Home

Home
Cititi-ne pe FacebookUrmati-ne pe TwitterFeed RSS gratuit

Spacer

Atelier LiterNet  Sageata  Personale  Sageata  Loc de citit

Articol publicat exclusiv pe LiterNet.ro

Despre perfecţiune. Şi alte iubiri


Ioana Bâldea Constantinescu

19.01.2016
TextText mai micText mai mare
Versiune imprimabila Adauga cu AddThis
Articolul anterior din rubrică
Articolul urmator din rubrică
"Şi ce ne facem dacă aflăm că ceva nu e-n regulă?" îşi aminteşte Betsy. El mi-a răspuns: "O să-l iubim şi gata." (Departe de trunchi, Andrew Solomon)

Nu cred că există o relaţie mai normată, cu polemici mai vehemente şi decontextualizări mai dramatice, decât cea dintre părinţi şi copii. Da, e un paradox, dar unul de tradiţie. Reţetele educative, modelele pedagogice, obsesiile cuantificării afective, comentariul din off, evaluările sociale, cognitive şi, da, din nou, afective sunt parte dintr-un soundtrack mereu la ofertă când e vorba de copilul altuia.

Cu ideea asta în minte şi cu o strângere de inimă consistentă m-am apucat să citesc Departe de trunchi de Andrew Solomon. 700 de pagini, corp de literă mic, bibliografie minuţioasă, carte grea. Este, dar nu din cauza dimensiunilor sau a detaliului "tehnic". Discuţia despre neurodiversitate e făcută din nuanţe, unghiuri, dinamică politică, socială, intelectuală. La nivel teoretic. În cartea lui Andrew Solomon, însă, e făcută din familii. Din părinţi care-şi doresc un limbaj comun cu cel al copiilor lor. Din copii care funcţionează diferit. Acest "diferit" are, în cartea lui Solomon, un asterisc făcut din reţete de Zyprexa, ecolalie, alogie, defecte cromozomiale, fizioterapie, variaţie genetică rară, sindrom Joubert, tulburarea identităţii de gen, gene ale agresivităţii extreme, modificări ale transportatorilor de serotonină, e făcut din părinţi care se străduiesc, la propriu, să reinventeze lumea pentru copiii lor şi din lumi care se prăbuşesc cu un verdict care le transformă intuiţiile în realităţi. Inventarul identităţilor orizontale pe care le-a studiat Solomon, de la nanism la schizofrenie şi de la autism la genialitate, ar putea părea o colecţie aridă şi terifiantă de date ştiinţifice care decojesc fenomenul până la miez, până la eroarea primordială, până la confruntarea (inerentă) dintre cutuma socială şi cazul particular. Nu e deloc aşa. Dincolo de baza ştiinţifică şi de discuţiile derivate, Dincolo de trunchi prezintă un număr impresionant de interviuri cu părinţi şi copii afectaţi de diferenţă, îmbogăţiţi sau schilodiţi de ea, în funcţie de unghiul din care aleg să-şi spună povestea, dar, în mod cert, amprentaţi de ea, chiar şi atunci când refuză să se lase definiţi de ceea ce-i face "altfel".

O citesc noaptea. Mă bântuie. Sunt poveşti reale care te zguduie prin însuşi faptul că nu e, în ele, loc pentru ficţional. Am încercat, un timp, să mi le ordonez interior. După aproximativ o sută, am renunţat. Fiecare din ele ar fi suficientă pentru cinci cărţi. Unele sunt poveşti despre părinţi care dărâmă statistici şi prognoze. Acestea sunt, din păcate, cele mai puţine. Altele sunt despre părinţi cu opţiuni controversate (ca aceea de a aduce pe lume copii care să le reproducă dizabilitatea). Majoritatea sunt despre anduranţă. Şi despre iubire. Grea, disperată, fracturată, dar iubire. Imposibil de normat sau de cuantificat. Nu iubeşti, în fond, un copil cinci kilometri sau douăzeci de kilograme, nu-l iubeşti pentru că are ochii albaştri sau pentru cât de bine se descurcă la serbările de la grădiniţă. Pentru ce, atunci? Şi cum? Ce faci când el e o ameninţare pentru cei din jur sau pentru el însuşi? Cum reacţionezi când el devine ţinta discriminării? Ce se întâmplă când nu reuşeşti să ţii pasul cu progresul ştiinţei şi când conştientizezi că nu-i poţi oferi cea mai bună îngrijire posibilă pentru că iubirea ta nu are un suport economic suficient de stabil? Solomon nu oferă răspunsuri. El descrie situaţii. În amănunte care merg de la inimaginabil la înduioşător. De la coşmar la poezie. De la sentinţa definitivă la răsturnarea nesperată de situaţie şi de la finalul previzibil la postfaţa care schimbă povestea.

Copii fără vorbire, copii pe care nu-i poţi îmbrăţişa, copii care îşi atacă părinţii sau fraţii. Copii care devin victime ale hărţuirii, ale unor experimente, ale abuzului, ale infanticidului. Copii transgen, copii cu sindrom Down, copii fără auz, copii care suferă de fibroză chistică. Copii între nevoile speciale ale cărora se amestecă toate datele copilului generic: vulnerabilitate şi candoare, nevoia de a iubi şi de a fi iubit, de a cunoaşte lumea şi de a se face cunoscut.

E o carte care îngrozeşte şi fascinează. Aşa cum se întâmplă, în general, cu ideea de a fi părinte. Cu imensa responsabilitate a unei alte fiinţe. Solomon vorbeşte despre diversitate din unghiul fiului şi din cel al tatălui, din perspectivă ştiinţifică, dar şi profund umană, de pe poziţia militantă, dar şi cu echidistanţă jurnalistică.

Textul e precedat de câteva versuri de Wallace Stevens. Începe bine, mi-am spus. Stevens e poetul meu favorit.
"Imperfecţiunea e paradisul nostru.
Să nu uităm, în toată amărăciunea, că încântarea,
De vreme ce imperfecţiunea e-atât de vie în noi,
Stă-n cuvinte stâlcite şi-n sunete îndărătnice."

Am citit mai departe.

Acum sunt aproape la final. Multe din poveşti, din personaje, din cazuri, s-au sudat, deja, între ele. Mi-au lăsat gustul acela grozav al unei jumătăţi de gând mai greu ca toate prejudecăţile, agresivităţile, meschinăriile, habotnicia şi inerţiile stupide care abundă în istoriile personale expuse în carte.

Nimic pe lumea asta nu e perfect, nu e ideal. În afară de iubire. Ea e ciobită, împleticită, adesea prost înţeleasă, prost direcţionată, prost exprimată. Dar e întreagă. Dincolo de cuvinte şi de orice accident cromozomial. Inexplicabilă şi non-analizabilă. Şi non-cuantificabilă. Şi perfectă.
Articolul anterior din rubrică
Toate articolele din rubrică
Articolul urmator din rubrică




0 comentarii

Spacer Spacer