Home

Home
Cititi-ne pe FacebookUrmati-ne pe TwitterFeed RSS gratuit

Spacer

Atelier LiterNet  Sageata  Fragmente şi cronici ale cărţilor pe hîrtie  Sageata  Cronici de atelier

Lecţia, cu siguranţă


Octavian Saiu

17.02.2016
Editura Nemira
TextText mai micText mai mare
Versiune imprimabila Adauga cu AddThis
Articolul anterior din rubrică
Articolul urmator din rubrică
Octavian Saiu
Lecţia, o meditaţie cu şapte teme
Editura Nemira, 2016



Citiţi un fragment din această carte.

*****
Intro

Octavian Saiu este profesor, cercetător şi critic de teatru. Are un doctorat în studii teatrale şi unul în literatură comparată. Predă la universităţi din România, Noua Zeelandă, Japonia şi Portugalia şi a fost Visiting Fellow la University of London. A susţinut conferinţe şi master-class-uri în Europa, Asia, America, Australia şi Noua Zeelandă, iar în 2013 a fost Moderatorul Conferinţelor "Beckett at the Festival" din cadrul Programului Oficial al Festivalului Internaţional de la Edinburgh. Din 2004, este moderatorul Conferinţelor Festivalului Internaţional de Teatru de la Sibiu.

Articolele şi studiile sale au apărut în numeroase publicaţii naţionale şi internaţionale. Este autorul volumelor: În căutarea spaţiului pierdut (Nemira, 2008) / In Search of Lost Space (UNATC Press, 2010), Beckett. Pur şi simplu (Paideia, 2009), Fedra, de la Euripide la Racine, de la Seneca la Sarah Kane (Paralela 45, 2010), Ionescu/Ionesco: un veac de ambiguitate (Paideia, 2011), Posteritatea absurdului (Paideia, 2012), Teatrul e vis (Paideia, 2013) şi Hamlet şi nebunia lumii (Paideia, 2014).

A primit Premiul Criticii pentru carte de teatru în 2010 şi Premiul UNITER pentru Critică de Teatru în 2013.

***

De ce Lecţia? Pentru că e cea mai aproape de perfecţiune dintre scrierile lui Ionesco, toate imperfecte până la capăt. Singura care se citeşte şi se savurează dintr-o răsuflare. Este a doua operă teatrală a sa, gândită cu aceeaşi energie a noului, dar având în plus faţă de prima o anume înţelepciune a formelor scenice, înţelese din interior. Înainte de tot ce se va naşte după, înainte de ciclul lui Bérenger, Ionesco a dat măsura valorii şi originalităţii sale prin Lecţia. O piesă într-un act, deopotrivă simplă şi complexă, în care se şlefuiesc asperităţile din Cântăreaţa cheală şi se ghicesc atâtea dintre zbaterile de mai apoi. Nu e un debut, în sens cronologic, dar este cea dintâi experienţă profundă într-o dramaturgie ionesciană care oscilează între agresivitatea caricaturii timpurii şi meditaţia abisală târzie. De atunci, de la premiera din 1951 şi până astăzi, Lecţia rămâne o veritabilă lecţie de teatru cu şapte teme mereu contemporane: violenţă, sexualitate, politică, magie, manipulare, pedagogie şi... teatralitate. (Octavian Saiu)

Lecţia, cu siguranţa

Undeva, departe, mi s-a cerut o sugestie pentru un spectacol cameral în două sau trei personaje. Deşi a trecut deja un deceniu de atunci, îmi amintesc precis că am spus imediat, fără să ezit: Lecţia. Tot acolo, la capătul sau începutul lumii, am fost invitat mai târziu să ţin un curs concentrat de teatrul absurdului, dedicat unei piese unice. Am ales iarăşi Lecţia, cu aceeaşi siguranţă. Mai târziu şi ceva mai aproape, în Japonia, o trupă de studenţi era în căutarea unui text dramatic european scurt şi... cuprinzător. Le-am răspuns, ca şi când aş fi aşteptat întrebarea lor: Lecţia.

Acum, cu trecerea timpului şi cu puţină distanţă, îmi dau seama că fiecare dintre acele trei momente şi toate împreună au avut ceva premonitoriu. Lecţia mă urmăreşte. Mă obsedează. Mă provoacă permanent să o citesc şi recitesc, să o descifrez, cu toate că ştiu prea bine că e o operă de neînţeles, plină de sensuri contradictorii, pe care încerc să le lămuresc atât cât sunt în stare în paginile acestei cărţi. A o vedea publicată e şi o formă de eliberare, o evadare tardivă din capcana întrebărilor chinuitoare ale piesei lui Ionesco.

Volumul de faţă e un eseu fără arborescenţe teoretice şi note de subsol, cu numai câteva referinţe bibliografice inevitabile. Credinţa că doar textul în sine mai contează acum vine nu din convingerea arogantă că autorul a murit, aşa cum credea Barthes, ci din resemnarea senină că, aşa cum susţine Antoine Compagnon, demonul teoriei a obosit. Numai lectura şi relectura pot face din această piesă o experienţă autentică într-un teatru personal, confruntat mai apoi cu teatrul real, născut din viziunile unor mari regizori. Aşadar în paginile ce urmează discursul e orientat către replici şi personaje, dar oarecum legat de câteva spectacole memorabile. Fără ele, Lecţia ar rămâne doar pretextul egoist pentru o meditaţie solitară. Graţie lor, ea devine o materie teatrală maleabilă, între nenumărate interpretări critice şi tot atâtea versiuni jucate pe o scenă sau alta.

Am căutat să le reunesc pe toate în jurul unor teme ample. Şapte. S-ar mai putea descoperi şi altele, probabil. Cu certitudine, însă, cele şapte discutate aici sunt punctele de susţinere ale unei arhitecturi dramatice paradoxale, între o simplitate izbitoare şi o complexitate dezvăluită printre rânduri. Sunt două calităţi dominante prin care, într-un nou secol marcat de absurd, la şaizeci şi cinci de ani de când a fost scrisă, Lecţia rămâne o piesă actuală, iar autorul ei, cumplit de aproape de noi.
Articolul anterior din rubrică
Toate articolele din rubrică
Articolul urmator din rubrică




0 comentarii

Spacer Spacer