Gabriel Faflei s-a născut pe 6 august 1968, în Bucureşti.
În 1992, a înfiinţat agenţia de publicitate Monopoly.
După 1995, Monopoly Media intră pe nişa de outdoor. A construit prima reţea de panotaj în staţiile RATB şi reţele de afişaj în gări şi pe litoral.
În 1998, Romanian Investment Fund cumpără 49% din Monopoly Media, iar după un an, Advent International, un alt fond de investiţii, cumpără integral Monopoly Media, Europlakat şi TMM, formând Euromedia.
Revine în publicitate în 2004, când lansează un nou concept de afişaj: Digital Signage, televiziune cu circuit închis în zone cu trafic mare. Reţeaua indoor Zoom, operată de Monopoly Media, ajunge la peste 3.000 de ecrane în peste 40 de oraşe din România.
În 2006, Faflei vinde pachetul majoritar către Realitatea - Caţavencu.
La sfârşitul lui 2011, renunţă la acţiuni şi la poziţia de General Manager şi părăseşte Monopoly Media, dezvoltând alte proiecte tot în domeniul digital.
Este căsătorit şi are două fete.
În 1990, Gabriel Faflei a plecat din ţară pentru a se stabili în Germania. S-a întors după câteva luni, cu gândul "de a pune culoare în România". Pentru că publicitatea înseamnă culoare şi viaţă. În februarie 1992, a înfiinţat agenţia de publicitate Monopoly. Este brandul sub care a făcut carieră şi bani în lumea publicităţii româneşti.
Petre Barbu: Dacă ar fi să asociezi un sport cu primul an de publicitate din viaţa ta, care ar fi acesta?
Gabriel Faflei: Cred că rugby. Eu mă uit foarte rar la meciuri de rugby şi am impresia că jucătorii aleargă haotic. Mi se pare un sport care, de la distanţă, pare destul de dezordonat, dar este foarte frumos. Aşa a fost şi primul meu an de publicitate, alergam dezordonat, dar spectaculos!
P.B.: Mă mir că nu ai invocat handbalul în locul rugby-ului, pentru că ai făcut handbal de performanţă în tinereţe.
G.F.: Nu am comparat începutul publicităţii cu handbalul pentru că ştiu acest sport din interior. Am jucat 15 ani. Am jucat la Dinamo. N-am fost un jucător de naţională, dar pe felia mea m-am descurcat destul de bine. Există şi în handbal o anumită dezordine "ordonată", ca să spun aşa, dar şi o încleştare, însă, pentru mine publicitatea a însemnat altceva decât handbalul.
P.B.: Pe ce post ai jucat?
G.F.: Am jucat inter şi extremă stânga.
P.B.: Şi pe "terenul publicităţii" pe ce post ai intrat?
G.F. (râde): Imediat după '90, am plecat în Germania cu gândul de a-mi găsi acolo o echipă. Am jucat handbal câteva luni. În Germania am avut un şoc pentru că până atunci nu fusesem în Europa de Vest. Un lucru care m-a impresionat a fost explozia de culori. Atunci, am realizat că trebuie să mă întorc şi să pun culoare în România! S-a produs în mine un declic: ce fac ăştia aici trebuie să fac şi eu la mine în ţară!
P.B.: Şi te-ai întors din acest motiv?
G.F.: Da, m-am întors pentru că nu mă simţeam acasă şi pentru că aveam tot timpul frustrarea: băi, dar noi de ce nu puteam să facem asta în ţară?
P.B.: Tu te gândeai deja să te întorci şi să faci un business în România?
G.F.: Da! Ţin minte că eram acolo şi dădeam telefoane acasă. Erau telefoane cu fise! Şi vorbeam cu familia şi cu prietenii şi simţeam că în România era o lume plină de viaţă. Vorbeam cu un prieten din Bucureşti şi-i spuneam câţi bani câştig în Germania, dar el nu era deloc impresionat. Îmi spunea că şi-a deschis un butic în faţa blocului, pe Ştefan cel Mare, şi că "banii pe care zici tu că îi faci într-o lună în Germania, eu îi fac în patru-cinci zile". Şi atunci m-am întrebat: unde-i adevărul?, unde sunt eu? Şi toate acestea m-au făcut să mă întorc cu gândul de a face business în România.
P.B.: Totuşi, tu trăiai într-o lume aşezată, matură, colorată şi ai fi putut până la urmă să te adaptezi.
G.F.: Planurile mele în România erau mult mai tentante. Am plecat în Germania cu gândul de a rămâne. Dar când am ajuns acolo mi-a fost clar că trebuie să mă întorc. A fost foarte ciudat. Trebuie să recunosc sincer că m-am întors în România uşor cu "coada între picioare".
P.B.: Cum adică, cu "coada între picioare"?
G.F.: În acel moment, mi-am zis să mă întorc pentru că aveam ce să fac acasă. Mulţi prieteni plecaseră în America sau în Europa şi rămăseseră acolo. Eu am simţit că nu pot rămâne pentru că eram legat puternic de ceea ce se întâmpla acasă.
P.B.: Şi ce-ai făcut când ai ajuns acasă?
G.F.: Primul lucru a fost să mă gândesc unde "să pun nişte culori".
P.B.: E o metaforă "unde să pun nişte culori"?
G.F.: E o metaforă la care ţin foarte mult şi acum. Şi cel mai simplu lucru pe care puteai să-l faci atunci era să pui undeva o reclamă.
P.B.: De ce credeai acest lucru?
G.F.: Pentru că am simţul vizual mai dezvoltat decât alte simţuri. Ideea a fost clară, m-am apucat de publicitate!
P.B.: Dar ce ştiai despre publicitate? Aveai 20 de ani!
G.F.: Nimic! Doar ce văzusem în Germania pe străzi şi la televizor. Nici n-am citit foarte mult despre publicitate. N-am avut nici timp şi nici nevoia să citesc ceva.
P.B.: Concret, ce-ai făcut?
G.F.: Eram la sfârşitul anului '90 sau începutul lui '91. Am deschis ziarul împreună cu prietena mea, actuala mea soţie, şi am căutat anunţuri. Aveam nişte bani puşi deoparte. Nu m-au tentat afacerile cu buticuri pentru că nu-mi plăcea să car cafea sau blugi de la turci. Am citit anunţurile şi m-am dus la revista "Casa", condusă de domnul Artur Silvestri. Am bătut la uşă şi i-am spus: Am 20 de ani şi vreau să muncesc. Domnul Silvestri a zis: "Ok!, agent de publicitate, plătit la comision!" Faptul că mi-a plăcut şi că am pus suflet şi nu lucram mercantil m-a făcut să ajung după câteva săptămâni şeful departamentului de publicitate. Unul dintre clienţii cu care discutam atunci a fost postul de radio Uniplus, singurul post de radio privat din acea vreme. Directorul comercial, Doru Ilie, şi Dani Klinger, unul dintre proprietari, mi-au făcut propunerea să lucrez la Uniplus. M-am dus şi m-a fascinat munca la radio, cu spoturi audio, cu crainicii în studio, cu toată atmosfera de acolo. A fost o perioadă foarte frumoasă la Uniplus!
P.B.: Vindeai publicitate pentru Uniplus?
G.F.: Da, îmi dădusem demisia de la "Casa" după câteva luni şi vindeam publicitate pentru Uniplus.
P.B.: O clipă, dar la "Casa" ce ai vândut?
G.F.: Mă duceam la firme, băteam la uşă, nu vreţi reclamă în "Casa"? A mers foarte bine, dar era un business foarte îngust. Şi la Uniplus am vândut publicitate, dar a fost foarte haios. N-am să uit asta niciodată: am făcut un spot pentru un restaurant de pe Buzeşti în care promovam "mici la mangal". Nici mai mult, nici mai puţin, "mici la mangal"! Patronul restaurantului dorea un spot în care să apară de trei-patru ori expresia "mici la mangal". Şi am făcut un spot haios cu Vali Andronescu, Dumnezeu să-l ierte!, în care promovam "mici la mangal". Şi l-am întrebat pe patron, cum adică, "mici la mangal"? Foarte bine, mici la mangal!, ne-a spus patronul. Eu am fost vocea în acel clip. Am făcut reclamă audio şi la restaurantul "Şarpele roşu". A fost un client foarte drag pentru Uniplus.
P.B.: Ce preţuri de publicitate se practicau atunci la radio?
G.F.: Nu mai ştiu. Dar luam banii direct cu geanta. Nu exista transferul bancar. Luam de-acasă chitanţierul cu ştampile şi mă duceam la clienţi. Absolut totul era încasat cash. Rupeam chitanţa, luam banii şi-i ziceam clientului, mâine apare, ascultă la radio!
P.B.: Era o inflaţie cumplită în acei ani!
G.F. (oftează): Nu-mi amintesc ce preţuri erau. A trecut atâta timp de atunci...
P.B.: Cât a durat munca la Uniplus?
G.F.: Vreo trei-patru luni, pentru că între timp mai aveam foarte multe alte oferte din domeniul comercial. Unde intram şi băteam palma cu unul, ca un făcut, primeam o ofertă de muncă. Era o criză mare de oameni în vânzările de publicitate.
P.B.: Îmi mai aminteşti de acele oferte?
G.F.: Era pe Liscani un mare magazin de încălţăminte, se numea "Sharom", vizavi de Banca Naţională. Era ţinut de un evreu bătrân, cu care m-am împrietenit foarte tare. I-am vândut publicitate la Uniplus şi după trei-patru întâlniri mi-a propus să-i fiu director de marketing.
P.B.: După Uniplus ce-ai făcut?
G.F.: Era tot în '91. Printre clienţii pentru care lucram se număra o agenţie mică a unui italian pe nume Mimo D'Ufizzi. Nu pot să-l uit: avea un metru cincizeci înălţime şi era foarte agitat. Venise în România să-i vândă Televiziunii Române, prin diverse aranjamente, filme din Italia, inclusiv filme care se difuzau după miezul nopţii. Avea tot felul de prostii de filme! Tot acest business era mascat de agenţia asta de publicitate, care se numea "Euro '90". Italianul mi-a spus să lucrez la agenţie şi să fiu omul lui de încredere. "Da, bineînţeles!" - am acceptat. În anii '90-'92, orice străin care venea în România să facă business era considerat Dumnezeu.
P.B.: Cât timp ai stat la italian?
G.F.: Vreo două-trei luni. Pentru că Mimo nu avea bani să-şi angajeze un translator, m-a luat pe mine la discuţiile cu oamenii de la TVR... (Râde.) Eu mă prezentam drept translatorul său, dar nu ştiam o boabă de italiană, ci doar ghiceam ce zicea! (Râde.) Odată, am ajuns să negociez cu Emanuel Valeriu, preşedintele TVR pe atunci, în limba română, dar fără să înţeleg chiar tot ce zicea Mimo! Negociam oarecum de capu' meu! (Râde.)
P.B.: Ce alţi clienţi aţi avut la această agenţie?
G.F.: Am cunoscut nişte băieţi care aveau compania Massa, cu care am rămas foarte bun prieten şi în ziua de astăzi. Erau o gaşcă extraordinară, munceau lejer, importau computere şi toată ziua se jucau pe calculator. Într-o zi, mi-au spus că vor să deschidă Centrul Comercial Massa: "Ne place foarte mult de tine şi vrem să te ocupi în exclusivitate de promovare şi de media buying, cu agenţia Euro '90!". M-am dus acasă şi m-am gândit: îi dau pe mâna italianului ăsta, dacă Mimo le ia banii...? Şi le-am spus celor de la Massa: "Aveţi două variante: ori vă rezolvaţi singuri problema, pentru că agenţii de publicitate nu prea existau atunci, ori aveţi încredere în mine şi vă fac eu toată treaba!"
P.B.: Câştigai bine la italian?
G.F.: Aveam doar salariu şi comision din vânzări. Nu erau sume foarte mari, dar destul de bune. La "Euro '90" am învăţat ceva despre modul cum funcţionează o agenţie de publicitate din ce îmi povestea italianul, chiar dacă această firmă era departe de advertising. De fapt, eram trei oameni acolo: eu, un tip cam de vârsta mea (care acum conduce o mare companie FMCG) şi o domnişoară care administra firma. Eu eram directorul agenţiei... (Râde.) I-am spus de mai multe ori italianului că ne-ar mai trebui nişte oameni angajaţi, ceva investiţii, dar el avea alte gânduri. Ca dovadă că, după ce am plecat de la el, a închis firma şi a plecat din ţară!
P.B.: Ce-ai făcut cu Massa?
G.F.: Celor de la Massa le datorez începutului meu în publicitate. Băieţii de la Massa mi-a spus: "Decât să te angajăm, mai bine îţi faci o firmă! Hai să facem un business adevărat, cu contracte şi cu facturi!" În prima clipă, mi s-a părut o exagerare. Era uşor de zis, dar în practică îmi creşteau responsabilităţile: birou, contabilitate, trebuia să am de toate! Până la urmă, le-am spus: îmi fac firma mea, dar trebuie să vă pun un proiect de masă pentru lansarea Centrului Comercial Massa şi să-mi plătiţi în avans nişte bani. Nu mă refeream aici la banii propriu-zişi pentru a-mi deschide o firmă. Uite că îmi aduc aminte: ca să-ţi înfiinţezi o firmă în '91 te costa în jur de 100 de dolari! Plus alergătura după acte.
P.B.: Şi cei de la Massa te-au ajutat să-ţi faci firma Monopoly!
G.F.: Da, am început demersurile înfiinţării agenţiei de publicitate Monopoly SRL la sfârşitul anului 1991, dar actele au ieşit în februarie 1992. Acesta a fost primul nume, iar Monopoly a rămas şi până-n ziua de azi brandul cu care am defilat. În momentul în care a trebuit să mă gândesc la un nume, mi-am amintit o întâmplare foarte haioasă. Un amic de-al meu, exasperat de faptul că de fiecare dată câştigam la Monopoly - un joc popular când începusem să ne jucam de-a businessul - mi-a spus senin că, dacă vreau să mă apuc cu adevărat de business, compania mea ar trebui să se numească... Monopoly (Râde.) Eram singurul acţionar şi nu ştiam prea bine ce presupune un astfel de business. În mintea mea, noţiunea de firmă însemna o chestie mare. A lucra pe cont propriu şi a lua un comision însemna o chestie mică. Era evident că trebuia să fac pasul spre o chestie mare! Şi cei de la Massa, care-mi deveniseră între timp prieteni, m-au încurajat să fac acest pas.
P.B.: Şi ai început "epopeea" cu Massa.
G.F.: Proiectul pentru lansarea Complexului Massa a început înainte de înfiinţarea agenţiei Monopoly. Practic, cele două evenimente s-au suprapus. Cei de la Massa aveau nevoie de o campanie pentru lansarea primului angro din România. Aveau nevoie de promovare ca să vină lumea la complexul comercial. În toată această poveste rolul meu a fost să aduc cumpărători în complex şi să-i conving pe buticari să-şi închirieze spaţii acolo. A fost o campanie de "poezie", adică una foarte, foarte mişto! Am testat atunci tot ce se putea testa.
P.B.: De exemplu?
G.F.: Am luat o jumătate din prima pagină a ziarelor de mare publicitate şi am scris: "Toate drumurile duc la Massa". Vă daţi seama ce slogan! (Râde.)
P.B.: Tu l-ai scris?
G.F.: Da, eram singur în firmă. Mai târziu, am cerut ajutorul a doi prieteni. Le-am spus: "Băi, băieţi, ştiţi cum facem? Nu pot să vă amăgesc că treaba asta va fi bună, adică să vă pun să plătiţi costuri de companie şi să fiţi parteneri cu mine, pentru că riscul este al meu, până la urmă! Vă dau următorul deal: două treimi din tot ce aduceţi în firmă intră în buzunarul vostru!" Îţi dai seama, dădeam prietenilor mei comision 66% din ceea ce producea compania! De ce am făcut asta? Pentru că erau prietenii mei cei mai buni şi pentru că am ales în acel moment să îmi asum toate riscurile, fără să devenim parteneri de afaceri. Şi ei au înţeles şi au acceptat imediat chestia asta!
P.B.: Să revenim la campania pentru Massa!
G.F.: Am luat apoi toată prima pagină de la "Anunţul telefonic" şi am spus că vreau ca toată lumea să citească acest ziar! Am pus prima reclamă din România care era publicată invers! (Râde.)
P.B.: Dar cum ţi-a venit să pui reclama invers?
G.F.: Era o chestie logică! Pentru că sunt o fire nonconformistă, n-am avut nicio reţinere să întreb: Băi, ce ziceţi?, dacă punem reclama invers pe prima pagină punem pariu că cel care se uită la ziar în mod sigur va lua ziarul să vadă ce scrie? Nu-i aşa că ne-am atins scopul? Şi am făcut testul ăsta şi am mers la chioşc şi am văzut reacţia oamenilor: întorceau ziarul de două-trei ori, ca pe un volan de maşină. (Râde.) A mers atât de bine, încât toate ziarele de publicitate - "Lumea Afacerilor", "Anunţul de la A la Z" şi "Bursa", dacă îmi amintesc bine - în următoarele două-trei săptămâni, aveau pe prima pagină reclama invers pentru Massa. Şi scria alb pe negru: "Toate drumurile duc la Massa". Atât!
P.B.: Care a fost impactul acestei campanii?
G.F.: Foarte mare! Dar n-a fost atât! Am făcut un teaser cu Florin Crăciunoiu, nici el nu mai este din păcate printre noi, Dumnezeu să-l ierte!, care era pe atunci şeful departamentului de ştiinţă din Televiziunea Română. Am făcut cu el un clip de televiziune cu nişte maimuţe. Memorabil! Pur şi simplu a luat nişte secvenţe dintr-un film documentar cu nişte maimuţe care săreau de pe o creangă pe alta şi le-au pus nişte cuvinte în gură: "Massa, Massa, unde-i Massa?" Iar răspunsul din off era vocea lui Florin: "Toate drumurile duc la Massa!" Ăsta era spotul TV! A fost o tâmpenie de nu se poate! Dar de foarte mare efect! (Râde.) Toate acestea au făcut parte din campania de teasing, pentru că centrul comercial nu era lansat oficial.
P.B.: Şi după ce aţi lansat Massa ce campanii aţi mai făcut?
G.F.: Am făcut prima tombolă din România pe bază de facturi. Fiecare client care cumpăra marfă din Massa peste o anumită sumă prezenta factura, primea un bilet de tombolă şi îl băga în urnă. Se trăgea la sorţi un premiu, care consta în cumpărături free în Massa, de diferite valori. La lansare, cei de la Massa, mi-au spus că facem tombola aşa cum vreau eu, dar cu o singură condiţie: "Tu să te ocupi 100%". Ce înseamnă 100%?, i-am întrebat. "Tu să faci totul! Nu ne aduce pe altcineva în acest proiect!" Am fost atunci one man show şi am ajuns să prezint pe scenă tombola şi să strig numerele câştigătoare extrase din urnă. Numai eu am lucrat la proiectul pentru lansarea Massa şi, într-o măsură mai mică, cei doi prieteni ai mei, care lucrau cu mine la Monopoly.
P.B.: Care a fost primul sediu al agenţiei?
G.F.: Şi cu sediul a fost o poveste frumoasă! Aveam mereu o spaimă de costuri mari, pentru că nu aveam un buget extern ori bani de la familie. Când am dat anunţ pentru angajare de secretară, a venit la interviu o tânără de 20 de ani, extraordinar de frumoasă, cu nişte ochi albaştri incredibili. Am rămas foarte buni prieteni şi acum. O cheamă Aida. Acum este în Canada. Interviul a fost într-o cafenea, pentru că nu aveam birou. Şi Aida ne-a zis că dacă vrem un birou în centru, ea ne propune apartamentul mătuşii unei prietene. Pe bătrânică o chema Nana şi avea un apartament cu patru camere, la etajul cinci, în blocul cu Cinematograful Patria. Nana locuia singură într-o cameră. Şi ne-am organizat acolo birourile. I-am dat Nanei nişte bani de chirie. În acel an, cât am stat acolo, a fost cea mai frumoasă perioadă din viaţa mea cu Monopoly! Nana, Dumnezeu s-o ierte!, ne făcea cafele dimineaţa, mergea în vârful picioarelor şi uneori era şi pe post de secretară, având grijă de clienţii noştri, luaţi loc aici, doriţi o cafeluţă sau o dulceaţă? Eram efectiv ca acasă, şi cel mai bun consilier de business al nostru devenise, fără îndoială... Nana!
P.B.: Cum arăta acel apartament?
G.F.: În prima cameră, sufrageria, se afla biroul meu, care era de fapt o masă cu o gaură uriaşă, pentru că soţul bătrânicii, care fusese croitor, uitase odată fierul de călcat încins, şi arsura trecuse prin lemn. Gaura era acoperită de o faţă de masă.
P.B.: Ce fel de clienţi aveaţi când stăteaţi cu chirie la Nana?
G.F.: În primul rând, a fost Massa, care aducea peste jumătate din business. Apoi, am avut mulţi clienţi foarte mici. Prin '93, am început să avem clienţi adevăraţi, când ne-am mutat în Piaţa Victoriei. Cred că în acel an au venit nişte unguri cu nişte vitamine. Se numeau Plussz. Au fost multă vreme clientul Monopoly. De asemenea, în acel timp, am reuşit să organizez Festivalul Internaţional de Dans şi "Şcoala Vedetelor", împreună cu Titus Munteanu la TVR. De exemplu, Massa a fost primul şi singurul mare sponsor pentru "Şcoala Vedetelor". Atunci am câştigat o mare expunere, în sensul că am reuşit să punem înscrisul Massa pe o mantinelă în locul covorului de dans. Pur şi simplu am făcut o mantinelă din lemn, la tâmplărie, pe care am pus bannerele. În acel moment eram regi: nu existau Pro TV, Antena sau alţii, ci doar TVR, unde aveam mare expunere în prime time cu aceste emisiuni sponsorizate de Massa şi Plussz.
P.B.: Îţi mai aminteşti bugetul de la Plussz?
G.F.: Era mare pentru acele vremuri, dar nu-mi mai amintesc.
P.B.: Ai avut vreo clipă de îndoială că s-ar putea să nu meargă afacerea Monopoly?
G.F.: Nu aveam timp de temeri. Totul era clar: producem, punem deoparte, producem, punem deoparte! În acel moment, n-am gândit Monopoly ca pe o afacere strategică. Urmăream să producem şi să ne dezvoltăm. Era o goană care mătura orice urmă de frică sau îndoială.
P.B.: N-ai fost tentat să obţii o licenţă de la o multinaţională de publicitate?
G.F.: Nu! Să-ţi spun care a fost povestea cu multinaţionalele! În '94, după ce ne-am mutat de la Nana într-un bloc din Piaţa Victoriei, pe lângă Spring Time, businessul a devenit mai cu legături, ca să spun aşa. În acea vreme, Cristi Burci şi Paul Radu erau singurii care aveau preţuri bune la televiziune, adică la TVR. Iar eu trebuia să cumpăr de la ei timpi de publicitate pentru clienţii mei. Ah, mai aveam şi clientul Finetti pe atunci! Aşa l-am descoperit pe Paul Radu, fostul meu coleg de liceu, care avea agenţia Plus Advertising. Am discutat cu Paul şi am făcut plasamente de media prin Plus. Cu Paul eram din aceeaşi generaţie, aveam multe subiecte comune şi ne înţelegeam.
P.B.: Bine, dar care e legătura cu multinaţionala?
G.F.: Ei bine, în '94, când piaţa de publicitate mergea foarte frumos, a intrat Paul în biroul meu. Parcă a fost ieri. În acel moment, Paul era cu mult peste mine în business. A intrat în birou cu o geantă maro şi mi-a spus: "Mie îmi place ce faci tu cu Monopoly, este OK, la-la-la... Vreau să fim parteneri". Hop, stai uşor, ia-o încet, stai să mă gândesc! - i-am zis. Time-out!
P.B.: Venise să cumpere o parte din Monopoly?
G.F.: Da, să fim parteneri în Monopoly. Începuseră să vină atunci multe multinaţionale în România. Şi mi-am zis: ce fac, rămân singur sau fac un parteneriat? Şi am acceptat până la urmă oferta financiară a lui Paul...
P.B.: Care a fost oferta?
G.F.: Noi doi am făcut multe afaceri şi exit-uri, dar Paul spune mereu că a fost cea mai bună afacere ever intrarea în Monopoly! El a plătit practic pe 50% din Monopoly... Eu l-am întrebat: "Ce oferi?" El mi-a spus că îmi mută pe agenţie toţi clienţii pe care nu-i poate opera din cauza conflictului de interese. Mi s-a părut genială mişcarea: uite, dom'le, eu nu trebuie să mai fac nimic pentru că îmi vin clienţi adevăraţi şi nu mai trebuie să alerg ca nebunul pe la uşi. Şi lucrul pe care îl datorez lui Paul, în foarte mare parte, este legat de know-how. Paul mi-a spus că învăţase procedurile testate pe businessul său. El mi-a promis că va sta lângă mine şi mă va învăţa. Şi s-a ţinut de promisiune, lucru pentru care îi sunt recunoscător. Eu îi dădeam memo, că pe vremea aia nu erau emailuri, şi scriam "Memo 1", "Memo 2". Cred că mai am pe undeva acele dosare cu memo-uri. Şi mă duceam zilnic la el cu dosarul cu memo-uri.
P.B.: Cum era Paul?
G.F.: Paul era cu adevărat un workaholic, muncea 20 de ore pe zi. Spre deosebire de mine, care mai aveam timp de un fotbal sau de prieteni, Paul era cu muncă, muncă şi iar muncă. Era foarte metodic, aplicat, dar şi "câine" - în sensul bun al cuvântului.
P.B.: Dar în ce constau acele proceduri de lucru ale lui Paul?
G.F.: Am citit memo-urile din agenţia lui, cum vorbeşte cu oamenii, ce obiective le fixează, cum îl ceartă pe unul, cum îl responsabilizează pe altul. Am studiat foarte atent aceste lucruri şi multe le-am aplicat în Monopoly.
P.B.: Şi oferta financiară?
G.F.: A fost un aport simbolic, care a fost, de altfel, primul din seria celor cinci exit-uri ale mele din media. Paul a intrat şi a plătit 7.000 de dolari. Am negociat noi acolo o mie-două, dar avea banii şi mi i-a plătit imediat. Dar dincolo de bani, eu am avut de câştigat din transferul de know-how. Şi atunci am început să lucrez şi pentru clienţii care veneau de la Paul.
P.B.: Care clienţi?
G.F.: Ce clienţi aveam atunci?... (Se gândeşte.) Aveam DAB, Plussz, Finetti, Massa şi alţii... Cred că am lucrat pentru un brand de la Henkel, la un moment dat. Oricum, îmi amintesc că era foarte bine organizat fluxul de la Paul.
P.B.: Paul Radu intrase deja în reţeaua Ammirati Puris Lintas?
G.F.: Cred că pregătea aderarea la reţea. Recunosc fără nicio ezitare că Paul Radu a fost pentru mine un model de organizare a businessului... Dar aici nu-i vorba de recunoaştere! Pur şi simplu îi datorez începuturile în organizarea unui business adevărat.
P.B.: Am înţeles că Paul Radu este un foarte bun negociator.
G.F.: Da, foarte bun. A fost o întâmplare din care am câştigat împreună foarte mulţi bani. Am avut un exit. Atunci trebuia să vindem lui Advent (fond de investiţii care a cumpărat Monopoly - nota P.B.). Vindeam amândoi pentru că eram parteneri. Eu eram de acord să vând după o negociere destul de importantă şi eram la telefon... Paul mi-a zis în acel moment: "Break the deal!". Am înnebunit! I-am zis: las-o dracului, suntem aproape să facem cel mai mare grup de outdoor din România şi să încasăm câteva milioane bune, nu ştiu câţi bani ai tu în buzunare, dar mie îmi trebuie foarte mult acei bani! Dar Paul mi-a răspuns clar: "Suntem prieteni, am dus tot greul, dar eu nu mă bag. Şi fără mine nu se poate face deal-ul. Pleacă de-acolo. Ăştia n-au cum să facă deal-ul fără noi, sunt la mâna noastră 100%! Pleacă!" Şi Paul a avut dreptate.
P.B.: Să revenim la momentul intrării lui Paul Radu în Monopoly.
G.F.: Eram 50 - 50, iar Monopoly era agenţie de publicitate full-service. O agenţie bună, în primii 10 în anul 1994. În 1995, a fost cea mai importantă companie neafiliată. Între 1994 şi 1995, practic în doi ani, au venit în România toate reţelele multinaţionale de publicitate.
P.B.: Şi n-ai fost tentat să atragi o licenţă de la o reţea internaţională?
G.F.: A fost o încercare cu reţeaua Carat. Eu l-am adus pe Carat în România. Dar n-a mers. Şi atunci i-am spus lui Paul: "N-are rost. Ne chinuim ca să ce...? Ok! Tu ţi-a făcut treaba cu Lintas, eu o să fiu cea mai importantă agenţie independentă din România. Eu vreau să merg pe acest drum cu orice risc!" Paul a insistat: n-o să mai existe agenţii independente pentru că vin multinaţionalele şi mătură totul! M-am întors la birou, m-am scuturat şi mi-am zis: ăsta e drumul meu, voi fi cea mai importantă agenţie independentă! Voi face reclamă la compania de apă, la firme româneşti, voi găsi eu producători români!
P.B.: Acest drum te-a condus spre outdoor?
G.F.: Am ajuns din întâmplare la outdoor. Pe lista mea de priorităţi am pus marile companii de stat. Una dintre acestea era CFR.
P.B.: Cum ai intrat la CFR?
G.F.: Am bătut la uşă, eu sunt Faflei, am cea mai bună agenţie independentă de publicitate din România. Celelalte agenţii sunt vândute Occidentului, şansa voastră este să vă faceţi reclamă cu Monopoly! (Râde.)
P.B.: Şi ce ţi-au răspuns?
G.F.: S-au uitat ăia la mine: despre ce vorbiţi dumneavoastră? Reclamă! - le-am zis. Vă facem uniforme la naşii din trenuri, vă decorăm trenurile, vă branduim vagoane, aveam un plan întreg pus pe hârtie! L-am structurat foarte bine în acel moment. Iar ei mi-au răspuns: ce băiat deştept eşti, aşa o să facem! (Râde.) M-am întors la agenţie şi le-am spus colegilor: uite ce simplu a fost, vedeţi, să stăm noi ca fraierii cu Unilever, cu Procter şi cu alţi străini, uite aici client, CFR-ul! (Râde.)
P.B.: Şi ai convins CFR-ul să-şi facă reclamă?
G.F.: M-am dus din nou la CFR şi ăia care s-au uitat pe planul meu mi-au spus: extraordinar, incredibil, dar n-avem bani pentru aşa ceva!... (Râde.) "Cum adică n-aveţi bani? Nu vindeţi milioane de bilete pe an?" Ei mi-au spus că nu există bani de publicitate în bugetul CFR. Aveau nişte bani pentru agende CFR şi pixuri, la sfârşit de an. "Veniţi anul viitor, când vom avea bani de publicitate în bugetul de cheltuieli!" - mi-au spus. Băi, băieţi, eu nu ştiu ce voi face mâine, d-apoi să aştept un an! Am plecat foarte supărat, dar imediat m-am întors la ei: "Bine, n-aveţi bani, dar aveţi ceva de dat şi pentru mine: un tren, o gară, ceva?"... (Râde în hohote.) Au râs şi ei. Crede-mă, acesta era discursul în acei ani!
P.B.: Şi până la urmă ce ţi-au dat?
G.F.: Eu vorbeam cu o doamnă de la CFR pe care până la urmă am angajat-o la Monopoly. Am rămas în relaţii extraordinare. I-am propus: daţi-ne dreptul să punem reclame în gări. Şi ea mi-a spus: dacă faceţi rost de bani, atunci vă dăm dreptul în gări. Ce idee super-tare! M-am uitat în jur şi am constatat că erau deja nişte greci care făceau outdoor în gări cu o agenţie care se numea Alma. Grecii erau amici cu Paul Radu. Amici, nu prieteni! Grecii ăştia nu prea făceau business aşa cum trebuie. Şi m-am dus la Paul şi i-am zis de gările CFR şi am făcut cu pixul pe o hârtie cum vom face noi business pe outdoor.
P.B.: Planurile se făceau pe o hârtie, pe colţul biroului?
G.F.: Cred că Paul mai are hârtia aia, sunt sigur! I-am spus lui Paul: "Am nevoie de clienţii tăi! Trebuie să scoatem două-trei sute de mii de dolari de la ei, ca să punem o reţea de outdoor în toate gările din România." Paul mă întreabă: "Bine, dar CFR-ul îţi dă voie?" Cum să nu-mi dea voie, sunt prietenii mei! Şi am semnat un contract cu CFR prin care exploatam exclusiv toate spaţiile de publicitate din toate gările din România. Din venituri le dădeam 30% în primul an, 50% în al doilea an, nu mai ţin minte exact! Dar n-aveam bani! Am făcut cu Lintas prezentări la Unilever, cu poze, cu tot ce trebuie. Unilever a spus: da, avem detergentul Dero pentru mass-market! Dero a fost primul client. Unilever a plătit un avans pentru publicitate şi m-am dus în fabrici să fac... citylight-uri cu colţare... (Râde.)
P.B.: În care fabrici?
G.F.: Nu mai ştiu... (Se gândeşte.) Şi m-am dus şi am făcut proiectul după citylight-urile pe care le avea Alma. Nu puteam să le cumpăr de la greci pentru mă costau scump şi nici nu puteam să inventez ceva ce văzusem pe-afară. Şi am reuşit să fac toate citylight-urile din toate gările. La o fabrică din Braşov le-am făcut! (Îţi aminteşte.) Ba nu, nu la Braşov, ci în Bucureşti, la SIAT.
P.B.: Şi ai ocupat gările!
G.F.: Chiar aşa pot spune că a fost acea epocă poetică: ocupaţi gările! În trei luni am produs 200 de rachete şi le-am montat în vreo 40 de gări.
P.B.: Ce erau rachetele?
G.F.: Aşa le numeam atunci, rachete! Dar acum li se spune citylight-uri. Am pus 200 de rachete în gări pentru Unilever. Acesta a fost momentul în care m-am apucat de outdoor. Era sfârşitul anului 1995. Şi atunci am uitat de agenţie de publicitate full-service. M-am dus pe această nişă de outdoor pe care se afla atunci doar Adrian Drăghici, cu panourile de lemn (fondatorul RomKU şi Europlakat - nota P.B.). Noi am venit cu aluminiu.
P.B.: Care a fost primul panou montat în Bucureşti?
G.F.: Nu-mi mai amintesc. Dar eu am "atacat" cu calcane nişa blocurilor, pentru că Drăghici ocupase gardurile cu vestitele panouri de lemn. În Piaţa Amzei, acolo unde sunt merdenelele, am instalat primul panou pe un calcan. Nu pot să uit că eram îmbrăcat la costum, am luat două macarale ca să pun pe bloc un panou de 200 de kilograme. Am oprit circulaţia în toată piaţa şi am dat totul peste cap. Peste două săptămâni, m-am uitat la Europlakatul lui Drăghici, care avea know-how din Austria, şi ce să văd? Erau nişte băieţi agăţaţi pe nişte sfori: erau alpinişti utilitari! Eu mă apucasem de outdoor fără să ştiu că există alpinişti utilitari! E drept că şi lemnul era mai uşor decât aluminiul. (Râde.)
P.B.: Dar era bătaie mare pe locurile pentru panouri!
G.F.: Nu, nu era aşa de mare. Eram eu şi cu Drăghici, Burci cu Global Media şi Dockview. Panotajul era o muncă grea, dar foarte frumoasă şi dinamică. A fost o vreme în care am avut şi 2.000 de panouri. Şi mă lăudam în glumă: eu am 2.000 de garsoniere în ţară pe care le închiriez cu 50 de dolari! (Râde.) Dar toate acestea nu erau spectaculoase aşa, ca execuţie. Mai târziu, când am făcut reţele frumoase, am avut un sentiment de plăcere şi mândrie.
P.B.: Erau clienţi pentru outdoor în aceea perioadă?
G.F.: Da, era o piaţă care funcţiona foarte bine. Cred că erau bugete peste media ţărilor cu tradiţie în outdoor. Când reţeaua Monopoly a fost bine pusă la punct, n-am mai alergat după clienţi, pur şi simplu ei veneau la noi. De fapt, clienţii ne-au împins să ne dezvoltăm. Apoi au început să vină afacerile cu primăriile. Îmi amintesc că doi ani de zile am mers numai cu trenul, din oraş în oraş, din gară în gară, ca să negociez ceva, ca să mai punem un panou. Nu există gară mare sau medie din România să n-o fi văzut!
P.B.: Cum te-ai înţeles cu administratorii blocurilor pe care ai pus calcane?
G.F.: Foarte bine! Îmi amintesc de o locaţie de pe Ana Ipătescu din Bucureşti, care a fost tot timpul a mea. Era o doamnă, administratorul blocului, foarte rasată, trăită pe la Paris, din familie bună de pe vremuri, care dorea să negocieze numai cu mine. Nu dorea cu vreun alt om de la Monopoly, doar cu mine! Negocierea dura jumătate de zi, timp în care mâncam dulceaţă şi beam toate cafelele, şi ea îmi povestea viaţa ei, iar eu îi povesteam viaţa mea. Doar trei minute vorbeam despre business! Dar această doamnă dorea să vorbească cu mine o dată la şase luni, când negociam trei minute! Doamna nu presa la preţ, ci doar mă aşeza frumos pe fotoliu şi îmi povestea viaţa ei. Era un loc de foarte mulţi bani.
P.B.: Cum ai cucerit litoralul românesc?
G.F.: În '96, la modă erau staţiunile Olimp-Neptun. Am făcut un contract cu Primăria Mangalia pentru strada principală, dar nu mi-a dat exclusivitate. În schimb, ca să nu vină concurenţa peste mine, am pus în contract o clauză ca nimeni să nu aibă voie să pună vreun citylight la mai puţin de 100 de metri de rachetele mele. Aşa încât am pus citylight-uri din 200 în 200 de metri. Când am dat drumul la lumină pentru prima dată şi m-am uitat din capăt de la Olimp, am avut senzaţia că este o pistă de avioane. A fost o nebunie! Am făcut foarte mulţi bani cu acea reţea, în primul rând de la producătorii de ţigări.
P.B.: Dar greutatea outdoor-ului era în Bucureşti!
G.F.: Aşa este. Aproape toate panourile montate atunci în Bucureşti erau ilegale, pentru că ăştia de la Primărie nu dădeau autorizaţii. Cred că asta a fost lovitura mea: trebuie să se poată! Pentru că mă săturasem să avem panouri fără acte! M-am dus la Primăria Capitalei şi le-am spus: băi, băieţi, e cazul să aveţi şi voi nişte staţii de autobuze aşa cum sunt la Paris sau în alte capitale. Ei mi-au spus: ai să-ţi rupi gâtul! Nimeni nu mi-a dat nicio şansă. Am cunoscut pe şeful Departamentului de Publicitate din Primăria Bucureşti, un domn Brozici, un bătrânel la vreo 60 de ani, fără sprijin politic, fără nimic. L-am luat pur şi simplu de mână şi i-am propus următorul experiment: mergem cu ăia de la RATB şi identificăm un număr de staţii şi, fără nicio mânărie, le scoateţi la licitaţie, să vină toată lumea. Am făcut studiu în şase luni. În fiecare dimineaţă mergeam cu Brozici şi făceam poze la staţii şi le lipeam la dosar. Şi s-au pus aceste dosărele la Primărie. Am mizat pe un lucru care mi-a ieşit 100%. În 1997, când făceam chestia asta, veneau fondurile de investiţii în România. Cu unul dintre fonduri, Romanian Investment Fund, am început să discut şi am forţat un pic nota şi am zis că totul este aranjat cu Primăria Bucureştiului. Le-am spus celor de la fond că vom avea cel mai tare business de outdoor din România: 500 de staţii ale noastre în Bucureşti! Cei de la fond au zis OK! Atunci, le-am cerut banii, dar ei s-au abţinut: nu prea ţi-am da banii dacă nu se întâmplă acest deal cu staţiile. Dar eu le-am spus: se întâmplă! Hai să facem un precontract şi am să vă demonstrez că se va întâmpla!
P.B.: Începuse licitaţia la primărie?
G.F.: Nu! Când m-am dus să fac caietul de sarcini, le-am spus celor de la primărie că singura şansă ca acest proiect să iasă este să fie făcut bine, nu pe brânci, ci legal! Ca să faci un asemenea proiect, trebuie să ai bani. Ca cei din primărie să te creadă că ai bani, trebuie să-i arăţi. Şi le-am spus: eu pot să pun pe masă o garanţie de cinci sute de mii de dolari. Dacă nu-mi fac treaba ca lumea, îmi luaţi banii. Eu aveam deja banii angajaţi la nivel de intenţie cu RIF. N-a fost trafic de influenţă, ci doar le-am arătat că am banii pentru proiect şi că este un proiect serios şi solid. În acel moment, ne-am calificat la licitaţie Drăghici şi cu mine.
P.B.: Ai negociat staţiile cu Adrian Drăghici?
G.F.: A fost cea mai tare negociere a mea cu Drăghici, pe holurile primăriei. Au fost licitate şase pachete de staţii. I-am spus lui Drăghici aşa: "Dacă vrei linişte, vreau să împărţim. Nu vreau să iau eu totul pentru că este periculos. Îţi dau două pachete şi eu iau patru!" L-am convins să ia două pachete, cele mai mari, dar nu aşa de bune ca acelea patru mici ale mele! A fost o chestie pe muchie de cuţit acolo pe holuri: dacă nu vrei, ne certăm şi creşte preţul la licitaţie şi explodează proiectul!
P.B.: Ce-a răspuns Adrian Drăghici?
G.F.: Drăghici, care este un tip foarte conservator şi foarte pragmatic, a fost de acord. Mai cu seamă că mai erau şi alţii în joc. Drăghici a luat două pachete, eu am luat patru. Eu aveam şi banii ca să ridic imediat staţiile. Am urcat în avion şi m-am dus la Sedan, în Franţa, la un producător foarte mare de mobilier urban. M-am dus la fabrică, am bătut la poartă şi le-am zis că vreau să fac şi eu staţii în Bucureşti. Am stat vreo lună şi ceva acolo, pe linia de producţie. S-au făcut şi am plătit. La francezi am descoperit panoul derulant, care a fost o premieră pentru Europa de Est. Am comandat şi 15 panouri derulabile...
P.B.: Ce impact au avut staţiile la clienţii publicitari?
G.F.: Am vândut din prima toate staţiile la producătorii de ţigări şi panourile derulante cu 12 feţe. Timp de şase luni, am avut ocupate toate aceste 12 feţe, la un preţ dublu faţă de un panou normal. În vreme ce unul care avea un panou pentru 200 de euro, eu luam 2.400 pentru un panou derulant. Într-o noapte am montat toate panourile derulabile, practic schimbând faţa outdoor-ului din Bucureşti. A doua zi dimineaţa, a fost un şoc pe piaţă.
P.B.: Şi cu RIF cum a rămas?
G.F.: Staţiile s-au vândut ca pâinea caldă, fapt pentru care băieţii de la Romanian Investment Fund au investit 2,7 milioane de dolari, cumpărând 49% din Monopoly, apoi au ieşit după nouă luni pentru patru milioane de dolari, după ce au vândut agenţia la fondul Advent pentru o ofertă de nerefuzat. Deci, au făcut 1,3 milioane de dolari fără să vină nicio zi la serviciu! (Râde.)
P.B.: Ai fost un om care ai alergat pe terenul publicităţii, şi nu unul de birou.
G.F.: Eu pot să mă numesc mai mult un antreprenor decât un om de publicitate. N-am avut şcoala multinaţionalelor şi n-am simţit nevoia să mă aşez. De aceea, am făcut totul aşa cum am considerat. N-am niciun regret în privinţa asta.
(14 februarie 2013)
Chestionarul lui Bernard Pivot
P.B.: Care este cuvântul tău favorit?
G.F.: Vesel.
P.B.: Care este cuvântul care nu-ţi place?
G.F.: Nu-mi plac oamenii trişti şi cu o atitudine negativă.
P.B.: Ce îţi face plăcere în mod deosebit?
G.F.: Fiicele mele se mă pupe pe obraji.
P.B.: Ce îţi displace cel mai mult?
G.F.: Să mă trezesc foarte devreme.
P.B.: Înjurătura preferată?
G.F.: Nu pot să spun.
P.B.: Ce sunet îţi place?
G.F.: Vuietul mării.
P.B.: Ce sunet nu-ţi place?
G.F.: Picamerul şi flexul.
P.B.: Ce profesie ţi-ar fi plăcut să ai dacă n-ai fi lucrat în publicitate?
G.F.: Administratorul unui hotel de vreo 10 camere, cu restaurant, undeva în Franţa.
P.B.: Ce profesie nu ai practica în ruptul capului?
G.F.: Şofer.
P.B.: Dacă Raiul există, ce ţi-ai dori să-ţi spună Dumnezeu când vei fi ajuns la Porţile Raiului?
G.F.: Welcome! Meriţi să fii aici!