Home

Home
Cititi-ne pe FacebookUrmati-ne pe TwitterFeed RSS gratuit

Spacer

Atelier LiterNet  Sageata  Eseu  Sageata  Evul Media

Articol publicat exclusiv pe LiterNet.ro

Marea convergenţă (de piaţă) a civilizaţiilor


Bogdan Ghiu

21.02.2016
TextText mai micText mai mare
Versiune imprimabila Adauga cu AddThis
Articolul anterior din rubrică
Articolul urmator din rubrică
În zorii modernităţii imperialist-maritim-industriale (i.e.) europene, Împărăţia de Mijloc a ales să se reproducă simbolico-ritualic şi să se copieze terestru la nesfîrşit pe sine, preferînd o repliere minuţios-"artizanală" pe Tradiţie (perfecţionistă nu în sensul teleologic occidental, acela al unei perfecţiuni care trebuie atinse, ci în acela, propriu şi extra- sau a-modern, al unei perfecţiuni anistorice care trebuie repetate, reluate "pe loc"). China s-a izolat, s-a fixat, oferindu-se doar ca obiect şi ca spectator spectacolului hiperdezvoltării occidentale. A devenit, încet încet, teren predilect al misionarismului de toate tipurile, atît religios, cît şi, poate mai cu seamă, secular. Imperialismului expansiv maritim, european şi occidental, China i-a opus un imperialism teritorial, al cerului-pe-pămînt, al proiecţiei perpendiculare pe loc, întors către sine, spre înăuntru, de veşnică auto-ocupare şi auto-colonizare: un imperialism al persistării, al rămînerii (tu însuţi). Şi asta, printr-un soi de (doar aparent paradoxal) bricolaj de masă (sau "industrial"): repetare non-maşinică.
 
"Boicot al istoriei", s-a spus. Rezistenţă la conceptul occidental de istorie, ar trebui, poate, spus, adică alt fel de a concepe, non-occidental, istoria şi istoricitatea, adică de raportare la finitudine. Persistînd, însă, în experimentarea dominaţiei aproape exclusiv prin puterea codificatoare a simbolurilor, a semnelor şi a ritualurilor, şi neîncetînd, în felul acesta, să rafineze, împingînd pînă la ultimele consecinţe ale abstractizării, exercitarea pur semiotică a puterii, prin artefacte ieftine şi uşoare, dar ingenioase şi, mai ales, minuţioase, aplicate, în acelaşi timp abstracte şi tradiţional intuitive.
 
Astfel încît post-post-modernitatea, sau, aşa cum se spune deja, "a patra revoluţie industrială", cu hiper-dematerializarea ei tehnologică (aceea, contemporană, în care toate distincţiile şi opoziţiile sînt abolite sau făcute, mai exact, indiscernabile, în beneficiul uneia singure, fundamentale: aceea de avere şi de putere, care redevine masivă, faraonică), găseşte, azi, China într-o poziţie de lider, de driver: în frunte, la locul potrivit. Cu veşnicul ei "capitalism de stat" confucianist, ca versiune proprie a atît de fantasmatei "a treia căi", China a fost ajunsă din urmă de globalizarea hipersemiotizantă actuală: din revoluţie în revoluţie, istoria a făcut un ocol şi s-a închis într-un cerc, astfel că pe zi ce trece devenim tot mai "chinezi". Numai că în vreme ce globalizarea occidental(izant)ă are la bază "deriva" sau "revoluţiile" tehnologice, însemnînd de fapt o ruptură aproape totală de Tradiţie (în măsura, desigur, în care secularizarea nu înseamnă, de fapt, cu termenul atît de inspirat, profetic chiar, al lui M. Eliade, decît "camuflarea" sacralităţilor tradiţionale, deci o "eficientizare" a acţiunilor şi o intensificare mascată a efectelor lor), în cazul Chinei tocmai atenta gestionare a raporturilor cu Tradiţia garantează trans-modernitatea regresivă de ultimă oră (arhi-modernitatea, modernitatea cea mai veche, de bază, a omului).
 
Mai mult, aşadar, decît de o ajungere din urmă a Tradiţiei chineze de către trans-arhi-modernitatea globalizantă a Occidentului ca sistem-lume, ar trebui, poate, să vorbim de o întîlnire a două linii tradiţionale, aceea a Occidentului şi aceea a Orientului extreme care pînă acum au fugit una de alta, reintersectarea a două macro-evoluţii care, după ce au divers, încep să conveargă, astăzi, într-o hiper-sinteză a dominaţiei simbolic-semiotice globale, propunînd, de ce nu, în condiţiile noii alianţe de fapt a fundamentalismelor monteiste reunite, o neaşteptată regăsire a ideii guénoniste de Mare Tradiţie Unică.
 
Dincolo de diferenţele pur istorice, "factuale" Orient-Occident, marele şi poate singurul universal, acela al dominaţiei universale, altfel spus universalul puterii (singurul universal, probabil, al omului), pare a resorbi, astăzi, orice diferend. Planetele se aliniază şi salvează umanitatea prin regăsirea marii înţelepciuni comune a "violenţei simbolice", care nu mai trebuie să presupună costuri, adică să nici nu mai fie nevoită să se exercite, fiind deja internalizată prin dresaj reunificat tradiţie-tehnologie.
 
Istoria relaţiilor redevenite convergente, adică a marii regăsiri, a marii reunificări Orient-Occident, China-Europa sub semnul dominaţiei semiotice globale, a "semiocapitalismului" global, este, prin urmare, destul de simplu de scris, de rezumat, de sintetizat, dat fiind că povesteşte ea însăşi o sinteză, o reunire, o regăsire: aceea a trecerii de la simbol la simulacru. Ceea ce, deconstructiv vorbind, n-ar fi posibil dacă simbolul însuşi, adică însuşi motorul sacralizant al tradiţiei (jumătatea ne aşteaptă în ceruri), n-ar presupune deja simulacrul. Fără religii nu sînt posibile secularizări. Dacă nu cumva, totuşi, conceptul occidental de secularizare va fi presupunînd, totuşi, monoteismul, în vreme ce politeismul şi "păgînismul" ar fi reprezentat, deja, o sinteză sau mai exact o indistincţie sacru-profan, religios-laic, adevărata regăsire Est-Vest fiind, de fapt, ieşirea Occidentului de sub jugul monoteismelor fie şi "secularizate" şi întoarcerea lui la pragmatismul "multicultural" al religiilor deja civile ale Orientului.
 
[...]
Articolul anterior din rubrică
Toate articolele din rubrică
Articolul urmator din rubrică




0 comentarii

Spacer Spacer