12.02.2016
Editura Tandem Media
CARTE DE VIZITĂ

Dragoş Grigoriu este fondatorul şi proprietarul grupului de comunicare Tempo.
A intrat în publicitate în toamna anului 1991, devenind Client Service al agenţiei Graffiti.
În 1993, pentru câteva luni, a fost directorul general al ziarului "Ultimul cuvânt". Revine în industria publicităţii în 1994, înfiinţând agenţia Contrapunto.
În 1996, lansează agenţia Tempo Advertising, care devine în scurt timp un jucător important pe piaţa publicităţii prin premiile de creaţie câştigate.
A urmat doi ani Facultatea de Electronică din Bucureşti (1990 - 1991). Are un Executive MBA la Berlin (2006 - 2008).
S-a născut pe 5 septembrie 1970, la Bucureşti.
Este căsătorit şi are doi copii.

În 1991, Dragoş Grigoriu avea 21 de ani. Se bucura de al doilea an de libertate în România postceauşistă. Libertatea l-a condus spre lumea publicităţii. Haotică, zgomotoasă şi sălbatică. Tânărul de atunci a avut şansa de a alege: Facultatea de Electronică sau publicitatea. A ales aşa cum a simţit.


Petre Barbu: Dacă ar fi să asociezi un sunet cu anul în care ai cunoscut lumea publicităţii, care ar fi aceasta?
Dragoş Grigoriu (râde): O orchestră foarte zgomotoasă. Fiecare instrumentist încerca să scoată independent un zgomot cât mai puternic.

P.B.: Nu exista o armonie, o linie melodică?
D.G.(râde): Tocmai asta era: nu exista o melodie, ci se auzea un zgomot împins la maximum pentru că nimeni nu ştia care era partitura. Toţi strigau cât îi ţineau plămânii ce aveau de vânzare. Dacă aveai plămâni puternici strigai ca să-l acoperi pe cel de lângă tine. Dar asta nu însemna că strigai şi bine. Important era să fi auzit că ai ceva de vânzare: măsline din Grecia, portocale, banane, cafea, televizoare color, bere la cutie, cam tot ce se cerea pe piaţă în acei ani.

P.B.: Şi locul tău care a fost în acea orchestră foarte zgomotoasă?
D.G.: În zona în care exista zgomotul cel mai mare. Încercam să-i acopăr pe ceilalţi. (Râde.) Dar la un moment dat am simţit nevoia de armonie. Nu că aş avea ureche muzicală, dar am instincte. Şi instinctul îmi spunea că nu se putea merge prea departe în acest stil dezordonat.

P.B.: Ţi se părea firească acea hărmălaie?
D.G.: Noi, cei care suntem mai vechi în publicitate, când ne gândim la perioada aceea de început, spunem că nu vor mai fi niciodată lucrurile de atunci: oamenii, atmosfera şi spiritul. Sigur, este un truism, nu vor mai fi niciodată! Dar greşim pentru că uităm contextul. Aproape 20 de milioane de oameni intrau într-o nouă viaţă. Era începutul unei societăţi pseudocapitaliste. Toate simţurile noastre erau întinse şi excitate la maximum. De aici şi sunetele dizarmonice care se auzeau atunci. Toată lumea suferea de o febră de a face ceva, de la a-şi conserva situaţia pe care o avea până la Revoluţie până la a vinde rulmenţi în Turcia.

P.B.: Îţi mai aminteşti de "febra" de care sufereai în '90-'91?
D.G.: "Febra" vieţii mele s-a suprapus aproape firesc cu febra socială din anii '90. În '89, am terminat liceul. Revoluţia m-a prins în armată. Apoi, am început Facultatea de Electronică.

P.B.: De ce ai dat la Electronică, erai tare la matematică?
D.G.: Întotdeauna am fost tare la a sesiza oportunităţile. Aici, oportunitatea a venit în primăvara lui '89, când generaţia noastră din ultimul an de liceu a fost anunţată că cine nu va lua la facultate va fi trimis să lucreze la mină. Anunţul acesta a demotivat o întreagă generaţie. La noi, la Liceul Mihai Viteazu, a venit cineva de la partid care ne-a spus să fim atenţi cu facultatea pentru că, dacă nu luăm, vom merge la mină. Şi ne-a spus asta ştiind că la Mihai Viteazu sunt copii de părinţi cu anumite relaţii, mai puţin ai mei. Şi le-a spus în special celor care aveau relaţii pe toate liniile că "numai dacă nu aveţi o mână sau un picior vă puteţi salva de mină". Aşa a spus cel de partid! Atunci s-a produs un cutremur extraordinar. Noi fiind clasă de electrotehnică, prin definiţie, băieţii dădeau la Electronică, fetele la Medicină. Pentru că toţi s-au speriat foarte tare de acel anunţ ameninţător, au coborât o treaptă mai jos, şi cei care dădeau la Electronică s-au reorientat la Electrotehnică, cei care vizau Electrotehnica s-au dus la Energetică. La fete, Medicina s-a transformat în Chimie sau în Medicină Veterinară. Atunci, eu împreună cu alt coleg, amândoi fiind arătaţi cu degetul că suntem brânză bună în burduf de câine, am zis, bă, asta e o oportunitate! Dacă toţi au fugit, înseamnă că se eliberează acolo, la Electronică, şi o să fie mai uşor de intrat. Am intuit corect. Noi doi am fost singurii care au dat la Electronică.

P.B.: Chiar şi aşa, fără prea mare concurenţă, examenul era dificil la Electronică, şi fără să fii pregătit nu aveai şanse.
D.G.: Cu cât înveţi mai mult, cu atât simţi că ştii mai puţin. Probabil că acei colegi care se pregătiseră pentru Electronică şi-au dat seama că sunt vulnerabili, iar noi doi, care nici nu ne apucasem de învăţat la jumătatea anului, ne-am spus că anunţul acela a venit la fix. Ne-am pus cu burta pe carte în ultimele trei luni. Mi-a plăcut fizica mai mult decât matematica. Am intrat bine la Electronică.

P.B.: Cum au fost primii doi ani de Electronică?
D.G.: În '90, erau o derută şi o nebuloasă în întreg învăţământul românesc. Nimeni nu ştia dacă se modifică sau nu programa, se organizau studenţii în Liga Studenţilor, era televiziunea SOTI...

P.B.: Ce-au spus părinţii de Electronică?
D.G.: Tatăl meu a fost inginer electronist şi a făcut şi studii economice. Mie mi-a plăcut electronica, nu neapărat pentru că am crescut într-un mediu care să mă influenţeze. Mi-a plăcut să meşteresc tot felul de lucruri.

P.B.: Cu intrarea în publicitate l-ai trădat pe tata.
D.G.: Nu! Aici am avut noroc. Ai mei nu m-au obligat niciodată să fac aia sau alta. Ei ne-au asigurat mie şi fraţilor mei toate condiţiile să învăţăm şi să mergem acolo unde vrem. La mine n-a fost cazul să urmez Electronica pentru că aşa a dorit tata, inginer electronist. Eu am simţi că spre Electronică este chemarea corectă.

P.B.: Dar când te-ai lăsat de facultate n-a fost o trădare?
D.G.: Da! Ar putea fi considerată o trădare în momentul în care m-am lăsat de facultate. Dar n-a fost aşa...

P.B.: Cum au reacţionat părinţii?
D.G.: Mi-au spus: tu ştii ce-i mai bine pentru tine. Este o lecţie foarte frumoasă. Vorbim de multă încredere într-un tânăr de 21 de ani, după ce are o realizare extraordinară, să intre din prima la Electronică, inginer, la cursurile de zi, şi nu la seral sau "fără frecvenţă". Nu a fost uşor să vin să le spun după un an şi un semestru: uite, m-am hotărât să las facultatea! Şi părinţii să spună: "Te susţinem, este bine, urmează-ţi drumul pe care-l simţi!" E multă responsabilitate.

P.B.: Şi totuşi, cum a fost la Electronică?
D.G.: În primul an am studiat materiile de bază. Dar ceea ce îmi amintesc cel mai bine din primul an de Electronică este bridge-ul. (Râde.) Am petrecut zile şi nopţi la bridge. Erau două baruri acolo, în Ştefan Gheorghiu, unul deschis dimineaţa şi celălalt se deschidea la prânz. Şi dacă se întâmpla să se închidă primul bar, ca să nu deranjăm jocul, de multe ori ne mutam cu masă, cu tot cu cărţile aşezate, în celălalt bar. Jucam dimineaţa, după-amiaza, iar seara ne mutam în cămine şi rămâneam să jucăm peste noapte.

P.B.: Cât a durat febra bridge-ului?
D.G.: Cred că un an şi ceva. Între timp, fiind pe surse de finanţare proprii, adică trebuia să-mi câştig singur banii, trebuia să inventez ceva ca să am şi bani.

P.B.: Care a fost primul tău job?
D.G.: Între armată şi primul an de facultate am lucrat la o firmă care făcea import de tot felul de componente electronice. Atunci am descoperit pentru prima dată faxul şi computerul, acel Macintosh.

P.B.: Şi ce făceai?
D.G.: De exemplu, corespondam cu tot felul de furnizori de electronice prin telex. Şi mergeam pe undeva pe lângă Circ cu un bileţel cu cuvintele pe care doream să le transmitem, dădeam telexul şi plecam. Şi stăteam lângă telefonul fix ca să primesc un apel de la acel birou că mi-a venit răspunsul la telex. Cam acestea erau instrumentele de comunicare. La un mesaj de genul, "vă rog, daţi-mi nişte preţuri la nişte componente!", răspunsul putea să dureze şi cinci zile.

P.B.: Despre publicitate cum ai aflat, la bridge?
D.G.: Nu! Din al doilea an de facultate am început să lucrez la o companie care era un fel de reprezentanţă Philips. Era proprietatea profesorului Mircea Stoian, unul dintre iniţiatorii proiectului de televiziune SOTI. Lucram la această firmă part-time şi aveam un salariu. Mă gândeam atunci că am, cât de cât, un viitor aranjat. Aveam şi bursă la facultate. Toţi acei bani îmi ajungeau vreo trei zile.

P.B.: Începuse inflaţia.
D.G.: Da, da, în vara lui '90 dolarul era 100 de lei, iar în '91 ajunsese la 500 de lei.

P.B.: La firma aceea care reprezenta Philips ai aflat de Graffiti?
D.G.: Nu, nu! Ai să vezi de ce îţi spun această poveste. În blocul în care stăteam, în Colentina, aveam o vecină care era studentă la ASE. Era de loc de undeva din Câmpina. Şi într-o zi, m-a rugat s-o însoţesc la un interviu la o firmă. Mi-am pus şi eu haina frumoasă pe mine, mi-am luat o geantă-diplomat care n-avea nimic înăuntru...

P.B.: Dar ce anume te-a determinat s-o însoţeşti? Aveai o relaţie cu ea?
D.G.: Nu, nu! Pur şi simplu m-a rugat s-o însoţesc. Era o persoană atrăgătoare. Şi dorea la interviu să nu se creadă despre ea că este disponibilă. Mai ales că postul era de secretară. Şi m-a rugat s-o însoţesc ca să nu se creadă că este singură. Trebuia să se ducă la o firmă, Graffiti, la unul, Burci. Şi m-am dus acolo cu ea...

P.B.: Te-ai dus îmbrăcat la costum?
D.G.: Da! Şi ea era frumos îmbrăcată. Ne-am dus într-o zi de noiembrie 1991. Pe Strada Învingătorilor, numărul 10, lângă Dristor. În capul străzii, lângă staţia de troleibuz, un magazin de pompe funebre. (Râde.) O stradă semidesfundată. Cred că nimeni dintre cei care am fost la Graffiti n-a avut curiozitatea să mai vadă cum arată Strada Învingătorilor. Avea trotuare, dar pe mijloc erau nişte noroaie fenomenale. Am ajuns acolo, s-a recomandat şi a intrat în interviu.

P.B.: Cum arăta sediul lui Graffiti?
D.G.: Era o vilă care nu avea nici un fel de decoraţie pe interior. Se auzea o maşină de scris. Ne-a întâmpinat o domnişoară cam corpolentă, cu nişte ochelari cu rame groase. Era Cristiana, una dintre secretarele domnului Burci. Mai erau două persoane pe acolo. Dar vila nu avea personalitate. Nu scria nimic pe vilă. Era o casă anostă.

P.B.: Şi tu ce stare aveai?
D.G.: Eu îmi făceam o datorie, aşa, către o fată la care aveam speranţe... (Râde.) Mă gândeam că dacă o ajut, cine ştie, poate mă bagă şi pe mine în seamă. Dar n-a fost să fie...

P.B.: Ce-ai făcut cât a fost fata la interviu?
D.G.: Cât am aşteptat-o, am descoperit pe o masă nişte foi dactilografiate, cu antetul Graffiti şi cu un fel de logo, arătând desenat un tânăr care scria "Graffiti" pe un zid de cărămizi. Sub acest logo era scris un titlul: "Oferta noastră". Sub titlu, pe o coloană, erau scrise "preţurile TVR" şi pe altă coloană, "preţurile Graffiti".

P.B.: Ai înţeles din prima ce reprezentau acele preţuri?
D.G.: Am înţeles că este vorba de anunţuri de publicitate. Dar a venit la mine un domn în vârstă, despre care am aflat apoi că era contabilul firmei, domnul Diamandi, care mi-a spus că acolo sunt scrise preţurile anunţurilor de publicitate la televiziune. Atunci, l-am întrebat ce câştigă cel care aduce clienţi şi domnul Diamandi mi-a spus că "ia un comision". Nu mai ţin minte cât mi-a spus, opt la sută, ceva de genul ăsta. M-am uitat mai bine pe foi şi am observat că "preţurile TVR" erau de vreo trei ori mai mari decât "preţurile Graffiti".

P.B.: Preţurile erau exprimate în lei sau dolari?
D.G.: Cred că mai degrabă erau în dolari, dar nu sunt sigur. Şi mi-am zis: "Dacă astea sunt de trei ori mai ieftine, cred că este uşor să vinzi!". Şi l-am întrebat pe domnul Diamandi dacă pot să iau acele hârtii şi mi-a spus că da, pot! M-am mai uitat peste hârtii până a ieşit fata de la interviu. Mai târziu aveam să aflu că nu luase interviul.

P.B.: Bine, dar ce relevanţă are faptul că fata n-a luat interviul?
D.G.: Ştii de ce am făcut toată această poveste? Fata aceea a ajuns Country Manager la Philips România şi cu multe responsabilităţi în conducerea regiunii. Apropo de locul meu de muncă, la firma ce reprezenta atunci Philips! Numele fetei era Ilona Banu. Acum o cheamă Ilona Ciauşoiu şi are o carieră profesională spectaculoasă. Asta e viaţa, eu lucram pe vremea aceea la Philips, iar ea a căzut la interviul de angajare ca secretară la Graffiti! Îţi dai seama ce bariere înalte de angajare avea Graffiti pe atunci? (Râde.)

P.B.: După ce Ilona a ieşit de la interviu ce-aţi făcut?
D.G.: Ne-am întors cu troleibuzul până la Calea Moşilor. Ea s-a dus acasă, iar eu am rămas pentru că am văzut firma luminoasă a restaurantului Odobeşti. Pe vremea aceea, Odobeşti era un restaurant select, cu program de cabaret, cu balerine, cu ţinută, cu clienţi de supercalitate.

P.B.: Şi de ce n-ai însoţit-o pe fată?
D.G.: Eu aş fi dus-o pe fată, dar îţi dau cuvântul meu de onoare că singurii mei bani în buzunare, în acel moment, erau trei lei. O monedă de trei lei, pe care o economisisem de la metrou. Unde să duc fata cu trei lei?

P.B.: Erai panicat pentru că nu aveai bani?
D.G.: Da, aveam un sentiment de nelinişte şi nesiguranţă. În faţa restaurantului Odobeşti, mi-am zis: "Dacă nu intri acum şi nu ai tupeu, atunci o să rămâi aşa şi o să tragi de trei lei!" Şi am intrat şi am cerut să vină patronul. Cei de la recepţie m-au întrebat ce vreau de la patron, iar eu le-am spus că vreau să-i fac cea mai tare campanie de publicitate... (Râde.) Exact aşa, cea mai tare campanie!

P.B.: Chiar aşa ai spus: "campanie de publicitate"?
D.G.: Da, "campanie de publicitate". L-au chemat pe patron, care era Alexandru Răducan (om de afaceri, patronul firmei Sanca, implicat în afacerea Bancorex - nota red.). Răducan a apărut de braţ cu două femei superbe, îmbrăcate în haine de blană şi care răspândeau nişte parfumuri ameţitoare. În uşa restaurantului, i-am spus că vreau să-i fac o campanie de publicitate. El mi-a spus că, uite, noi mergem la teatru, dar tu vino aici la ora nouă şi discutăm. Şi a dat dispoziţie să fiu pus la masa lui, la ora nouă. Am plecat. Eram deja ameţit.

P.B.: La ce te gândeai?
D.G.: Primul gând a fost: ce-i aia publicitate, ce mă fac, ce-i spun eu patronului?

P.B.: Tu te-ai prezentat ca venind de la Graffiti?
D.G.: Nu i-am zis nimic de Graffiti. I-am spus că vreau să-i fac o campanie de publicitate cum nu s-a mai văzut. Am fugit repede înapoi, pe Strada Învingătorilor, la numărul 10, dar pe poartă trona un lacăt mai mare decât un pumn. La ora şapte, cât era atunci, închiseseră agenţia! "Doamne, ce mă fac? Să mă duc, să nu mă duc? Mă duc! Inventez eu ceva", mi-am zis până la urmă. M-am dus, m-am instalat la masă, în primul rând la scenă. A venit şi patronul. Ei bine, în seara respectivă n-am vorbit absolut deloc despre publicitate.

P.B.: Dar despre ce-aţi vorbit?
D.G.: I-am criticat corpul de balet, meniul, aranjarea meselor, barul, totul. Avea multe afişe cu Bastos. Eu văzusem la Graffiti afişe cu Kent şi i-am spus atunci că Bastos nu e bun, trebuie pus Kent! Mă mir şi acum de ce nu m-a dat afară de atâtea critici! (Râde.) Mi-a dat omul de mâncare şi m-a trimis cu maşina acasă pe la miezul nopţii, dar i-am promis că am să-i aduc nişte oameni să vorbim despre publicitate.

P.B.: Pe cine i-ai adus?
D.G.: Nu mai ştiu. Cred că l-am adus a doua zi pe Paul Radu (fondatorul Plus Advertising, viitoarea agenţie Ammirati Puris Lintas, în prezent Lowe România, nota P.B.) I-a povestit despre publicitate, dar n-a rezultat niciun contract. Pe scurt: o săptămână de zile am mers dimineaţa, la prânz şi seara la Odobeşti. Ajunsesem mâna dreaptă a patronului. Nu ştiu dacă l-am cucerit sau nu, dar mă duceam şi mâncam acolo şi îmi era foarte bine.

P.B.: Şi după ce mâncai ce făceai?
D.G.: În acelaşi timp eram foarte îngrijorat: deşi n-a ieşit nimic cu publicitatea, prietenia asta chiar mergea, dar nu puteam să întind pelteaua prea mult. Am reuşit să-i tapetez barul cu Kent, deşi patronul s-a plâns că reclamele cu Bastos i le adusese însuşi ambasadorul Belgiei. "Dă-l încolo de Bastos!" - i-am zis şi am pus Kent. Deja cei de la Graffiti îmi dăduseră materiale de promovare cu Kent. I-am decorat cu Kent şi buticul lui din colţul străzii. Atunci am observat că lângă Odobeşti se afla un magazin care se numea Altrom. Şi mi-am zis, ia să fac la Altrom acelaşi lucru pe care l-am făcut la Odobeşti!

P.B.: Era tare firma Altrom în acea vreme.
D.G.: Da, aveau faxuri, cântare electronice... Şi am făcut acelaşi lucru ca la Odobeşti. Aveam deja tupeu. Am intrat şi am zis, la fel, să vină patronul la mine! Şi a venit Puiu Popoviciu (om de afaceri în domeniul imobiliar - nota P.B.) I-am zis acelaşi "text": vă fac cea mai tare campanie de publicitate! M-a ascultat puţin şi m-a invitat la sediul Computerland, care se afla pe Dorobanţi. Atunci, m-am dus la Graffiti şi l-am luat pe Paul Radu, care ştia businessul, şi a fost semnat un contract foarte mare.

P.B.: Câţi bani?
D.G.: Nu mai ţin minte suma. Dar la acea vreme, Altrom şi Computerland au plictisit lumea cu publicitatea pe televiziune.

P.B.: A fost prima dată când ai fost agent de vânzări?
D.G.: Da, mai degrabă am fost un fel de comisionar, pentru că nu eram încă angajat la Graffiti.

P.B.: Dar ce i-aţi spus voi doi patronilor de la Computerland şi Altrom, Nicolae Badea şi Puiu Popoviciu?
D.G.: S-a negociat volumul de minute de reclamă TV şi programele în care să apară spoturile. Noi am venit cu preţuri foarte bune. A fost un contract foarte, foarte mare.

P.B.: Cât au durat negocierile?
D.G.: Totul s-a întâmplat într-o seară, iar a doua zi s-a semnat contractul.

P.B.: Tu atunci erai deja prieten cu Paul Radu?
D.G.: Nu eram prieteni. Nu aveam afinităţi prea mari. Trecuse deja o săptămână de când intrasem în Graffiti, dar nu eram angajat. Eu nu stăteam la Graffiti, eu stăteam la restaurantul Odobeşti! (Râde.) Mă duceam la Graffiti doar când aveam nevoie de ceva.

P.B.: Şi dintre voi doi, cine a negociat cu Altrom şi Computerland?
D.G.: Paul a negociat, pentru că el se ocupa de vânzare. Am fost practic un facilitator care găsise oportunitatea. Eu nu puteam să-i promit ceva lui Puiu Popoviciu.

P.B.: Atunci l-ai cunoscut pe Cristian Burci (fondatorul Graffiti -P.B.)?
D.G.: Cred că ne-am intersectat de câteva ori, dar el tot timpul umbla pe la clienţi şi pe la televiziune. Ţin minte că atunci când s-a semnat acel contract, m-am dus la Graffiti cu o ladă de şampanie. Dacă îmi aduc bine aminte, cred că am câştigat din comision vreo 120.000 de lei. Iar salariul mediu la acea vreme era de 7.000 - 8.000 de lei.

P.B.: Au fost primii bani câştigaţi la Graffiti?
D.G.: Da! Atunci am învăţat că banii se impozitează. Domnul contabil Diamandi m-a învăţat. Dânsul mi-a dat primii bani din publicitate, şi au fost bani mulţi. Dumnezeul să-l ţină veşnic şi în sănătate, că înţeleg că încă mai trăieşte! Mi-a dat banii după ce mi i-a impozitat.

P.B.: Când s-a întâmplat asta?
D.G.: Era decembrie 1991. Mă pregăteam de încheierea semestrului la facultate. Aveam şi jobul la Philips. La un moment dat, m-am trezit lucrând la Graffiti. După sărbători, le-am promis că vin şi fac munca de agent de vânzări în mod organizat, să-mi dea şi un salariu, ca să nu mai lucrez doar pe comision. Decizia mea a coincis cu mutarea agenţiei Graffiti din Strada Învingătorilor la Hotel Banat, în Piaţa Rosetti. Cred că atunci am bătut palma.

P.B.: Ai avut o discuţie cu Burci sau cu Paul Radu?
D.G.: Cu Paul Radu. El era directorul de vânzări.

P.B.: Prima impresie despre Paul?
D.G.: Mi s-a părut rece şi distant. Dar nu pot să zic că mă gândeam foarte mult la el. Ţin minte că, după şase luni de la angajare, am avut o negociere cu el o noapte întreagă pe salariul meu. Şi nu mi-a dat nimic la salariu. (Râde.)

P.B.: Când ai decis să lucrezi la Graffiti "ai semnat" despărţirea de facultate?
D.G.: Dacă primul an era pregătitor, în al doilea trebuia să fiu acolo, la facultate, şi să-mi aleg o specialitate. Atunci m-am uitat mai adânc la ce înseamnă Electronica, în contextul noii societăţi. Aveam două şanse: să fiu un reparator de televizoare foarte bun în România ori să ajung în Statele Unite, în cercetare, undeva în Silicon Valley, să cercetez nu ştiu ce microprocesor. Mi-am dat seama că nu sunt făcut pentru niciuna din cele două şanse.

P.B.: Graffiti era o variantă mai sigură?
D.G.: Nu era deloc mai sigură. Dar între a învăţa degeaba şi a face un lucru care îmi suna bine şi îmi aducea şi bani, mi s-a părut mult mai practică varianta din urmă. Fără să ştiu că publicitatea are o finalitate pe termen lung. Repet, nu aveam niciun reper. Atunci, în noiembrie 1991, a fost pentru prima dată în viaţa mea când am auzit cuvântul publicitate şi când am descoperit că cineva depune un efort intelectual în spatele acestui cuvânt. Începuse să-mi placă publicitatea şi mă interesa această lume. Nu ştiu dacă neapărat oamenii, dar îmi plăcea să bat la uşile clienţilor şi să le spun că lucrez în publicitate. În ianuarie 1992 am fost angajat la Graffiti.

P.B.: Ai regretat că ai renunţat la facultate?
D.G.: N-am avut niciun regret.

P.B.: Ce impresie ţi-a făcut Cristian Burci?
D.G.: Cristi e neschimbat. Aşa cum îl ştiţi voi, aşa era şi atunci. Un tip jovial, tot timpul cu ţigara aprinsă şi tot timpul preocupat să facă ceva. Mereu pe fugă la o întâlnire care, de obicei, începea la nouă seara. Şi tot timpul era urmat de aceeaşi cohortă de oameni: Ioana Străulea, Marijana Popescu, Diana Toboşaru, Traian Popescu, soţul lui Marijana, Violeta şi Dragoş Ruşcă.

P.B.: Tu cum erai faţă de ei?
D.G.: Nu aveam treabă cu ei. "Salut!, salut!" şi atât. Cu timpul, ne-am cunoscut mai bine.

P.B.: Şi din momentul angajării responsabilităţile tale au crescut?
D.G.: Eu am fost întotdeauna responsabil. Chiar şi când mergeam pe stradă şi căutam plăcuţe de firme nou-înfiinţate, chiar şi atunci eram responsabil, nu mă jucam!

P.B.: Primul client în calitate de angajat?
D.G.: S-a renunţat la Kent şi a venit Philip Morris la Graffiti. Partea de merchandising a lui Philip Morris era la Graffiti, iar merchandiserii lor erau angajaţi la noi. Când Philip Morris a început pregătirea merchandiserilor, i-a dus la un training la Sinaia. Din partea agenţiei Graffiti, eu am fost trimis într-o serie. Şi cred că a mai fost trimis cineva, dar nu mai ţin minte. Acela a fost primul training din viaţa mea. Echipa de merchandising era condusă de Dan Zolopcea. Ah, mai erau şi oameni de la distribuitor! Era libanezul acela, Victor Issa. El era distribuitorul oficial al lui Philip Morris. Iar Peter Imre era şeful Philip Morris România. Imre era "one man show". Acolo, la Sinaia, am învăţat ce înseamnă vânzări, merchandising şi promovare.

P.B.: Şi după training ce-a urmat?
D.G.: Atunci am avut prima misiune serioasă din partea lui Graffiti: organizarea birourilor Philip Morris în primele 13 oraşe din ţară. Aceste birouri erau în acelaşi timp şi filialele teritoriale ale agenţiei Graffiti.

P.B.: În cât timp ai pus la punct această reţea?
D.G.: Cred că am făcut-o în primăvara lui '92, timp de două luni. Mergeam în fiecare săptămână într-un loc sau două. Dădeam un anunţ în ziarul local şi selectam, angajam şi pregăteam oameni pentru Philip Morris şi Graffiti. Am mers săptămână de săptămână în Craiova, Constanţa, Iaşi, Oradea, Braşov... În afara de asta, căutam şi clienţi pentru Graffiti. Acesta era un alt job, în paralel cu cel pentru Philip Morris.

P.B.: Cât de mare a fost bugetul de promovare a lui Phlip Morris?
D.G.: N-am nici cea mai mică idee. Dar era un client foarte important pentru Graffiti. Cu siguranţă, acest buget i-a asigurat dezvoltarea lui Graffiti.

P.B.: Ce ţigări fumai în acel timp?
D.G.: Nu mai ştiu. Cred că fumam Marlboro. Tot noi am lansat şi brandul L&M, dar mai târziu. Dar ţin minte că atunci piaţa era dominată de Assos. Şi Camel era foarte tare. Kentul era atunci în declin.

P.B.: Anul 1992 a fost perioada în care s-a cristalizat echipa de la Graffiti? Mă refer la oamenii pe care i-ai găsit acolo, dar şi la cei care au mai venit.
D.G.: Cred că Zoltan Szigeti a venit în martie '92 (fondatorul actualului holding The Group, împreună cu Mihaela şi Bogdan Nicola - nota P.B.). Paul Radu, Zoltan Szigeti şi cu mine am format prima echipă de vânzări la Graffiti. Mai era şi asistenta lui Paul, Emilia. Aveam la Hotel Banat un birou într-o cameră, cu chiuvetă, iar toaleta era pe hol. Paul avea biroul său, eu stăteam la măsuţa aia mică de hotel, pe un fotoliu, iar Zoltan stătea la o măsuţă şi mai mică, în aceeaşi încăpere. Cred că pe măsuţa pe care îţi puneai valizele, de obicei, când luai o cameră la hotel. (Râde.)

P.B.: Burci era zgârcit cu investiţiile?
D.G.: Îi spunea tot timpul lui Cristi că trebuie să mai luăm şi noi birouri, nu e normal să stăm aşa. Şi Cristi tot timpul zicea: "Nu bag bani în lemne!" (Râde.)

P.B.: Ce fel de echipă aţi făcut atunci?
D.G.: Era o echipă foarte mişto, pentru că viaţa noastră era acolo. Chiar şi dormeam la birou sau plecam la zece seara la Vox Maris. Toată viaţa noastră se învârtea în jurul acelei companii.

P.B.: Eraţi prieteni?
D.G.: Ieşeam împreună, dar era o prietenie de birou. Nu eram prieteni de familie, să ne vizităm acasă. Mergeam cu toţii la petreceri sau la restaurant. Dar totul se petrecea în companie. La Cristi, în birou, se bea whisky, se fuma, se glumea, se vorbea, toată viaţa noastră era în jurul acelei entităţi.

P.B.: Poţi să faci următorul exerciţiu imaginativ: în anul 2012, într-o cameră de hotel: Paul, Zoltan şi tu?
D.G.: M-am întrebat odată dacă am fi putut rămâne toţi acolo, la Graffiti, dacă nu cumva s-a greşit undeva. Cred că am fost oameni cu un spirit puternic antreprenorial şi nu aveam cum să rămânem. Deja, la un moment dat, ne călcam pe degete, fiecare dorea mai mult, dorea să aibă mai mulţi bani şi mai multă influenţă. Am fost ca nişte dulăi ţinuţi în lanţuri, dar până la urmă le-am rupt.

P.B.: Cine vă ţinea în lanţ?
D.G.: Practic, structura agenţiei ne ţinea legaţi. Dar pe măsură ce agenţia a evoluat, era clar că nu aveam cum să mai rămânem.

P.B.: Totuşi, dacă v-aţi întâlni într-o cameră toţi trei, tu, Paul şi Zoltan, aţi avea ce vorbi?
D.G.: Absolut! Sunt convins că am avea multe de vorbit. Nu numai că am avea ce să vorbim, dar am avea multe subiecte pe care ne-am contrazice, fiecare cu mai multă sau mai puţină încăpăţânare.

P.B.: Deci, în anul 1992 ai făcut numai vânzări?
D.G.: Nu! Am făcut şi media planning, şi business, şi creaţie! În 1992, la 22 de ani, am ieşit pentru prima dată în viaţa mea din ţară. În mai sau iunie, am fost trimis de Graffiti la agenţia BBDO din Düsseldorf. Am stat trei săptămâni şi am trecut din departament în departament, ca să învăţ cum se organizează o agenţie de publicitate. Atunci am auzit pentru prima dată de cuvintele: "departament de creaţie", "departament de media", "media planning" şi "media buying".

P.B.: Ce s-a mai întâmplat în 1992?
D.G.: Tot în '92, Paul Radu a plecat din Graffiti şi a înfiinţat Plus Advertising. Eu m-am autointitulat "director client service". Tot atunci a apărut Ron Petreanu, care se ocupa de clienţii străini ai lui BBDO în România: Delta Air Lines şi Wrigley. La sfârşitul anului, eu am lansat Wrigley, cu Mihai Georgescu, care este în continuare la Wrigley. Dar cel mai important client al meu a fost Fresco, cea mai tare afacere cu dozatoare!

P.B.: În fapt, ce servicii presta Graffiti pentru clienţii săi de atunci?
D.G.: 1992 a fost anul spoturilor. Ajunsesem să facem şase spoturi pe zi. Le făceam dimineaţa şi seara erau pe televiziune. Radu Rotar făcuse un studio într-o cameră din Hotelul Banat. Studioul a fost numit Carlo Production. Avea o masă de mixaj şi, ca să meargă repede spoturile, se folosea o bază mare de efecte speciale. Cred că vocea lui Radu a fost pe 90% din spoturile care s-au făcut atunci.

P.B.: În acea perioadă, Graffiti avea multe afaceri cu TVR. Ce fel de afaceri s-au făcut cu televiziunea publică?
D.G.: Noi preluasem programele sportive ale TVR. Cumpăram programe şi în schimbul acestora primeam timpi de publicitate. Eu ţineam relaţia cu Televiziunea Română: achiziţia de programe, sponsorizările, decontările şi deplasările oamenilor. Am realizat Campionatele Internaţionale de Gimnastică de la Ploieşti. În '92 am făcut şi "Cerbul de Aur" de la Braşov. Noi am asigurat plata artiştilor, ridicarea scenei... Scena care există la Braşov a fost făcută pe baza contractului cu Graffiti.

P.B.: Cum munceaţi atunci?
D.G.: Munceam zi şi noapte. Zi şi noapte! În prima parte a zilei, munceam până la şapte-opt seara, apoi ne duceam la restaurant vreo două ore şi jumătate, după care veneam înapoi la agenţie. La 11 noaptea eram din nou la birou, să pregătim prezentările pentru a doua zi. Acum, n-aş mai pierde o noapte... Dacă pierd acum o noapte, îmi trebuie trei zile să mă recuperez.

P.B.: Ai o anumită recunoştinţă faţă de Cristian Burci?
D.G.: Da, sigur, absolut! Cristi este omul care mi-a dat şansa. Dacă nu era el, nu aş fi putut să-mi dau seama ce pot să fac. Cristi are o doză de candoare să te pună să faci lucruri la care nu te gândeşti. În 1993, la 23 de ani câţi aveam atunci, Cristi mi-a dat în braţe ziarul "Ultimul Cuvânt". Am devenit directorul general al ziarului.

P.B.: Pe ce criteriu te-a numit, pentru că nu aveai nicio experienţă în presă?
D.G.: Pe criteriul că eram cel mai tânăr de acolo şi că nu se putea spune nimic despre mine, "ce-am făcut eu în ultimii cinci ani". La acea vreme era obsesia naţională: "Ce-ai făcut în ultimii cinci ani?". Eu eram curat ca lacrima.

P.B.: Cum a fost experienţa în presă?
D.G.: Din anumite puncte de vedere a fost grea. Dar a fost altă experienţă maximă şi condensată. Un alt gen de experienţă.

P.B.: Ai avut de-a face cu ziarişti, oameni dificili.
D.G. (râde): Sorin Roşca Stănescu, Ovidiu Bălan, Ovidiu Ioaniţoaia, Vlad Petreanu... Şi Cătălin Tolontan a trecut pe acolo. A fost toată elita jurnalismului românesc, în acel moment, 220 de ziarişti. Am avut o relaţie foarte corectă cu ziariştii, relaţie pe care am păstrat-o cu unii dintre ei chiar şi azi. Dar atunci, Cristi mi-a pus în braţe proiectul: "Ultimul Cuvânt", primul cotidian color din România! Şi eu l-am întrebat: "Dar unde este tipografia?" Şi el mi-a răspuns: "Nu există, dar o rezolvi tu!" Am luat acest proiect de la zero. Atunci am ieşit din publicitate şi am intrat în presă. Am învăţat totul despre presă, tipografie, distribuţie, totul! Ca să aducem computerele din America a durat trei luni. Sigur, n-am făcut totul singur, au fost oameni care m-au ajutat. A fost o experienţă extraordinară.

P.B.: După "Ultimul Cuvânt" te-ai întors în publicitate. Cum şi unde?
D.G.: După ce s-a închis ziarul, m-am întors în Graffiti ca un fel de "tată al tuturor relelor" pentru că eu le "mâncasem" banii. Cristi dezechilibrase financiar Graffiti, pentru că finanţase ziarul. Şi toţi din agenţie aveau această impresie. Pe de altă parte, Ron Petreanu era şeful Graffiti. Atunci mi-am zis că trebuie să-mi găsesc un drum independent. Astfel, în 1994 am lansat agenţia de publicitate Contrapuncto.

P.B.: 1992 este anul care ţi-a schimbat viaţa?
D.G.: Nu ştiu. Poate că este anul în care m-am izbit de cele mai interesante lucruri. Este anul care mi-a dat gustul pentru restul vieţii mele profesionale.

P.B.: Poate fi comparat '92 cu anul în care ai înfiinţat Tempo?
D.G.: Nu! Deja trecuseră doi ani şi lucrurile evoluaseră foarte mult în publicitate. În 1996, când am fondat Tempo, lumea ştia deja ce înseamnă publicitate.

(22 - 29 noiembrie 2012, Bucureşti)

Chestionarul lui Bernard Pivot

P.B.: Care este cuvântul favorit?
D.G.: Aş răspunde mai degrabă cu expresia mea favorită: "Everything is possible".

P.B.: Care este cuvântul care nu-ţi place?
D.G.: "Nu se poate."

P.B.: Ce îţi face plăcere în mod deosebit?
D.G.: Să iasă lucrurile bine, să se întâmple, să meargă!

P.B.: Ce îţi displace cel mai mult?
D.G.: Autosuficienţa.

P.B.: Care este înjurătura favorită?
D.G.: Nu pot să spun.

P.B.: Ce sunet îţi place?
D.G.: Foşnetul pădurii.

P.B.: Ce sunet nu-ţi place?
D.G.: Orice este strident.

P.B.: Ce altă profesie ţi-ar fi plăcut să ai dacă nu ai fi lucrat în publicitate?
D.G.: Arhitect.

P.B.: Ce profesie nu ai practica în ruptul capului?
D.G.: Mi-ar fi frică să fiu miner, să cobor acolo jos, în pământ.

P.B.: Dacă Raiul există, ce ţi-ai dori să-ţi spună Dumnezeu când vei fi ajuns la Porţile Raiului?
D.G.: Dacă am ajuns acolo, îmi este suficient, nu trebuie să-mi mai spună ceva.

0 comentarii

Publicitate

Sus