Home

Home
Cititi-ne pe FacebookUrmati-ne pe TwitterFeed RSS gratuit

Spacer

Atelier LiterNet  Sageata  Proză scurtă  Sageata  Miscellanea

Articol publicat exclusiv pe LiterNet.ro

Discursul


Mihaela Pascu-Oglindă

30.01.2016
TextText mai micText mai mare
Versiune imprimabila Adauga cu AddThis
Articolul anterior din rubrică
Articolul urmator din rubrică
Cel mai bine ar fi să încerce să scrie pe foaie un fel de discurs. Aşa cum văzuse că a făcut primarul din oraş când le-a ţinut prelegerea despre schimbările pe care trebuie să le facă fiecare cetăţean în parte. Asta dacă vor binele oraşului, se înţelege. Da, o să încerce să compună un astfel de discurs. O să şi-l spună mai întâi ei înseşi şi, în felul ăsta, o să verifice dacă are sau nu dreptate. Altă metodă mai bună nu cunoaşte. Dar adevărul are întotdeauna o singură faţă, aşa i-a spus mama ei. "Ţine minte, Adelaide, adevărul are întotdeauna o singură faţă". E aproape amuzant că viitorul ei ar putea depinde chiar de un chip. Adelaide zâmbeşte ori de câte ori se gândeşte la asta. Adevărul are un singur chip, cel pe care l-a zărit într-o dimineaţă lucind de sub oglinda îngheţată a apei. Ar fi întins mâna după acea imagine, s-ar fi aplecat să ia bucata de ziar dacă nu i-ar fi fost ruşine de ceilalţi, dacă nu s-ar fi cutremurat la gândul că ei deja o privesc, gata oricând să o atace. Aşa că a mers mai departe, însă numai după ce şi-a întipărit bine în minte fotografia pe care cel mai probabil ar fi scos-o oricum ferfeniţă de sub gheaţă. "Bună dimineaţa, mamă", rosteşte şi îşi întinde mâinile pe faţa de masă imaculată, ştiind că ea o va privi, va dori să ştie, fără să o mai întrebe, dacă degetele şi unghiile îi sunt curate, dacă gulerul cămăşii ei stă drept, dacă Adelaide e mai fericită azi decât ieri sau dacă îi ascunde ceva.

Cu privirea asupra celor câteva flori din vasul de pe masă, Adelaide se gândeşte că întotdeauna în acest oraş oamenii îşi spun mai multe atunci când nu vorbesc şi poate tocmai acesta e motivul pentru care cu toţii au început să vorbească din ce în ce mai puţin.

O să ia o hotărâre în următoarele zile. Mai întâi discursul, apoi o hotărâre. Poate va găsi cheia tocmai atunci când se va afla la jumătate, o să vadă ea. Până atunci însă, nu are ce altceva să facă. În lumina soarelui de dimineaţă, partea dinspre stradă a gardurilor, vopsită în alb, străluceşte pe alocuri orbitor. Adelaide îşi fereşte privirea, însă continuă pe acest drum care o conduce până la magazin. Răsuceşte cheia, trage perdelele, pune semnul "Deschis" pe uşă şi trece în spatele tejghelei. Întinde mâinile pe blatul de lemn, lustruit cu grijă de tatăl ei o dată la câteva luni. Rafturile din jur sunt meticulos aranjate. Un foc mic, într-un colţ. Mătăsurile ar fi primele care s-ar topi. Apoi bumbacul şi textilele de in. Ţesăturile mai groase, cele aspre, cele pe care niciodată nu le-a putut suferi, ar arde cel mai greu. Înainte de asta (cum de nu i-a trecut niciodată prin minte?), s-ar înfăşura în cea mai scumpă mătase. Clopoţelul de deasupra uşii întrerupe jocul pe care Adelaide l-a inventat încă din copilărie şi pe care îl cunoaşte doar ea. Şi mai ştie că în spate ar fi închis el, dar nimeni nu ar afla. Ar fi secretul ei, aşa cum are deja altele, secrete pe care nu le poate spune nimănui, dar pe care îi vine să le strige în gura mare, în mijlocul străzii, într-o după-amiază în care cei mai mulţi dintre ei s-ar afla acolo, la plimbare sau cu treburi. Le-ar tulbura teribil după-amiaza. Şi apoi? Mai departe nu ştie.

Cel care a intrat cumpără doi metri de bumbac şi pleacă. Adelaide priveşte mult timp către uşă şi către punctul în care umbra primului client din această zi a dispărut. Va mai sosi cineva. În toţi aceşti ani, în liniştea aceea absurdă, a învăţat să ghicească momentul în care se apropie cineva. nu ştie cum, dar reuşeşte. Uneori ştie dacă persoana care se apropie e bărbat sau femeie. Alteori ghiceşte chiar cine va intra pe uşă. Acum se apropie o femeie, ştie asta. Va cumpăra mătase sau in. Sau o să se răzgândească, cine ştie. Şi asta e totuşi la fel de posibil, îşi spune, în timp ce mâinile ei continuă să fie întinse pe tejghea, la fel ca mătăsurile pe care le va desfăşura în curând sub ochii cumpărătorului.

E într-adevăr o femeie cea care intră. Acum ştie sigur: a venit după mătase. "Bună dimineaţa, Adelaide", iar mâinile ei se îndreaptă deja către sulurile şi cutiile în care păstrează mătasea cea mai fină. O cunoaşte. Asta va dori. E singura femeie pe care o cunoaşte, chiar dacă nu foarte bine, aproape deloc, dacă stă se gândească, al cărei parfum l-a simţit vreodată. Nu a îndrăznit niciodată să o întrebe ce e. Şi nici să îi spună altceva mai mult decât preţul mătăsii, înainte ca femeia să plătească şi să iasă, lăsând în urma ei sentimentul că se află încă în cameră.

Adelaide va proceda la fel şi de data asta. Nu, nu o va întreba nimic. Nu ştie cum. Poate că discursul ar ajuta-o. Poate că ar trebui să i-l strecoare ei, printre straturile de mătase, data viitoare când va mai veni să cumpere ceva. Ideea o face pe Adelaide să strălucească, un moment, de bucurie. Ce idee bună. Nu-şi aminteşte când a avut ultima oară o idee care să o bucure atât de tare. De fapt, nu-şi aminteşte când s-a bucurat ultima oară, pur şi simplu. Da, discursul, va merge acasă şi îl va scrie chiar în seara aceasta.

Încă un clinchet, la o jumătate de oră după ce ea a plecat, când mirosul de parfum se disipase şi el. "Bună dimineaţa, tată". Cum de nu şi-a dat seama? Ea era imaginea aceea din ziar, ea era fotografiată acolo, cu perlele acelea care îi înconjurau încheietura. Nu văzuse, dar sub pojghiţa aceea de gheaţă, rochia fotografiată era făcută din mătase cumpărată de la Adelaide. Nu, nu va ajunge niciodată acolo. Discursul nu are niciun rost. Ştie asta şi, mai mult de-atât, o simte. Simte frigul care s-a instalat în cameră de când a ajuns el. E din ce în ce mai frig, deşi afară e în toiul verii. Ştie ce trebuie să facă. Se va încălzi. Mai întâi, cheia, de data aceasta de la camera din spate. Mătăsurile sunt primele care se topesc. Îi pare rău că femeia aceea nu va mai putea să cumpere mătase de aici. Bumbacul se aprinde uşor, dar asta nu o surprinde. Flăcările pornesc exact în direcţia imaginată de ea ani de-a rândul. Ce prostie, să scrie un discurs. De parcă asta ar fi salvat-o. De parcă ar fi stat cineva să o audă citind. De parcă i-ar fi păsat cuiva că, în timp ce citeşte, are mâinile şi degetele curate, curate...
Articolul anterior din rubrică
Toate articolele din rubrică
Articolul urmator din rubrică




0 comentarii

Spacer Spacer