmolist își pierde din... prestanță, fiindcă alți termeni argotici îi iau locul. Așa-i cu argoul ăsta. În Dicț. de argou de Anca și George Volceanov a rămas la carmolist: „bețiv care consumă orice fel de băutură”. Îmi amintesc că am tradus un scriitor sovietic de pe vremea lui Brejnev. Era acolo o listă a ceea ce se bea în lipsa votcii. Era vorba de spray-uri, vopsele, aproape imposibil de tradus, fiindcă produsele nu circulau la noi.

Spacer Spacer