Home

Home
Cititi-ne pe FacebookUrmati-ne pe TwitterFeed RSS gratuit

Spacer

Atelier LiterNet  Sageata  Dialoguri  Sageata  Miscellanea

Articol publicat exclusiv pe LiterNet.ro

Confuzia


Ilinca Bernea

12.03.2016
TextText mai micText mai mare
Versiune imprimabila Adauga cu AddThis
Articolul anterior din rubrică
Articolul urmator din rubrică
Printre multe alte hibe pe care le are oraşul ăsta nenorocit e şi faptul că, ori de câte ori eşti în situaţia de a merge într-un loc în care n-ai mai fost şi, printr-un concurs de împrejurări favorabil, nimereşti strada, deşi nu e simplu deloc pentru că urbea în sine e un labirint, îţi poate lua o veşnicie să depistezi destinaţia finală, căci aproape nici o casă nu are număr. Oricum, din maşină e foarte dificil să identifici numerele, chiar şi atunci când ele există, pentru că sunt plasate parcă înadins în unghiuri şi în locuri greu sesizabile, dar chiar şi când mergi pe jos şi stărui în dreptul fiecărei porţi te poţi pomeni în impas.

Ieri a fost o zi ploioasă. Una dintre zecile de zile ploioase care se ţin lanţ de la o vreme încoace. Trebuia să ajung la o asemenea destinaţie, necunoscută, undeva în centru, pe o stradă mică, nu tocmai circulată, cu sens unic. O stradă greu accesibilă. Fiindcă ploua, am luat taxiul. I-am dar adresa şoferului, iar acesta m-a debarcat la un moment dat în dreptul unei clădiri fără identitate, acolo unde socotise el că ar fi fost cazul să fie numărul 12, la care trebuia eu să ajung. M-am pomenit derutată, în mijlocul unui punct total necunoscut al oraşului. Mi-am propus să întreb pe cineva, un locatar din zonă, dacă are idee de numărul la care mă aflam, dar strada era pustie, aşa cum nu îmi mai fusese dat să văd vreuna la o oră de vârf în acest oraş ultraaglomerat. Avusesem mult de scris în acea zi şi aveam ochii obosiţi după un număr considerabil de ore petrecute în faţa monitorului. Era ora şase după-amiaza, într-o zi de martie şi începea să se întunece.

În acel moment de derută în care scrutam cu privirea împrejurimile, o maşină se opri în dreptul meu. Prin geamul lateral, aburit şi năclăit de ploaie, mi s-a părut că-i desluşesc chipul lui nenea Doru. M-am bucurat de coincidenţă. El trebuia să fie. De ce ar fi oprit un străin chiar în dreptul meu? M-am uitat la el, m-am îndreptat spre maşină, a deschis portiera şi m-am repezit să îl sărut pe obraz. Nu era nenea Doru. M-am fâstâcit, jenată, m-am scuzat, am ieşit din maşină rapid şi m-am retras în stradă, revenind la situaţia anterioară de derută şi, pe deasupra, intimidată de gafa pe care o făcusem. Un minut mai târziu, şoferul pe care îl confundasem cu nenea Doru răsucea cheia în broasca unei uşi a clădirii în dreptul căreia mă postasem eu confuză, ca o curcă plouată la propriu... Chiar ploua rău, ce să zic? Şi nu aveam umbrelă la mine. Ruşinată de gafa de mai devreme am început să mă scuz şi să-i explic omului cum că îmi slăbise vederea, n-aveam ochelarii la mine şi pur şi simplu, de la distanţă, prin portiera maşinii îmi păruse că e altcineva, dar nu părea deloc convins de cele ce le îndrugam şi m-a invitat la o cafea. Replica lui a avut darul de a mă face să mă simt şi mai timorată, dar de data aceasta nu din cauza propriei mele erori, ci pentru că mi se părea jignitor să nu fiu crezută şi să fiu tratată drept o femeie de stradă care încercase să îl agaţe. Am reluat mărturisirea cu aceeaşi bună credinţă, pe un ton ceva mai ferm, insistând asupra scuzelor de rigoare. Uneori repetiţia unor cuvinte poate fi receptată ca o întărire a unui adevăr: "Îmi cer mii de scuze, v-am confundat". Ba chiar i-am explicat şi situaţia de facto în care mă aflam: trebuia să ajung într-o clădire la o întâlnire, mai precis la numărul 12, dar din păcate pe strada respectivă nici o casă nu era numerotată. Persoana cu care trebuia să mă întâlnesc avea acolo biroul, dar era într-o şedinţă şi nu-i puteam telefona. Bărbatul mă urmărea, intrigat, cântărindu-mi din priviri gesticulaţia, dând parcă semne să mă creadă. Pe de altă parte, aparenţele mă incriminau în sensul care i-ar fi dat lui apă la moară... El lucra acolo, de aceea oprise în dreptul meu. Eu mă azvârlisem în maşina lui.

M-a invitat pentru a doua oară la cafea, să ne cunoaştem mai bine. Un amestec de scârbă şi revoltă îşi făcea loc spre esofagul meu pornind dinspre stomac. "Vă rog să mă scuzaţi", am îngăimat încă o dată, încercând să nu îmi trădez repulsia şi anxietatea. "Dacă spuneţi că lucraţi aici, chiar nu ştiţi ce număr are clădirea aceasta?" Nu, nu ştia, habar n-avea. Poate că spunea adevărul, nu îmi dau seama. Eu nu mă îndoiesc de spusele oamenilor, aşa cum se îndoia el de spusele mele. Mă sorbea din ochi libidinos. Cât de pervers trebuie să fii încât să îţi imaginezi că o femeie îmbrăcată cât se poate de decent, cu un aer rătăcit care se holbează după numerele caselor stând pironită pe trotuarul unei străzi pustii e o prostituată? Nu doar că nu mă credea, dar insistenţa lui începuse să îmi dea fiori reci. Mi-am făcut socoteala că, dacă era să îndrăznească să mă atingă, aş fi putut să îl lovesc destul de rău. Am picioare puternice, sunt într-o formă fizică bună şi în cazul în care sunt atacată pot reacţiona defensiv destul de prompt şi violent. Chiar dacă ar fi fost să fiu o smintită care zâmbeşte frumos unor necunoscuţi şi îi sărută pe obraz, aşa, tam nesam, nu însemna că sunt o prostituată, poate că nu eram în toate minţile sau poate că eram un blestemat de înger. Sau poate că spuneam pur şi simplu adevărul.

Gândul că individul îşi putea şi el închipui că sunt o rătăcită sau chiar o persoană onestă şi totuşi insista să merg cu el la o cafea, mă alarma teribil, de data aceasta nu în ceea ce mă privea, ci într-un sens impersonal. Chiar aş fi putut să mă apăr. Nu îmi era frică, era altceva decât frică, era un fel de fobie, de oroare... o senzaţie asemănătoarea celei pe care o am la vedea imaginii unui şarpe. Îmi venea să vomit. Nenorocitul chiar ar fi fost în stare să profite de o femeie rătăcită... sau de una care pur şi simplu nu era în apele ei, dar care apucase să îl refuze categoric de trei ori. Am mârâit un "bună-ziua" printre dinţi, m-am răsucit din călcâie şi m-am deplasat trei metri mai încolo. Individul continua să se holbeze la mine. Am sunat în şedinţă şi am aflat că mă aflam la o uşă distanţă de destinaţie. Am intrat, dar n-am răsuflat câtuşi de puţin uşurată. Tremuram şi îmi ardeau obrajii de furie. M-am gândit, fără să vreau, la situaţia în care chiar sunt prostituatele. Oare lor nu le e silă? Cum pot suporta să fie atinse de necunoscuţi? Cum pot suporta să fie chiar şi doar privite lasciv de oameni care nu le inspiră nici un fel de atracţie, dimpotrivă?

Cel pe care îl confundasem îşi scoase celularul din buzunar şi formă un număr, apoi dispăru pe uşa pe care o descuiase mai devreme.

Violatorii, pedofilii şi ticăloşii perverşi, hărţuitorii îmi sunt la fel de nesuferiţi şi atunci când se manifestă în corpuri de femei. Bărbaţii frumoşi, mai rari fiind, sunt mai vânaţi decât femeile frumoase, ăsta e adevărul. E o prejudecată ideea că femeile nu pot face rău bărbaţilor sau că, în tot cazul, nu sunt la fel de scârboase, de toxice şi de nocive atunci când insistă şi insistă şi insistă, refuzate fiind. Ba sunt la fel de scârboase.

Mă gândeam la toate acestea cu oarecare ironie, aşteptând să mă pescuiască din clipă în clipă cunoscutul meu când un braţ vânjos mă înşfăcă pe la spate şi o mână îmbrăcată într-o mânuşă de piele maronie şi jegoasă mi se lipi de omoplat. O matahală cu nişte fălci demne de o specie de pradă, cu nişte buze late şi cărnoase ca nişte cârnăciori şi cu o frunte mică, îngrămădită sub o claie de păr smăcuit cu gel, mi se propti în faţă cu un aer ameninţător.
- Cine p... mea e asta? că n-o cunosc.
- Păi nici eu n-o cunosc, băi Sile, am zis că e una din fetele tale! îi desluşii eu, venind de undeva din spate, vocea celui pe care îl confundasem cu nenea Doru.
- Nu e băi, boule! Şi-apoi asta-i bătrână, să tot aibă vreo 35.

N-am crezut că mă putea îngrozi şi tulbura mai rău înţelesul acestei replici decât perspectiva unei agresiuni sexuale şi a altor posibile nenorociri care ar fi putut decurge din idioata de situaţie în care mă aflam.

Namila buzată se făcu nevăzută.
- Să ştiţi că eu nu vă găsesc bătrână deloc, încercă să mă consoleze confundatul.

Pesemne că îmi întrezărise lacrimile în colţul ochilor sau poate mi se prelinsese tuşul rimelului pe obraji. Pe când aveam vreo 20 de ani, unchiul meu mi-a făcut instructajul: "Să nu-ţi închipui că toţi bărbaţii care se vor apropia de tine îşi vor dori să le fii partener de viaţă. Cei mai mulţi se vor rezuma la sex, te vor dori şi-atât". Recent, tot el mi-a spus: "De-acum să te aştepţi ca bărbaţii să îşi dorească de la tine legături mai serioase. Nu te vor mai căuta pentru sex". Nu ştiu de ce, dar, şi atunci, şi acum, cuvintele lui au avut darul de a mă răni la fel de tare, deşi afirmau lucruri cu înţeles opus.

Cunoştinţa mea, care coborâse în stradă, să mă întâmpine, se arată contrariată. Pesemne aveam un aer răvăşit:
- S-a întâmplat ceva? Eşti bine?
- N-am nimic, sunt puţin ameţită şi obosită. Cred că de la ploaie.

Când au trecut cei 20 de ani dintre cele două replici ale unchiului meu?
Articolul anterior din rubrică
Toate articolele din rubrică
Articolul urmator din rubrică




0 comentarii

Spacer Spacer