Home

Home
Cititi-ne pe FacebookUrmati-ne pe TwitterFeed RSS gratuit

Spacer

Atelier LiterNet  Sageata  Personale  Sageata  Loc de citit

Articol publicat exclusiv pe LiterNet.ro

Promoţionale


Ioana Bâldea Constantinescu

26.01.2016
TextText mai micText mai mare
Versiune imprimabila Adauga cu AddThis
Articolul anterior din rubrică
Articolul urmator din rubrică
"Eu azi nu vreau la grădiniţă. Vreau... într-o aventură."

E târziu. Am cheile în mână, i-am legat fularul, abia mi-am pescuit telefonul de pe marginea cuierului, sunt pe jumătate încălţată, cu geanta pe umăr, în criză de timp, în pană de idei, în cea mai cruntă rutină matinală (care nici măcar nu e a mea, nu eu o duc de obicei la grădiniţă).
"Ok," zic, "nu mergem la grădiniţă."

Trag aer în piept, ieşim, închid, chem liftul, îmi leg fularul. Gândesc. Gândesc, gândesc, gândesc. Am în ceafă o privire mică şi întrebătoare şi o smiorcăială mai ameninţătoare ca un pistol la tâmplă în stand by.
"Mergem în Narnia!"

Nu, nu sunt C.S. Lewis, dar a fost o soluţie disperată. Utilă, ce-i drept. Pe la jumătatea scărilor, la ieşirea din bloc, părea ideală...
"Dar de ce era acolo iarnă?"
"Pentru că aşa hotărâse cumplita vrăjitoare Jadis din Nord, care stârnise un vifor cumplit peste întreg ţinutul şi..."
"... păi şi Aslan de ce nu o învingea? Că era mai puternic."
"Şi ea era foarte puternică..."
"Dar el avea unicorni de partea lui, şi păsările alea cu focul..."
"Phoenix. Şi castori, şi vulpi, şi fauni, şi naiade, şi..."
"Pe Moş Crăciun!"
"Aşa... stai, uşor, uşor, uşor..."

Inutil să precizez că între gheţuşul din zona Unirea şi cel din Narnia există diferenţe. Ea însă vrea să ştie cine era tatăl domnului Tumnus şi de ce îşi trădează Edmund fraţii şi cum se recunosc copacii-spioni.

E un ger ca scos din carte, simt că-mi îngheaţă respiraţia şi amintirile în creier, dar îi povestesc despre o primăvară eternă şi flori purtate de vânt din care se întrupează duhuri ale pădurii, cânt (fals, să nu ne facem iluzii) muzica pe care dansează faunii şi îi amintesc de centaurul...
"Oreius!"
"Exact! Care le-a jurat credinţă. Şi atunci cele două armate s-au întâlnit pe o pajişte nesfârşită..."
"Adică nu avea sfârşit? Păi şi ei cum ştiau unde sunt?"
"Ştiau..." (o dau cotită)
"Şi trosc, păsările alea cu focul aduceau în cioc stânci şi leuţii ăia cu aripi...
"... grifonii"
"Da, grivonii..."
"Grifonii, mami..."
"...grifonii, zbang se repezeau cu ghearele asupra monştrilor"
"Şi forţele binelui şi ale răului se încleştaseră într-o... atenţie la gheaţa aia!"
Târziu.

O adun de pe jos, verific harnaşamentul. Intact. Totul Ok. Mai departe. Suntem la trecerea de pietoni.
"Zi, mami!"
"Acum suntem atente la maşini..."
"Zi, zi, zi!"

Are şi ea dreptatea ei, în Narnia nu e trafic.

Aşa că zic despre sacrificiul lui Aslan şi neputinţa lui Susan şi a lui Lucy şi mişelia vrăjitoarei Jadis ("ce e aia mişelie, e o şmecherie?") şi Masa de Piatră şi rinocerul lui Oreius şi, Doamne, am ajuns în parc, nu mai e mult...
"Doamnă, doamnă!"

Excelent, iar am pierdut ceva. Mănuşile, portofelul, pachetul de şerveţele, jucăriile din buzunare, cartela de metrou, o, da!, ni s-a mai întâmplat. Mă întorc, toată un zâmbet, spre Bunul Samaritean care ne-a şi ajuns din urmă, să-mi cer scuze pentru neatenţia mea şi să mulţumesc pentru repatrierea obiectului încă neidentificat...
"... doamnă, o secundă, cum se numeşte povestea asta? Vreau şi eu să o cumpăr!"
Articolul anterior din rubrică
Toate articolele din rubrică
Articolul urmator din rubrică




0 comentarii

Spacer Spacer