Home

Home
Cititi-ne pe FacebookUrmati-ne pe TwitterFeed RSS gratuit

Spacer

Atelier LiterNet  Sageata  Eseu  Sageata  Evul Media

Articol publicat exclusiv pe LiterNet.ro

Cinematosofii (The Revenant, Saul fia / Fiul lui Saul)


Bogdan Ghiu

17.01.2016
TextText mai micText mai mare
Versiune imprimabila Adauga cu AddThis
Articolul anterior din rubrică
Articolul urmator din rubrică
"Am văzut The Revenant, văzusem deja Saul fia / Fiul lui Saul: acelaşi film", nu m-am putut abţine să exclam, acum cîteva zile, pe Facebook. La distanţă de cîteva zile aşadar, nu am ce să retractez sau, măcar, să nuanţez în legătură cu această constatare, pe care - sper - nu sînt singurul care o va fi făcut.

The Revenant şi Saul fia / Fiul lui Saul sînt acelaşi film, spun aceeaşi arhi-poveste, o poveste în acelaşi timp istorică şi arhetipală. Iar cînd istoricul se întretaie cu sau este străpuns de arhetipal, şi încă în două puncte în acelaşi timp, momentul este mai mult decît deosebit şi cere atenţie. Adică, măcar, să fie remarcat ca atare.
 
Şi The Revenant şi Saul fia / Fiul lui Saul reiau arhi-povestea antropologică sau, pur şi simplu, general-animală, "mamiferică", Tată-Fiu, din perspectiva paternităţii (adică a responsabilităţii), şi o împing pînă la paroxism. În The Revenant, în momentul înfruntării om-urs, şi ursul, la fel ca omul, este însoţit, în fundal, de familie, cel mai probabil de pui. Este probabil vorba de o ursoaică. Dar nu contează, nu ni se spune: animalul, literal sau extins-om, luptă în egală măsură pentru supravieţuire. Omul, la fel ca şi animalul, supra(-)vieţuieşte.
 
În ambele filme, nu (mai) există mame. Mai mult, în Saul fia, nici fiul nu mai există, doar încăpăţînarea ritualizant-umanizatoare a tatălui rămas singur pe lume, care vrea să-şi îngroape fiul conform religiei căreia îi aparţine. Căci ce altceva sînt religiile, cum altfel ar trebui să le considerăm, în momentul de faţă, atît pentru a le onora aşa cum se cuvine, cît şi pentru a nu le lăsa să se întoarcă împotriva lor însele ajungînd să se înstăpînească criminal asupra noastră, cum altfel, aşadar, ar trebui să considerăm religiile (să le privim analitic arătîndu-le în acelaşi timp consideraţie) decît ca nişte macro-tehnici (scenarii) de contrare a stresului naşterii ca om, fiinţă neotenică prin definiţie, de forţare a umanizării omului prin divinizarea lui (contra-balansare a animalităţii)? În Saul fia, Saul vrea să rămînă om, să persiste în(tru) umanitate, legîndu-se ca de un pretext absurd de faptul cultural, antropologizant, umanizator, al înmormîntării fiului, fie şi printr-un înlocuitor, dar nu în efigie. Substituţie deloc, doar, simbolică, ci "în carne şi oase", generalizatoare: orice om este fiul cuiva, toţi sîntem fii, deci putem fi "adoptaţi" pentru a menţine ritualul umanizator, adică umanitatea, în funcţiune. Ca în antropologia structurală lansată, începută de Lévi-Strauss, nu relatele substanţiale contează, primează, ci funcţia; în cazul de faţă, una dublă: aceea a paternităţii şi aceea a înmormîntării, ambele specifice, s-ar spune, omului, deşi tot mai multe descoperiri încep să lărgească spre animal, în general, această dublă funcţie, aceste două funcţii, a căror îngemănare nu pare deloc accidentală, ci este, iată, necesară, "structurală": paternitatea şi înmormîntarea. Căci despre ce altceva poate fi vorba în arhi- sau meta-relaţia dintre cele două funcţii (cea paternă şi cea a înmormîntării ca doliu, ca fundamentare a amintirii şi, deci, a tradiţiei, a transmiterii) decît, tocmai, despre continuitate şi transmitere, deci despre omul ca tradiţie culturală, ca moştenire a unui proiect veşnic neîncheiat?
 
Şi The Revenant şi Saul fia sînt ceea ce s-ar putea numi două filme cinematografic-filosofice, "cinematosofice", două "arătări", două fulgurări, două monstrări care impun o perspectivă tectonică, geologică asupra umanului ca sublim-monstruos (sublim în sens kantian, desigur), care "înghesuie" umanul printr-un (într-un) unghi închis, pe multipla graniţă incertă dintre uman, animal şi divin (mare obsesie a deconstrucţiei derridiene), în care poate tocmai capacitatea de substituţie, despre care vorbeam, adică de adoptare, se dovedeşte umanizatoare, chiar dacă, sau cu atît mai mult, tocmai pentru că este practicată şi de unele animale, fapt care nu trebuie judecat ca o respingere a argumentului hominizării ca diferenţiere specifică, ci ca sprijin "din urmă", "de jos": dacă pînă şi ceea ce numi "animal" practică adoptarea, în-fierea numai pentru a merge mai departe, cu atît mai mult, pentru om, această tehnică (subînţeles: culturală) de depăşire a crizei prin aufhebung imanent, nu simbolic, este esenţială pentru persistenţa umanităţii în rostul (adică proiectul) ei. Adoptarea sau în-fierea nu sînt dialectice, nu depăşesc în/prin semn, deci artificial, problema, contradicţia, criza. Ci o fac supra-uman, hiper-uman, adică în imanenţa umanului, etic, nu doar tehnologic, reumanizînd tehnica însăşi, readucînd-o la substratul ei etic tocmai pentru că întotdeauna tehnicile tind să se autonomizeze faţă de etică devenind pur artificiale, adică semiotic-simbolice. Un om trebuie înlocuit cu alt om, trebuie să fim gata să ne adoptăm, să ne în-fiem frăţeşte unii pe alţii pentru a ne putea salva prin chiar această tehnică, scopul fiind atins aici prin pura adoptare şi prin buna practicare a mijlocului însuşi: invenţie supremă.
 
Tot cinemasofic, trezind adică gîndirea prin purul mod cinematografic de "tratare", pe lîngă unghiul strîns, închis, care "geologizează" umanul (împrumutîndu-i atributele naturii cu care se luptă), este sonorul, gîfîiala, respiraţia, suflul întretăiat, care "animalizează" umanul (împrumutîndu-i, din nou, atributele naturii cu care se luptă). Umanul: reluarea tehnică a sălbăticiei, a animalităţii şi naturalităţii (geologice). Epopeea continuă a de-bestializării prin folosirea culturală a naturii.
 
Omul este Fiu, umanitatea este relaţie filială, de transmisie prin forţă (mama, maternul, se pare, au fost deja sacrificate, pierdute, tocmai de aceea trebuie compensate - dacă se poate).
 
Omul este Revenantul, termen nu întîmplător ne-tradus în titlul mixt, englez-român, al filmului pe piaţa românească (The Revenant. Legenda lui Hugh Glass), pentru că foarte greu de tradus. Revenantul (de care, ca de principalul "actor" al deconstrucţiei se ocupă J. Derrida) este în acelaşi timp cineva care se întoarce după o lungă absenţă, dar şi cel care se întoarce din moarte, de pe lumea cealaltă, ca spirit, spectru, stafie, fantomă. Omul trebuie, altfel spus, să(-şi) revină, să revină la el însuşi, dar şi asupra lui însuşi (ca să se corecteze pentru a putea să se întoarcă la sine), dacă nu vrea să revină ca revenant, ca fantomă a lui însuşi. Spectrul umanului conţine, presupune şi spectralizarea omului. Fantomă a naturii şi a lui însuşi, omul nu încetează să revină la propria lume şi la propria poveste neterminată, deja fantomă culturală de sine, fantasmă, închipuire care persistă.
 
M-aş bucura, ar fi un moment cu adevărat istoric, de reflecţie şi, poate, de îndemn la trezire dacă The Revenant şi Saul fia ar fi încununate, ambele, cu Oscaruri.
Articolul anterior din rubrică
Toate articolele din rubrică
Articolul urmator din rubrică



 Toate articolele despre Revenant, The
 Toate articolele despre Saul fia / Fiul lui Saul


0 comentarii

Spacer Spacer