Home

Home
Cititi-ne pe FacebookUrmati-ne pe TwitterFeed RSS gratuit

Spacer

Atelier LiterNet  Sageata  Proză scurtă  Sageata  autoficţiuni

Articol publicat exclusiv pe LiterNet.ro

Limba lui Hitler, limba lui Shakespeare


Alexandru-Radu Săvulescu

23.02.2016
TextText mai micText mai mare
Versiune imprimabila Adauga cu AddThis
Articolul anterior din rubrică
Articolul urmator din rubrică
Unora germana li se pare bolovănoasă. Nu şi mie. Asta poate şi fiindcă o asociez cu o figură blândă şi senină, o săsoaică din zona Sibiului, Teta, guvernantă la o familie din vecini. Ne ducea în parc, pe mine şi încă alţi câţiva copii, pe când aveam doi-trei ani, într-un fel de kindergarten. De atunci am cam uitat germana, neavând prea multe ocazii să o practic. Ce n-am uitat însă deloc, deşi nici pe ea nu prea o folosesc, e franceza. Când îmi vine să înjur - rar - o fac în franceză (Merde!). Am studiat-o mulţi ani cu Madame Vlădescu, o franţuzoaică căsătorită înainte de război cu un român, ofiţer de cavalerie, şi stabilită la Bucureşti. Avea prin anii 1960-1970, în micul său apartament, un fel de şcoală particulară de franceză, care era cumva tolerată de comunişti. Când am crescut mai mare, mi-a recomandat un profesor de literatură franceză, domnul Bilciurescu. Am făcut cu el meditaţii până la serviciul militar. Voi reveni cândva asupra portretelor acestor trei interesante personaje, fiindcă fiecare dintre ele merită dezvoltat.

Dacă germana am început să o pricep pe la doi ani, iar franceza cam pe la patru, nu ştiu când am început să vorbesc engleza. Nu ştiu, în sensul că nu există o dată anume când am învăţat-o. Ea mi-a fost transmisă organic, la fel cu româna, de pe când eram încă în burta mamei. N-am vorbit-o cred deloc până la şcoală, dar atunci când colegii mei începeau să-i deprindă rudimentele, eu mi-am dat seama cu surprindere că o ştiam deja. Şi asta datorită lui Tataia, care îmi citea (de fapt îi citea mamei) din piesele şi sonetele lui Shakespeare pe când încă nici nu mă născusem. Mai am şi acum cartea - The Complete Works of William Shakespeare, Oxford 1957. Presupun că a fost cumpărată special pentru mine, e o ediţie apărută cu doar câteva luni înainte să mă nasc. Apoi, până la moarte, Tataia mi s-a adresat numai în engleză când eram singuri. Mă striga invariabil Al, cu accent englezesc. Lumea care-l auzea nu înţelegea cine e acest "el". Eu nu i-am răspuns însă niciodată altfel decât în română... Mai târziu, când mi-am dat seama de excepţionala valoare a metodei lui pedagogice, mi-a părut rău de încăpăţânarea mea. Ca să-mi răscumpăr greşeala, am încercat să le vorbesc copiilor mei alternativ în română, engleză şi franceză. Lucrurile au mers însă prost. Soţia mea, însărcinată cu primul copil, mi-a spus: "Citeşti afectat, mă enervezi." Nu i-am mai citit din Shakesperare (şi nici copilului din burta ei). De renunţat definitiv n-am renunţat însă decât atunci când socrul meu, care nu vorbeşte decât româna, mi-a zis, când eram la el cu copiii: "La mine în casă să nu mai vorbeşti în limbi străine. Suntem români, să vorbeşti româneşte". Am început să le plătesc copiilor meditatori de engleză şi franceză. Nici la socri, nici la mine în casă n-am mai vorbit niciodată în "limbi străine".

Avusesem un sentiment asemănător cu ani de zile mai devreme, când încercarea de a exersa franceza cu vărul meu, într-o vacanţă, la Predeal, pe când încă eram elevi, s-a terminat la fel de abrupt. La început am fost amândoi de acord că e o idee bună. El nu mai luase lecţii de mult, de când plecase la Constanţa. Eu continuam lecţiile particulare la Bucureşti, prin grija Mamaiei, dar nu aveam cu cine practica în afara lecţiilor. Am început să vorbim în cameră. Ne poticneam, dar ne dădeam seama că exerciţiul ne făcea bine, ne ajuta să ne dăm drumul la limbă. Am făcut greşeala să continuăm şi pe stradă, până când ne-am dat seama că oamenii se întorceau după noi, privindu-ne ciudat. Franceza are o eleganţă şi o muzicalitate aparte, chiar când nu vorbeşti cu "vous", şi suna straniu în atmosfera cenuşie şi apăsătoare a anilor 1970, în plină mini-revoluţie culturală de inspiraţie nord-coreeano-chineză. Probabil că le păream de pe altă planetă oamenilor care ne auzeau.

Câţiva ani mai târziu, din nou la Bucureşti, în faţă la Leonida, am făcut aceeaşi greşeală, încercând să exersez pe stradă germana cu un sas, coleg de armată, scrimeur. Auzindu-ne, două femei care se întorceau de la piaţă cu nişte sacoşe pline de verdeţuri ne-au apostrofat: "Nu vă e ruşine să vorbiţi în limba lui Hitler?" Am rămas muţi de uimire. Prietenul meu a fost primul care şi-a recăpătat prezenţa de spirit, spunând cu vocea sugrumată de emoţie: "Dar nu e şi limba lui Marx?" La scurt timp el a rezolvat dilema asta, pentru că a emigrat cu familia în RFG. Eu am rămas să trăiesc în România.

(Bucureşti, februarie 2016)

Articolul anterior din rubrică
Toate articolele din rubrică
Articolul urmator din rubrică




0 comentarii

Spacer Spacer