Home

Home
Cititi-ne pe FacebookUrmati-ne pe TwitterFeed RSS gratuit

Spacer

Atelier LiterNet  Sageata  Proză scurtă  Sageata  Ora de libertate

Articol publicat exclusiv pe LiterNet.ro

Pasiune din plin


Ana Damian

21.01.2016
TextText mai micText mai mare
Versiune imprimabila Adauga cu AddThis
Articolul anterior din rubrică
Articolul urmator din rubrică
Sosesc în urma lui Anouk, o văd cum coboară din taxiul tras până aproape de prima treaptă a restaurantului, îi văd mai întâi cizma perfectă, de parcă afară ar fi uscat şi nu zloata în care înoată oraşul de câteva zile şi îmi imaginez, fără să vreau, şoferul coborât ca să întindă un covor roşu, sosirile ei sunt mereu dramatice. Şi îmi dau seama că de fapt noi, celelalte, vorbim mereu despre vieţile noastre şi aflăm uneori amănunte picante dar ştim atât de puţin despre ea.

Este "arhitect de interior" cum îi place să îşi spună cu evident umor pentru că amenajează apartamente dar mai ales case şi e chiar un fel de Hermès al meseriei asteia. Să ai în Bucureşti apartamentul amenajat de ea e la fel de chic ca a avea o geantă Jane Birkin sau Grace Kelly, adevărată. Dar ea lucrează puţin şi numai la cine îi place.
- Păi, ce să vă zic - începe destul de ezitant, după ce o certăm că e prea tăcută la masa noastră în care se revarsă confidenţele intime - dacă mă creşteau mama şi tata probabil umblam în haine kaki şi cutreieram Africa dar ai mei au murit când aveam 8 ani, amândoi de o boală de acolo, amândoi aproape odată şi m-a crescut Adele, sora tatălui meu.

Ne uităm la ea invidioase dar şi mirate, tonul ei e nemulţumit, dar nouă ne pare că rezultatul la care a ajuns Adele e remarcabil, ceea ce nu pare a fi şi părerea ei.
- Adele nu a muncit o zi în viaţa ei, în alte timpuri i s-ar fi spus curtezană... - râde Anouk cu ceva ce seamănă vag a jenă ceea ce pe noi ne lasă şi mai mirate. - Nu vă imaginaţi fetele de pe centură, ea e o instituţie în sine, ştiu că voi o vedeţi ca doamna superbă cu acelaşi bărbat de o sută de ani, de fapt, i-a păpat lui Vladimir aproape toată averea trudită de familia lui în multe generaţii, dar e meritul ei, fără ea niciodată Vladimir nu şi-ar fi recuperat moştenirea... da, eu sunt produsul ei, noroc că am citit Patul lui Procust la timp şi când am terminat facultatea mi-a venit natural ideea asta să amenajez interioare, niciodată Adele nu m-ar fi lăsat la vreo slujbă obişnuită iar eu la vârsta aia încă ascultam tot ce spunea ea.
- Şi - o întreb eu ca să ajungem la partea interesantă a poveştilor - ai dat de vreun Fred Vasilescu pe care să îl organizezi?
- Dragele mele, ca să spulber orice iluzii pe care vi le-aţi face, nu s-a întâmplat o singură dată să nu primesc avansuri de la stăpânul casei. Fie timid, fie direct o brăţărică de la Tiffany de m-am speriat că o furase de la nevastă, toţi de la 25 la 78 de ani au considerat că intru în preţul amenajării şi ar fi fost gata să consume serviciile presupus oferite prin contract.
- Şi nevestele cum reacţionau?
- Ca să le fac casa majoritatea l-ar fi dat şi pe domnul o tură, cu condiţia să îl returnez în stare de funcţionare, v-ar mira de ce ar fi în stare unele doamne ca să se menţină sus în topul societăţii.
- Ai o privire cam pesimistă asupra umanităţii. - spune Mona care de obicei e dispusă la compromisuri şi iertări.
- Da, e tot meritul Adelei... să trăim fără să ne facem iluzii. Fără iluzii ajungi să nu îţi doreşti nimic şi inevitabil nici nu te bucuri de ceva.
- Şi Fred Vasilescu... - nu mă las eu bătută.
- Fred al meu era cam de 50 de ani, nu ca băieţii Marlboro dar avea ceva de animal de pradă în el, trebuia să îmi dau seama dar m-a cucerit la prima întâlnire. Toată şcoala Adelei s-a dus pe apa sâmbetei după un zâmbet. Banii viraţi înainte, totul absolut perfect. Era evident singur, măcar asta mi-a intrat în sânge, ştiu exact când un bărbat e singur cu adevărat.
- Cum ştii?, întreabă Ileana brusc şi ea interesată.
- Nu pot spune cum, nu e un algoritm de recunoaştere, e o stare a bărbatului singur pe care te înveţi să o detectezi în detalii aparent nesemnificative, ştie de exemplu unde sunt paharele într-o casă... hahaha - râde tot ea, poate asta e o prostie dar pe acolo e secretul să îi recunoşti.
- Şi?, spun eu din nou agasată de Ileana pe care o interesează chestii neesenţiale pentru noi, dar atât de necesare ei care îşi vede bărbatul plecând cu alta.
- Şi am făcut un apartament superb, a urmat masă de inaugurare de parcă după noi se scrisese romanul, sex năprasnic, bine sex a mai fost pe tot timpul amenajării, uneori chiar acolo printre cutii de carton şi canistre cu vopsele, da' totul avea farmec cu el.

Iar regretul din tonul e uşor de perceput.
- Sper că nu a murit în vreun accident de avion.
- Nu, adică habar nu am dacă a murit sau nu, unde e sau ce face, tot un fel de Fred, pasiune din plin, mister pe măsură.

Victor spune vesel ca şi când ar fi avut o mare reuşită:
- Eram sigur, nu ştiu cum dar eram sigur că Adele e genul ăsta.
- Genul ăsta?
- Da, varianta cultă a piţipoancelor de Dorobanţi.
- Vai! Încerc să nu râd dar nu pot şi râd iar Victor se uită la mine şi el brusc amuzat.
- Când am cunoscut-o s-a uitat la mine cu o privire cum nu mai văzusem, a trebuit să fac un efort de imaginaţie ca să o înţeleg, dar intuiţia te ajută mereu, m-a ajutat, se uita la mine ca la o marfă şi eu, prostul de mine, m-am simţit extraordinar. Adele este o femeie fantastică şi culmea cred că epoca asta nu o avantajează, ar fi avut o viaţă fulminantă numai un secol în urmă, nu ţi se pare că am pierdut ceva esenţial daca femeile ca Adele au devenit toate banale piţipoance de Dorobanţi?

Articolul anterior din rubrică
Toate articolele din rubrică
Articolul urmator din rubrică




0 comentarii

Spacer Spacer