Home

Home
Cititi-ne pe FacebookUrmati-ne pe TwitterFeed RSS gratuit

Spacer

Atelier LiterNet  Sageata  Călătorii  Sageata  Jurnal de călătorie

Articol publicat exclusiv pe LiterNet.ro

Jurnal parizian (III) - Maxime şi minime


Adrian Ţion

25.01.2016
TextText mai micText mai mare
Versiune imprimabila Adauga cu AddThis
Articolul anterior din rubrică
Articolul urmator din rubrică
25 iunie 2015

Spre Centrul Cultural Român trecem pe lângă imensa flacără aurită, încremenită în piatră sau metal, reprodusă după cea a statuia Libertăţii, gigantic proiect al sculptorului Frederic Auguste Bartholdi. Parte din statuia dăruită de Franţa guvernului Statelor Unite ale Americii cu ocazia împlinirii a o sută de ani de la Independenţa Americii. Partea cea mai înaltă a statuii: femeia cu braţul drept ridicat spre cer. Am mai întâlnit două copii ale celebrei statui în acest drum. Sunt mai multe răspândite prin lume. Toate marchează intrări. În Lumea Nouă la New York, în Musée d'Orsay şi în orăşelul Colmar (Alsacia), într-un sens giratoriu. Sunt cele cunoscute de mine. Flacăra "Libertăţii luminând lumea" de la Paris e amplasată lângă pasajul subteran unde a murit Prinţesa Diana în zborul ei spre libertate. Ce stranii şi paradoxale pagini scrie istoria! Preţul libertăţii e moartea? S-ar putea extinde ideea.


Lăsăm Flamme de la Liberté în urmă, după ce facem câteva poze, trecem Pont de l'Alma (amintit de Patrick Modiano în romanele sale) şi vedem un grup de oameni la intrarea în Ambasada Bulgariei. Puţin mai încolo, pe rue de l'Exposition, lângă Institutul Cultural Român, unde funcţionează şi ambasada noastră, alt grup. Sunt exprimate cu litere mari diferite nemulţumiri. Sunt români cu probleme, modest îmbrăcaţi, necăjiţi, agitaţi, femei cu copii în braţe care vociferează că nimeni nu-i ajută. Nici pe noi nu ne ajută nimeni să intrăm. E drept că nu ne-am anunţat vizita, aşa că nu ne putem aştepta la un accueil chaleureux. Uşa Institutului Cultural e inospitalieră, arată ca o intrare de serviciu. Geamurile de la parter şi etajul întîi sunt zăbrelite. Impresie mai degrabă sumbră decât prietenoasă. Înainte de a apăsa pe butonul soneriei din perete, uşa se deschide violent şi un bărbat de vreo 45 de ani se loveşte de noi: "Ce doriţi?" întreabă el pe româneşte, aproape răstit. Profund vinovat de prezenţa mea acolo, îi răspund că sunt un scriitor din Cluj şi vreau să donez nişte cărţi şi reviste. Dă ordin, la portable, pe un ton repezit şi tăios, lui Vlad să coboare ca să ne primească şi dispare numaidecât pe trotuar, fără să sufle un cuvânt. Ospitalitatea românească a rămas în ţară, în timpuri de mult apuse. Cea franţuzească nu s-a lipit de el.


Un tânăr subţirel şi sfielnic, afabil şi senin, coboară scările şi ne întinde mâna. E Vlad Dumea, care ne conduce în bibliotecă şi-mi propune să scriu câte o dedicaţie pe cărţile mele, ceea ce fac imediat. Scot din geantă şi câteva exemplare din revistele Tribuna şi Oraşul, aduse special de acasă, după care o cunoaştem pe doamna Doina Marian, coordonatoarea misiunii diplomatice a centrului, o femeie deosebit de amabilă, care ne împărtăşeşte, la o cafea, câteva din activităţile trecute. Evenimentele organizate au loc, fie la sediul Institutului, fie în alte locuri, cum ar fi Sala Bizantină din Palatul de Béhague, reşedinţa ambasadorului României în Franţa, unde, de pildă, Alexandru Tomescu şi Eduard Kunz au susţinut concertul extraordinar Stradivarius la Paris în 8 iunie 2015. Sunt evenimente din diferite domenii: muzică, literatură, teatru, film, arte vizuale, conferinţe. În medie, sunt cam patru evenimente într-o săptămână, dar se întâmplă să fie şi trei într-o singură zi. Asta presupune muncă, alergătură... şi într-o fracţiune de secundă sunt gata să-i acord circumstanţe atenuante bărbatului grăbit care a dat peste noi la intrare. Liniştea şi ordinea instalate între pereţii sălilor contrastează binefăcător cu zarva de afară. Incidentele neplăcute din februarie 2015, gafa cu invitaţii la o recepţie (umflată în presă), par definitiv depăşite. Amabila noastră gazdă ne invită să vizităm expoziţia de sculptură a lui Viorel Enache. "Îl cunosc pe Viorel" sare Costică al meu, bucuros să-şi etaleze aria cunoştinţelor sale pariziene, apoi îşi oferă serviciile în vederea unui posibil concert. Gazdele se arată deschise pentru o colaborare. Admirăm coloanele în valuri, structuri spiralate, volumetrii de un rafinament artistic indiscutabil ale lui Viorel Enache, facem câteva fotografii şi, înainte de a ne lua rămas bun, suntem invitaţi pe luni la o călătorie în istoria artei peisagistice şi a grădinilor pariziene, acţiune susţinută în cadrul ICR în parteneriat cu inspectorate şcolare şi licee din ţară.

În stradă, pe trotuar şi în sala de aşteptare de la intrarea în ambasadă, aceleaşi vociferări, aceleaşi nemulţumiri, inexplicabile pentru mine. Printre clădiri, mai exact de deasupra lor, Turnul Eiffel ne salută vesel ridicându-şi ceremonios pălărioara cu antena înfiptă în ea, ca un burghez gentilom din vremuri trecute. Cum să nu fie vesel, când cerul e senin şi amiaza te îmbie la plimbare prin Champ de Mars? Zăpuşeala e mare şi înainte de promenadă convenim să luăm prânzul undeva la umbră, într-un local răcoros. Chiar dăm peste unul din întâmplare. Lângă insula de românitate culturală s-a alipit şi un ostrov culinar: restaurantul Doïna, înghesuit lângă Café Le Dôme pe colţul străzii Saint-Dominique. Consultăm meniul expus la intrare şi preţurile ni se par rezonabile. Vrem să mâncăm mici cu muştar ca acasă. Costică strâmbă din nas, nu că n-ar mânca mici, dar are el reţinerile lui pe care nu ni le spune să nu-l credem românofob. Trecem peste ele şi ne aşezăm la una din măsuţele din strâmtul local. Două românce supraponderale, parţial echipate în chelnăriţe, se mişcau greu printre măsuţe, explicabil de ce au ajuns târziu la noi ca să ia comanda, deşi localul era gol. Cât am aşteptat să se prăjească micii, pe puţin o jumătate de secol, au mai apărut câţiva români rătăciţi, naufragiaţi pe petecul împănat cu artizanat autohton din belşug. Până atunci am ronţăit toate alunele din bolul de pe masă, plus că rubicondele cu fese peste medie ne-au îndesat pe gât apă minerală şi bere până când am început să protestăm. Strategie românească? Ăsta da specific! Când am spus că vrem mici fără cartofi, s-au supărat, poate de aia ne-au făcut să aşteptăm atâta, am cugetat mai apoi, bănuind deja ce ne aşteaptă iar când am primit nota, am înţeles în sfârşit mofturile lui Costică privind intrarea în acest local. El cunoştea procedura. Doină, doină cântec dulce... la Paris nu te mai duce... că te faci de râs.


Nu era să stai la rând sub soarele arzător pentru un bilet la ascensiunea pe turn, aşa că l-am elogiat pe celebrul Gustave Eiffel de la picioarele lui, aruncând peste umăr fanfaronada informativă privind aşa-zisa contribuţie românească la construirea colosului. Dacă la ridicarea statuii Cristos Mântuitorul de pe muntele Corcovado din Rio de Janeiro s-a găsit că a participat şi sculptorul român Gheorghe Leonida, musai să fie implicat şi la gigantul din Paris un român, inginerul Gheorghe Pănculescu. Mania grandorii e boală veche la români de care nu scapi cu una cu două. Protocronismul e numai una dintre ele. Sunt destui români în piscul realizărilor mondiale, dar pe Champ de Mars, ei (sau mai degrabă umbrele lor) mişună numai pe la poalele uriaşilor, cerşind. Intersectarea cu ei nu e de dorit. Se agaţă de orice silabă emisă, te apostrofează şi nu mai scapi de ei. Caruselul de la piciorul podului Iena dă impresia de bâlci. Aici se învârtesc imigranţi veniţi din diferite colţuri ale lumii să facă bani la Paris vânzând îngheţată şi suveniruri ori transportând turişti cu ricşa sau cu trăsura.

Peste Sena, esplanada Trocadero pare pustie fără freamătul apei din fântânile arteziene, dotate cu pompe masive, puternice. Un loc arid, învins de arşiţă. Toropiţi de căldură, turiştii stau pe scări sau la umbra unor statui, după ce le-au imortalizat în aparatul lor fotografic. Pe când televiziunea română emitea în alb-negru, am văzut un surprinzător filmuleţ realizat pe această platformă dreaptă ca-n palmă. Tineri şi mai puţin tineri, fete graţioase se destindeau mergând pe role, executând adevărate coregrafii artistice. Printre ei, un bătrânel uscăţiv era punctul de atracţie al mulţimii adunate. Făcea nişte piruete incredibile pentru vârsta lui, îşi flutura mâinile în vânt, era îmbrăcat deplorabil, fuma, se desfăta în lină alunecare şi surâdea superior, uimind asistenţa. Un înţelept pe role în piaţa publică vorbind despre desfătare celor prezenţi... Pură desfătare. Acum nu era niciun copil cu role şi cât mi-aş fi dorit să văd unul! Ar fi fost ca o legătură între Parisul bănuit, intuit de la distanţă şi cel prezent, descoperit în faţa mea. Fără role, esplanada e o întindere ternă, fără nimic spectaculos. Deasupra parcului se înalţă Palatul Chaillot, vidat de interes pentru noi, deocamdată. După el, zgomotul oraşului revine la cote normale. Se înserează uşor şi peste imaginile tv de altădată cade cortina.

(va urma)
Articolul anterior din rubrică
Toate articolele din rubrică
Articolul urmator din rubrică




0 comentarii

ARHIVA RUBRICII

Sageata Articol publicat exclusiv pe LiterNet.ro Insule Greceşti - Samothraki, Iuliana Marchian (5.0/5 - 2 voturi)
Sageata Articol publicat exclusiv pe LiterNet.ro Insule Greceşti - Lemnos, Iuliana Marchian (4.7/5 - 3 voturi)
Sageata Articol publicat exclusiv pe LiterNet.ro Insule Greceşti - Thassos, Iuliana Marchian (5.0/5 - 5 voturi)
Sageata Cascada Vârciorog, Florian-Rareş Tileagă
Sageata Articol publicat exclusiv pe LiterNet.ro De la Pokhara înapoi la Kathmandu, Nepal, Iuliana Marchian (5.0/5 - 8 voturi)
Sageata Toate articolele din această rubrică


RUBRICILE CATEGORIEI

Sageata În căutarea fericirii (Jurnal de călătorie în jurul lumii)


PUBLICITATE




CITIŢI-NE PE FACEBOOK


Spacer Spacer