Home

Home
Cititi-ne pe FacebookUrmati-ne pe TwitterFeed RSS gratuit

Spacer

Atelier LiterNet  Sageata  Dialoguri  Sageata  Primul an de publicitate

Am ţopăit de bucurie la propriu când am semnat primul contract


Petre Barbu, un interviu cu Ioana Iordache

22.01.2016
Editura Tandem Media
TextText mai micText mai mare
Versiune imprimabila Adauga cu AddThis
Articolul anterior din rubrică
Articolul urmator din rubrică
CARTE DE VIZITĂ

Ioana Iordache este Chief Executive Officer şi coacţionar al Leo Burnett Group România.
Este absolventă a Facultăţii de Hidrotehnică din cadrul Institutului Politehnic Bucureşti (1988). În 1995, a absolvit cursurile de Executive Master of Business Administration ASEBUSS.
Înainte de 1989, Ioana Iordache a fost inginer stagiar la Energomontaj, Antrepriza Râmnicu Vâlcea, în secţia Nehoiaşi, apoi la Canalul Bucureşti-Dunăre-Marea Neagră.
Între 1991 şi 1994, a lucrat ca secretară la diferite firme mici.
A înfiinţat, împreună cu fratele său, Ştefan Iordache, firma de publicitate Target Advertising (1994), care s-a afiliat oficial la reţeaua internaţională Leo Burnett (1997).
Leo Burnett&Target este cea mai premiată agenţie din România la festivalurile interne şi internaţionale.
S-a născut pe 31 august 1964, la Bucureşti. Este divorţată.

Un amestec de teamă şi speranţă. Cu acest sentiment a pornit Ioana Iordache afacerile agenţiei de publicitate Target Advertising, în 1994. Ce-a mai rămas din acea spaimă de început? O nelinişte interioară: "Niciodată nu pot spune că ceea ce fac este cel mai bine".


Petre Barbu: Purtăm acest dialog într-o perioadă complicată în publicitatea românească: bugetele de marketing sunt lovite de criza economică, piaţa abia a respirat uşurată după ce Guvernul a renunţat, pentru moment, să modifice Legea audiovizualului, se apropie şi alegerile parlamentare, iar lumea publicităţii pare că a luat-o razna. Nimic nu e mai acum ca înainte. De ce?
Ioana Iordache: Dar n-am luat-o razna! Nimic nu mai e "ca înainte" nicăieri. Contextul nu e doar local, în lume nu mai e nimic "ca înainte". De ce ar trebui să fie "ca înainte" şi în publicitatea din România? Nici noi, ca oameni, nu mai suntem "ca înainte"! Nu cred că, în acest moment, suntem influenţaţi numai de criză sau de apropierea alegerilor. Oamenii s-au schimbat şi din cauza tehnologiei. Cred că tehnologia a condus la schimbări fantastice în modul în care relaţionăm cu brandurile.

P.B.: Este o lume mai bună decât cea de acum 20 de ani?
I.I.: Nu ştiu dacă e mai bună sau mai rea, dar sigur e diferită. În anii '90, era o ceaţă frumoasă, ca să spun aşa, în care am intrat cu toţii, sperând să se întâmple ceva de bine. Dar şi acum lucrurile sunt incerte. Nu e neapărat ceaţă, cât mai cu seamă sunt vremuri în care marea majoritate a prognozelor sunt infirmate. Astăzi plecăm cu un gând şi s-ar putea ca peste o lună de zile să apară altceva, care să ne schimbe total planurile.

P.B.: Acest "ca înainte" vă este mai drag, mai apropiat sau în lumea de azi vă simţiţi mai bine?
I.I.: Insist să cred că sunt o persoană "analogă". "Digitalul" m-a luat prin surprindere, l-am îmbrăţişat cu o uşoară reţinere, dar nu sunt convinsă că sunt atât de "digitală" pe cât ar trebui să fiu în anul 2012. Pe de altă parte, n-aş putea spune că acel timp îmi era mai drag. Fiecare perioadă din viaţa mea mi-a fost dragă, într-un fel. Nu am nostalgii de genul: "Ah, înainte era mult mai OK!"

P.B.: Dacă ar fi să ataşaţi o culoare anului 1994, când aţi înfiinţat agenţia Target Advertising, care ar fi aceasta?
I.I.: Verzui-pal.

P.B.: Cum aşa?
I.I.: Nu ştiu, aşa mi-a venit. (Râde.) Un verzui-timid.

P.B.: V-au influenţat culorile tablourilor din această încăpere? (un livingroom din agenţia Leo Burnett&Target - nota red.)
I.I.: Îmi plac culorile de aici, dar îmi place verdele şi din cauza ierbii care răsare primăvara. Nu ştiu de ce m-am gândit la un verde foarte deschis, neclar. Atunci, în 1994, nu ştiam unde voi ajunge. Încercam marea cu degetul. Era şi multă spaimă. Dar era şi speranţă. Spaima şi speranţa erau amestecate, cumva...

P.B.: V-aş propune să ne întoarcem în trecut. Dacă suntem bine documentaţi, înainte de 1989, aţi lucrat ca ingineră pe un şantier din Ilfov?
I.I.: Am fost ingineră pe un şantier la Întorsura Buzăului, apoi la Canalul Bucureşti - Dunăre, într-o localitate lângă Olteniţa. Am făcut naveta săptămânal, ba chiar şi zilnic.

P.B.: Aţi avut curiozitatea, peste ani, să treceţi prin acele locuri, să vedeţi ce mai este acolo?
I.I.: Doamne păzeşte, nici gând! De ce aş vrea să văd nişte locuri despre care am nişte amintiri extrem de neplăcute? (Râde.) Au fost lucruri pe care n-aş vrea să le mai trăiesc în vecii-vecilor, amin! Am fost inginer hidroenergetician. Pe vremea aceea era nebunia cu construirea barajelor care "contribuiau la independenţa energetică a ţării". În facultate, l-am avut profesor pe Petre Roman. Cu el mi-am dat proiectul de diplomă.

P.B.: După evenimentele din '89, când Petre Roman a devenit premier, v-aţi numărat printre fanii săi?
I.I.: N-am fost un fan al lui Petre Roman nici în facultate şi nici după, când a intrat în politică. Nu mi-a plăcut deloc.

P.B.: De ce aţi ales atunci să vă conducă proiectul de diplomă?
I.I.: Din oportunism. Era foarte bine văzut de decanul facultăţii şi o lucrare de diplomă făcută cu Petre Roman garanta o notă mai mare.

P.B.: Şi n-aţi avut nicio tresărire în decembrie '89, când l-aţi văzut la televizor?
I.I.: Nu. Îmi amintesc că, în facultate, am ales împreună tema lucrării de diplomă şi mi-a citit lucrarea exact înainte s-o predau. Altfel, nu m-a ajutat cu niciun sfat, cu nimic. Cu mintea pe care o aveam atunci, nu mi se părea că Petre Roman este un profesor care stăpâneşte materia. Era unul dintre foarte puţinii profesori care preda orice curs, cap-coadă, după foi. Nu a avut niciodată o prezentare liberă.

P.B.: A existat şi o parte bună a acelor vremuri?
I.I.: Partea bună a fost că am avut mult timp liber.

P.B.: Naveta nu vă mânca acel timp liber?
I.I.: Naveta însemna un timp în care puteam să citesc. Era o evadare. Aveam linişte să citesc cât doream. Dar altă "parte bună" n-a existat. Că doar nu pot să spun că "partea bună" a fost că eram tânără! (Râde.) Dacă mi-e dor de ceva, mi-e dor de oameni. De familia mea din acea perioadă, familie care nu mai este acum. Mi-e dor de bunici, de unchi, de mătuşi, de mesele în familie, care începeau duminica la 12 şi se terminau seara la opt, acelea sunt nostalgiile mele!

P.B.: După '89, aţi lucrat ca secretară într-o firmă. Nu a fost o situaţie umilitoare: ingineră cu experienţă pe şantierele patriei să munciţi ca secretară?
I.I.: Fratele meu, Ştefan, şi cu mine am învăţat că nu există umilinţă în muncă. Orice faci trebuie să faci cât mai bine. Orice muncă te ajută să supravieţuieşti. Ca secretară, atunci, câştigam nişte bani. Aş fi spălat şi pe jos dacă nu găseam să mă angajez secretară, dacă nu aş fi ştiut nişte limbi străine şi nu m-ar fi ajutat capul să fiu secretară. Atâta vreme cât îţi doreşti să ajungi undeva, este OK să accepţi diferite joburi pe care să le consideri trambuline. Nu e nimic umilitor să munceşti ca secretară!

P.B.: Peste ani, când aţi angajat secretare la agenţie, v-aţi surprins gândindu-vă că "uite, ea seamănă cu mine!"?
I.I.: Nu, cred că nu.

P.B.: Şi cum v-aţi despărţit de inginerie?
I.I.: Cu o bucurie fără margini. (Râde.) Eu sunt foarte bună la închis uşi. Şi când le închid, sunt închise for ever. Nu mi-a plăcut nimic din inginerie.

P.B.: Faceţi parte din prima generaţie de absolvenţi Executive MBA, cursuri de management organizate la ASEBUSS în România, în anul 1994. Cum aţi ajuns la acel program?
I.I.: Pe vremea când lucram ca secretară, mă ocupam de toată partea logistică pe care o implică aducerea în ţară a unor consilieri americani, care lucrau pentru USA Idea. Asta însemna că, înainte de a ajunge în România, le căutam variante de cazare, de case, le angajam profesori de română şi făceam o mulţime de alte lucruri logistice. Unuia dintre ei i s-a părut că sunt mai isteaţă decât era necesar pentru ceea ce făceam la acea vreme şi într-o zi mi-a spus: Uite, se deschide acest program în România, şi cred că tu ai fi un candidat bun! "Dar este pentru oameni care au deja o poziţie de conducere! Şi taxa pe an este foarte mare!", i-am spus, descurajată. Americanul mi-a explicat că, dacă ştii să citeşti printre rânduri, iar eu învăţasem să citesc printre rânduri, exista şi varianta de burse. Nu l-am crezut. Totuşi, a venit într-o zi şi m-a luat de la birou şi m-a dus la interviu la directorul programului. Şi am mers mai departe la examen, şi am reuşit să obţin una dintre cele cinci burse ale programului MBA de la ASEBUSS

P.B.: Programul a fost prima mare oportunitate pentru dumneavoastră?
I.I.: Prima mare oportunitate era că, din punct de vedere profesional, puteai să iei totul de zero. Dacă te hotărai să laşi baltă tot ceea ce făcuseşi până atunci, aveai toată deschiderea din lume.

P.B.: În programul de MBA aţi cunoscut-o pe Veronica Savanciuc, care deja lansase cu Paul Radu agenţia Plus Advertising. Vă mai amintiţi cum vă vorbea Veronica Savanciuc despre publicitate?
I.I.: Nu mai ştiu ce îmi povestea atunci Veronica. Dar ştiu că pentru mine orice informaţie nou-venită, de oriunde, era interesantă şi atractivă. Nu ştiam nimic, eram ca un burete care absoarbe orice.

P.B.: Când a venit decizia de a înfiinţa o firmă de publicitate?
I.I.: Cred că era la sfârşitul primului an de MBA, când mi s-a părut că acumulasem suficiente cunoştinţe pentru a fi manager. Sigur, cu mintea de acum, asta mi se pare o enormitate. Dar atunci mi se părea că ştiu ce înseamnă o afacere mai mult decât mulţi oameni din România. Ştiam câteva lucruri teoretice, dar extrem de puţine în realitate. Nu zic că acele lucruri nu m-au ajutat, dar acum pot spune că eram un iepuraş naiv.

P.B.: Chiar aşa, cum priviţi acum acele cunoştinţe acumulate la MBA?
I.I.: Nu se pot compara acele cunoştinţe cu cele pe care le-am acumulat în toţi aceşti ani. Totuşi, cred că la vremea aceea ştiam mult, mult mai puţin decât ştie azi orice absolvent de MBA. Oamenii care fac azi un MBA au avut deja echipe în subordine, s-au lovit de o serie de probleme, înţeleg ce întâmplă în lume, contextul este cu totul altul. Învăţam aşa, ca pe o insulă pustie, în care ni se dădeau nişte informaţii despre management, şi eu încercam pe acea insulă să găsesc un loc în care să aplic management. Habar n-aveam!

P.B.: Să revenim la decizia de a înfiinţa Target Advertising.
I.I.: Voiam să intru în afaceri...

P.B.: În afaceri sau în afacerile din publicitate?
I.I.: În afaceri. În primăvara anului 1994 am luat decizia. Şi am făcut, cu un grup de colegi, o analiză în care să găsim care ar fi businessurile în care puteai să intri în acel moment fără să ai un capital mare.

P.B.: Era guvernarea Văcăroiu. A contat acest lucru în decizia de a înfiinţa firma?
I.I.: Pentru mine n-a contat niciodată nicio guvernare. M-am străduit ca în tot ce fac să nu depind în niciun fel de vreo guvernare. E adevărat, nu pot să intervin în niciun fel în politicile economice, financiare şi fiscale. Încerc să mă descurc cu ce se întâmplă. Dacă aş putea să nu ştiu cine este primul-ministru, nu cred că aş avea ceva de pierdut.

P.B.: În urma analizei pe care aţi făcut-o, ce oportunităţi aţi descoperit?
I.I.: Mi s-au părut interesante turismul şi publicitatea. Publicitatea venea de la Veronica, iar turismul, de la colegul nostru de grupă, Viorel Bâtu, care avea această marotă că turismul este o super-oportunitate în România şi că ar trebui să ne pregătim pentru năvala turiştilor străini. Noi nici nu ne gândeam atunci la infrastructură, la confort, nu ne gândeam la nimic! Dar consideram, mai mult intuitiv, că este o oportunitate. Între aceste două domenii, publicitatea şi turismul, a "căzut la pace" publicitatea. OK! Mi-am luat cărţi de la Biblioteca Americană, am început să citesc, câteva săptămâni la rând, despre marketing şi publicitate şi mi s-a părut că ştiu ce am de făcut.

P.B.: Ce aveaţi de gând să faceţi cu această firmă?
I.I.: Nu aveam niciun plan pe termen lung.

P.B.: V-aţi consultat cu Ştefan, fratele dumneavoastră?
I.I.: Cu o seară înainte de a depune actele firmei, Ştefan s-a răzgândit. El aplicase pentru un job la British American Tobacco. Trecuse câteva interviuri, dar o vreme nu mai primise niciun răspuns. Cu o zi sau două înainte de a ne depune actele la Registrul Comerţului, a primit răspunsul favorabil de angajare la BAT. Ştefan a spus că, decât să facem o firmă care merge nu merge, cu un viitor incert, mai bine să fie superviser la BAT. Atunci, l-am aşezat la măsuţă şi i-am spus: "Ştefănică, hai să vedem plusurile şi minusurile!" I-am făcut cu creionul pe hârtie, aşa cum învăţasem la MBA: oportunităţi, bariere... (Râde.) "Şi ce-ai să faci tu acolo la BAT?", l-am întrebat. Mi-a spus că va merge să pună semne luminoase, să lipească afişe, postere şi nu ştiu mai ce... Bine! "Dar ce perspective ai tu pe termen lung?" N-a ştiut să-mi răspundă. Să vă mai spun că Ştefan, cu câteva zile înainte, îşi cumpărase un costum şi nu ştiu ce servietă pentru că ne pregăteam să lansăm împreună firma. I-am spus: "Şi cum, Ştefane, te duci tu cu servieta asta frumoasă şi cu acest costum drăguţ să lipeşti afişe?" Şi a stat el singur şi s-a gândit vreo jumătate de oră. Până la urmă, mi-a spus: "Da, ai dreptate, nu mă mai duc la BAT".

P.B.: Poate că a contat şi influenţa dumneavoastră de soră mai mare.
I.I.: Nu cred că este vorba de influenţă. Cred că, în capul lui, eu sunt de foarte multe ori "glasul raţiunii". (Râde.) Sunt cea care pune întrebări şi care îl ajută să-şi clarifice lucrurile.

P.B.: Înţeleg că Ştefan se pregătise cu un costum şi o servietă pentru a intra în afaceri. Dar dumneavoastră cum v-aţi pregătit?
I.I.: Dacă vă referiţi la garderobă... (Râde în hohote.)

P.B.: Nu neapărat. Cum v-aţi pregătit?
I.I.: Da, mă pregătisem. Eram extrem de speriată.

P.B.: Care erau cele mai mari temeri?
I.I.: Mi-era teamă că nu voi şti ce să fac, că o să mă întâlnesc în fiecare secundă cu situaţii la care eu va trebui să spun ce să facem şi n-am să ştiu ce să zic. Mi-era teamă că am să iau o decizie greşită şi că n-o să fie OK. Pe de altă parte, de foarte multe ori în viaţă, în situaţii critice, m-am descurcat foarte bine. Am reuşit să mă adun şi să iau decizii chiar şi atunci când mi se părea că nu ştiam nimic.

P.B.: Aţi înregistrat firma Target în octombrie 1994.
I.I.: Nu mai ştiu exact. Dar ştiu că am depus actele chiar de ziua mea, pe 31 august, zi în care împlineam 30 de ani. Mi s-a părut de bun augur.

P.B.: Aţi depus actele personal sau aţi trimis avocaţii?
I.I.: Să fim serioşi, pe vremea aceea nu aveam avocat. Eu m-am dus, dar nu mai ţin minte unde era Registrul Comerţului.

P.B.: Unde a fost primul sediu al agenţiei Target Advertising?
I.I.: Într-un apartament de trei camere, în Piaţa Unirii, deasupra magazinului Optinova. L-am găsit după ce, în prealabil, văzusem şase-şapte apartamente. Cel din Piaţa Unirii mi s-a părut curat şi bine aşezat.

P.B.: Ce funcţie aveaţi în firmă?
I.I.: Nu-mi aduc aminte ce scria pe cartea mea de vizită. Dar am făcut totul în firmă: am cumpărat birourile, mobila, am aşezat mobila, am făcut curăţenie, am făcut logoul, am mers în tipografie să printăm cărţile de vizită, am trimis faxuri, am făcut de toate. Nu aveam un job description şi nici nu existau aşteptări pe care trebuia să le atingem.

P.B.: Primul client al lui Target?
I.I.: La vremea aceea, aşa-zişii clienţi erau firme care cumpărau pagini de publicitate în ziarul "România liberă". Se punea o machetă în care se scria "vând nu ştiu ce", un telefon sau adresa. Asta era publicitatea! Şi la televizor apăreau două-trei reclame adaptate, iar restul erau nişte cartoane cu anunţuri. Nu mai ştiu care a fost primul nostru client, dar unul dintre primii a fost un client care aducea orez din China, care ne-a plătit contravaloarea a 20 sau 30 de inserţii în "România liberă". Suma a fost tranzacţionată cash, într-o pungă de plastic.

P.B.: Era inflaţie mare atunci, în '94.
I.I.: Nu-mi aduc aminte. Memoria mea funcţionează aşa: lucrurile care nu sunt relevante sunt şterse.

P.B.: Cum l-aţi găsit pe acest om cu orezul din China?
I.I.: Aveam o tehnică. Ne uitam în fiecare zi la toate anunţurile care apăreau în toate ziarele şi îi sunam sau le trimiteam faxuri, încercând să le facem o ofertă mai bună decât cea pe care o aveau. Unii acceptau, alţii nu. Acest lucru nu era publicitate, era un brockeraj slăbuţ rău de tot. Aşa s-a întâmplat şi cu acel client cu orez.

P.B.: Cum aţi reuşit să vă creaţi conexiunile de business, pentru că nu aveaţi nici spate politic, nici o bază de date?
I.I.: Sunt foarte multe businessuri, în toate industriile din România, care au pornit de la zero, fără niciun sprijin politic. E foarte simplu să spui: "Eu n-am reuşit pentru că n-am avut cunoştinţe în politică." E cea mai comodă scuză.

P.B.: La început, eraţi numai dumneavoastră şi Ştefan în firmă?
I.I.: Da, numai eu şi cu el. Apoi, am luat o secretară şi un client-service. Era, de fapt, un agent de vânzări. L-am găsit în urma unui anunţ în ziar. De obicei, primii care sunau primeau jobul.

P.B.: Cine a fost acel angajat pe post de client-service?
I.I.: Da, îmi amintesc: Robert Stănescu. Acum este director de marketing la o bancă. Şi actualul director de resurse umane al grupului nostru a fost printre primii angajaţi ai agenţiei Target.

P.B.: V-a tremurat mâna când aţi semnat contractul cu importatorul de orez din China?
I.I.: A fost un contract mare la vremea aceea. Cred că a fost de 200-300 de dolari. Ţin minte că eu şi Ştefan am ţopăit de bucurie când l-am semnat, am ţopăit la propriu. Dar la sfârşitul primul an, îmi amintesc, am semnat un contract cu importatorul şi distribuitorul brânzeturilor Hochland în România, un contract de vreo 20.000 de dolari. A fost pentru noi ceva fabulos. Apoi, a urmat contractul cu Asirom, pentru un clip TV de câteva sute de dolari.

P.B.: Şi prima campanie?
I.I.: Am făcut multe campanii pentru firmele care aduceau cafea. Pe vremea aceea erau foarte mulţi importatori de cafea. Unii dintre ei au făcut puşcărie, alţii au dat faliment rapid. Am făcut multe spoturi pentru cafele.

P.B.: Şi ce servicii de publicitate făceaţi pentru aceşti clienţi?
I.I.: Nişte prostii de spoturi. La vremea aceea, credeam în acele spoturi, dar să nu vă gândiţi că aveam vreo strategie. Problema se punea cam aşa: "Avem nevoie de un spot!" Pentru ce? "Pentru o marcă de cafea!" OK! Ce ar fi interesant să se vadă în spotul ăsta? "Să fie o comedie!" Să facem un spot cu Nae Lăzărescu şi Vasile Muraru! "O idee bună! Şi cam cum să fie spotul ăsta?" Păi, ei doi la o masă, vorbesc şi spun o poantă, ceva legat de cafea! "Perfect, îl facem mâine!"

P.B.: Dar nu aveaţi modele de spoturi din afară din care să vă inspiraţi?
I.I.: Pe vremea aceea aveam noi internet şi nu-mi aduc eu aminte? Nu aveam surse de informaţii. Mai venea câte un expat care ne zicea "am văzut eu că se face aşa şi aşa!" Limitele noastre erau date de limitele expunerii noastre.

P.B.: Îi mai cereaţi sfaturi colegei dumneavoastră de MBA, Veronica Savanciuc?
I.I.: Da, sigur. În următorul an, i-am cunoscut şi pe Bogdan Enoiu (fondatorul Clip Advertising, viitorul McCann-Erickson - nota red.) şi pe domnul Mihail Vârtosu (manager la Grey Advertising). Toţi au fost prietenoşi cu mine, dar Bogdan a fost cel mai prietenos. Cred că am zâmbit de două ori la glumele lui, şi asta mi-a atras o oarecare simpatie din partea lui, o simpatie care a rămas până azi. În ciuda tuturor competiţiilor oficiale şi neoficiale în care am intrat cu Bogdan.

P.B.: Le cereaţi sfaturi lui Vârtosu şi Enoiu?
I.I.: Da, le ceream, pentru că nu ştiam nimic.

P.B.: Dar ei vă cereau?
I.I.: Nu. Ei ştiau mult mai multe decât mine. Şi o lună în plus vechime în publicitate conta foarte, foarte mult. Domnul Vârtosu şi Bogdan erau de ceva vreme în business, iar Veronica era de un an şi ceva. Ne întâlneam la şedinţele IAA România (International Advertising Agency - nota red.) Vârtosu a fost iniţiatorul acestei organizaţii profesionale şi el a deschis biroul IAA în România.

P.B.: Ce fel de concurenţă exista în publicitatea din 1995?
I.I.: Azi există o concurenţă profesională între agenţii. Atunci, însă, era o concurenţă mai mult decât acerbă. Dacă s-ar fi stins lumina în şedinţele de la IAA, probabil că ne-am fi tăiam gâturile.

P.B.: Şi ce se discuta la şedinţele IAA?
I.I.: Nu mai ţin minte! Eram, totuşi, nişte animale sociale.

P.B.: Când aţi simţit că v-aţi învins acea teamă cu care aţi plecat la drum?
I.I.: Eu tot timpul am semne de întrebare. Niciodată nu pot spune că ştiu totul sau că ceea ce fac este cel mai bine. Nu pot să trăiesc fără să mă întreb dacă ceea ce fac este bine.

P.B.: Dar aveţi şi momente în care admiteţi că lucrurile pe care le faceţi sunt bune?
I.I.: Da, sunt momente în egală măsură. Dar nu înseamnă că uit să-mi pun întrebarea dacă nu cumva există o variantă de a face mai bine.

P.B.: Sunteţi o şefă foarte pretenţioasă?
I.I.: Semnele mele de întrebare sunt frământările mele, sunt lucrurile mele cu mine însămi. Asta nu înseamnă că am aceleaşi semne de întrebare faţă de colegii mei. Îndoielile mele se referă numai la mine.

P.B.: Dar a existat un moment în care aţi recunoscut că agenţia s-a aşezat?
I.I.: Da, sigur s-a întâmplat asta, dar nu mai ştiu când.

P.B.: Când l-aţi cunoscut pe Bogdan Naumovici, omul care a devenit figura emblematică a agenţiei?
I.I.: Pe Bogdan l-am cunoscut prin intermediul unui prieten comun, într-un restaurant. Nu-mi aduc aminte mare lucru despre acel moment. Mai târziu, acel prieten ne-a povestit, la un moment dat, că Bogdan ar vrea să se angajeze, că este într-o situaţie în care ar avea nevoie de bani şi că ar vrea să ne vedem, că ştie să vorbească frumos şi că scrie bine. Bogdan a venit la interviu, i-am dat un test şi l-am angajat. La vremea aceea eram deja afiliaţi la Leo Burnett.

P.B.: Cum aţi reuşit să intraţi în reţeaua internaţională Leo Burnett?
I.I.: Am dat telefon la sediul de la Chicago, de acolo ne-a trimis la biroul lor de la Frankfurt pentru Europa Centrală şi de Est...

P.B.: Şi de unde aţi avut numerele de telefon, că nu exista internet?
I.I.: De la Ambasada SUA.

P.B.: Eraţi conştientă că afilierea internaţională este viitorul!
I.I.: Da. În momentul în care am decis să intru în publicitate, am început să citesc cărţile despre publicitate care se găseau la Biblioteca Americană, despre oamenii şi agenţiile mari de publicitate din lume. Mi s-a părut un pas firesc. M-am uitat la mai multe agenţii internaţionale şi am trimis faxuri mai multor reţele care nu aveau birouri la Bucureşti. Şi am pus mâna pe telefon să-i sun, iar Reiner Erfert, chairmanul regional al reţelei Leo Burnett de la Frankfurt, mi-a răspuns.

P.B.: Şi care a fost primul dialog?
I.I.: "Bună ziua, sunt Ioana Iordache, vă sun de la agenţia Target din România! Ştiu că nu aveţi un birou aici şi vreau să vă întreb dacă nu v-ar interesa să vă reprezentăm..." Şi Reiner mi-a răspuns: "Uite că vin în februarie în România, să văd nişte agenţii!" S-a întâlnit cu noi, cu Adrian Drăghici, cu Adrian Sârbu şi cu Ion Ţiriac. S-a uitat la noi, a înţeles că nu ştiam nimic despre publicitate, dar şi-a dat seama după privirile noastre că Ştefan şi cu mine eram nişte oameni muncitori şi oneşti.

P.B.: Era un tip arogant?
I.I.: Reiner a deschis biroul de la Budapesta cu o carte de credit. Dacă mă uit la oamenii pe care i-a ales Reiner să reprezinte Leo Burnett în această parte de lume, pot spune că au fost după chipul şi asemănarea lui.

P.B.: Ce v-a surprins la Reiner Erfert, ca om de afaceri?
I.I.: Totul m-a surprins. Pentru acea vreme, era omul de publicitate perfect: era deschis, avea umor, ne dădea un milion de sugestii şi sfaturi pe un ton extrem de calm, şi orice ne spunea era o lecţie pentru noi. El este un excelent povestitor. Noi munceam atunci cam 17-18 ore pe zi. Când venea în România, după ce ne povestea "din o mie nouă sute toamna", după ce ne arăta, ne prezenta şi ne explica, Reiner voia să iasă cu noi în oraş, la masă. De obosiţi ce eram, ne cădea capul la masă, dar nu puteam să-i spunem lui Reiner, ştii, ne este somn, ne ducem să dormim!

P.B.: Şi în ce a constat contractul de intrare în reţea?
I.I.: A fost o strângere de mână după ce ne-a văzut prima dată. Reiner ne-a dat voie să punem logoul reţelei Leo Burnett pe uşa noastră, ne-a trimis primul client multinaţional şi primul expat care să ne ajute. De abia după doi ani, după ce Reiner a obţinut aprobarea de la Chicago, am semnat contractul.

P.B.: Cine fost primul client multinaţional?
I.I.: Procter&Gamble.

P.B.: Şi expatul?
I.I.: Silvia Sgroi, o italiancă; lucra la Frankfurt la vremea aceea, pentru Procter&Gamble. A venit în România în iarna lui 1995, i-am găsit un apartament aproape de birou şi i-am dat să conducă o Dacie. Am rămas şi acum prieteni cu Silvia şi ne vizităm. Cu ea am început să lucrăm pentru detergentul Tide. Silvia făcea de toate. Era profesorul meu în absolut orice, de la marketing până la resurse umane. Silvia Sgroi ne-a învăţat cum să ne organizăm agenţia. Puţin mai târziu a venit al doilea client multinaţional, Philip Morris. În următorii ani, aceşti doi clienţi au reprezentat aproape 90% din cifra noastră de afaceri.

P.B.: Cum aţi simţit în afaceri acea strângere de mână cu Reiner Erfert?
I.I.: Am intrat într-o altă ligă, instant. Ni s-au deschis o mulţime de oportunităţi. Din acel moment, pot spune că am intrat în publicitate.

P.B.: Citiţi la fel de mult ca înainte de 1989?
I.I.: Am revenit cam la jumătate din cât citeam atunci. Am o medie de patru cărţi pe lună. Mă refer la beletristică, nu la cărţile de specialitate, care sunt o lectură separată. Dar în perioada primilor ani de publicitate n-am citit deloc beletristică pentru că nu aveam timp. Atunci, seară de seară, aveam ore de învăţat engleza.

P.B.: Ce găsiţi în beletristica pe care o citiţi?
I.I.: Găsesc câte ceva din mine în toate personajele cărţilor pe care le citesc.

(20 noiembrie 2012, Bucureşti)


Chestionarul lui Bernard Pivot

P.B.: Care este cuvântul dumneavoastră favorit?
I.I.: Bine.

P.B.: Care este cuvântul care nu vă place?
I.I.: Nu am un cuvânt care nu-mi place.

P.B.: Ce vă face plăcere în mod deosebit?
I.I.: Să fac prăjituri.

P.B.: Ce vă displace cel mai mult?
I.I.: Murdăria.

P.B.: Ce sunet vă place?
I.I.: Ciripitul păsărelelor.

P.B.: Ce sunet nu vă place?
I.I.: Scârţâit de unghie pe tablă.

P.B.: Ce profesie v-ar fi plăcut să aveţi dacă nu aţi fi lucrat în publicitate?
I.I.: Arheolog.

P.B.: Ce profesie nu aţi practica în ruptul capului?
I.I.: Meserii care au legătură cu sângele: medic, măcelar.

P.B.: Dacă Raiul există, ce v-aţi dori să vă spună Dumnezeu când veţi fi ajuns la Porţile Raiului?
I.I.: Ai făcut mai mult bine decât rău.
Articolul anterior din rubrică
Toate articolele din rubrică
Articolul urmator din rubrică




0 comentarii

Spacer Spacer