Fefeleaga intră în biserica neagră, din care răzbate o dâră de lumină în atotputernicul întuneric, şi îl aşteaptă pe popa Ion Agârbiceanu să iasă din altar. Stă răsucită într-o parte, cu mâna la gură şi cu ochii în pământ. În sfârşit, părintele iese.
- Ce mai faci, lele Mărie? Voinică, sănătoasă?
- Mi s-a prăpădit Livioara, dom' părinte, zice Fefeleaga în loc de orice răspuns N-o fo' de nimică rugăciunile mniata. Am fost şi la un păscălier... tot nimică.
Părintelui Ion rămâne încremenit - femeia anunţase moartea fetei pe un ton liniştit, indiferent, ca şi cum ar fi relatat că a uitat să pună păprică în mâncare. În afară de aceasta, părintelui nu-i prea convine că Maria Dinului a pomenit de păscălier, în loc să aibă mereu în minte sfânta biserică. Îşi vine în fire şi zice cu duhul blândeţii:
- Trebuia să chemi un doctor, nană.
- Tot una-i, dom' părinte. Am chinuit pe la doftori cu Livioara şi cu ceilalţi. Am fost şi-n spital. Da' acolo-s aşe, numai nişte înşelări.
- Îs buni şi doctorii, dacă-s cu voia lui Dumnezeu.
- Eu am văzut că doftorii nu-s de nimică, aşa că i-am lăsat. Ce să facă un doftor, dacă-i mâna lui Dumnezeu la mijloc? Păcatul şi pedeapsa pe care trebuie s-o trag. Asta-i.
"Măi, măi - gândi părintele. Atâta obscurantism! Ba că tragi păcatul, ba vâlva băii, ba nu ştiu ce..."
- Ei, păcat! Ce mari păcate poţi să ai dumneata?
- Ehei, în tinereţe multe călduri mi-au trecut prin trup şi am făcut păcate. Dar de risipit n-am risipit casa. Omu' meu avea oarece bănuiele şi mă mustra.
- Ce tot vorbeşti acolo, femeie?
Ca şi-n alte nenumărate dăţi, o furie neputincioasă şi scurtă, cât un deţ de vinars, îl cuprinse pe părintele Ion. Cugetă la neamul ăsta cu sângele iute, pe care nu-l poţi domoli nicicum. Of, of! Grea misie să fii preot printre băieşii ăştia pătimaşi, beutori şi desfrânaţi. Fefeleaga continuă parcă fără să audă întrebarea:
- Mă mustra mai cu samă când avea răchie în cap.
- Bea?
- Beaaa! exclamă Fefeleaga cu un soi de mândrie. Rar altul să mai bea ca el. Se lua cu Mitruţ jăndarul şi cu Pişta, techergheul birăului, care-o fo' la şcoli la Cluj ş-o-nvăţat pe lătinie, că Pişta zicea: "Mă, Dinuţ, mă, hai ş-om be, că azi suntem sub scut, mâne pe scut".
- Apoi răchia aduce desfrâul, zice şi la Cartea Sfântă.
- Aşe-i, domn' părinte. Nici nu ştie sfinţia ta la câte ruşini, vaaai! mă punea omul meu, când era bolunzit de răchie. Odată, de Sântămăria de mică, când ş-o băut minţile, tulai Doamne - exclamă triumfător şi cu lacrimi în ochi Fefeleaga - m-o întins pe...
- Taci, femeie, strigă părintele. Ai băut? Taina patului conjugal este o taină neştiută! Numai Domnul o ştie.
- Da, domnule pastor, da' şi când mă făce rapandulă, ştii, atuncea când... na, înţelegi mniata, şi mă făce să...
- Opreşte-te, bolundă! Aveaţi icoană deasupra patului?
- Aveam, domn', da' el săre ca un vier, mă ţâpa pe podele, îmi ridica fustele şi...
- Gura! Nu ţi-i ruşine ruşine obrazului? Nană Mărie, trebuie să vii mai des la spoveduire şi la împărtăşanie. Şi bagă-ţi minţile în cap, că o să arzi în focul Gheenei.
Părintele Ion dă din mână ca şi cum ar vrea să alunge o muscă sâcâitoare: Of, că greu mai e câteodată cu ţăranii ăştia! Sunt înapoiaţi, sunt... Şi cum vorbesc, Doamne Dumnezeule! Uf! Părintele încearcă să schimbe făgaşul discuţiei şi întreabă încă supărat:
- Câţi copii ai născut, femeie?
Femeia îşi pătureşte fustele cernite şi se pune pe povestit cu mare poftă:
- Apăi, dom părinte, când trăia omu' meu, prunci aveam cinci capete. O fo' aşe: Mai întâi Nicoară, pe urmă Ion, pe urmă Livioara, şi acuma mai am pe Rozalia şi pe Păuniţa. Slăbuţi copii. Aveau ce mânca, şi tot erau jigăriţi. Omu' meu tuşea mult; de câte ori venea de la baie, ud şi plin de tină, tuşea şi suduia copiii, - nu-i putea suferi văzându-i aşe de prăpădiţi. Le ţineam partea, îi mângâiam, îi sărutam pe obrăjorii scorţoşi, de pe care mereu se desprindea un praf ca o pulbere de făină. "Lasă-i, măi române, ce-aştepţi tu acuma de la ei? Când vor începe să lucre, se întăresc ei atunci", îi ziceam. "Până-i cucu! Dintr-ăştia nu voi vedea eu oameni!" îmi răspundea cu ciudă. Şi n-a văzut, că Dinu a murit degrabă. L-am plâns ce l-am plâns, dar n-am avut vreme de jelire, că, deodată cu înmormântarea, s-a gătat şi cel din urmă bănuţ din casă. O fo' musai să lucru. Aşe că l-am luat pe Bator şi...
- Bator?
- Bator, săracul! Calul. De-atuncea tot cu Bator mă ţin. Cărăm piatră pentru bogotani. Înainte mă încredeam în voia Celui-de-Sus, iar acu, de la moartea omului meu, mă încred în Bator. Măcar că-i orb.
- Doamne, femeie, tu ai bolunzit cu totul, îşi face cruce părintele. Să te ia dracu cu calul tău, Doamne iartă-mă! Iei în deşert numele Domnului, nu-ţi dai samă?
Dar Fefeleaga pare că nici nu-l ascultă. Continuă cu ochi duşi să se mărturisească:
- Ce s-a mai chinuit, Livioara, ce s-a mai chinuit... O luam în braţe, şi capul îi atârna, îi atârna mereu. Nici de plans nu mai plângea, doar mă privea drept în ochi. O întrebam: "Livie tu, ce să-ţi dau eu ţie? Hai, spune, Livioară!" Iar ea, privindu-mă ţintă, zicea aşa, cu glas pierit: "Mămuţă, să-mi dai nişte groscior, dar parcă nu mi-e poftă." Nişte groscior... dar nu-i era poftă.
Se vedea că Fefeleaga nu povestea pentru prima dată despre moartea fetiţei. Şi se vedea că o făcuse cu aceleaşi cuvinte, terminase la fel. Continuă:
- Încolo sunt singurea, dom' părinte. Vine noaptea Dinu pe la mine.
- Cum vine pe la tine? Dar e mort! scapă părintele din mână cartea sfântă cu tartaje tari, aurite pe la colţuri.
- Vine-vine, că el o fo' taaare păcătos! Mare năcaz am avut şi am cu el. Cât o trăit, numai de prostii s-o ţinut, dar după moarte şi mai mare prostii face. Sau, cine ştie, să nu-i fi făcut eu tot ce trebuie când o trăit? Sau când o murit?
- Astea-s superstiţii, nană! încearcă s-o întrerupă părintele Ion. Trebuie să ai capul pe umere şi să gândeşti cu el, femeie fără de minte ce eşti!
Dar Fefeleaga nu aude:
- Numai Dumnezeu Sfântul sau, s-o zicem pe direptate, Dracul, că el îl poartă peste tot şi nu-l lasă acolo, în pământ, să se odihnească. S-o făcut strigoi, dom' părinte, şi vine în fiecare noapte acasă. Cum se întunecă şi aprind lămpaşul, numai ce aud strigând pe la fereşti, lătrând şi guiţând, de-ţi vine numai să-ţi faci cruci. Nu ştiu dacă să vă povestesc, dar alaltăieri noaptea, când să sting lămpaşul, numai ce văd în colidor o broască mare. Leop-leop sărea când în jos, când în sus prin casă. Dar, cum să-ţi spun, nu era taman broască, pentru că era maaare şi de-o culoare mai închisă, mai mult neagră decât verde. Şi acum îi noiembre, când nu este strop de broaşte pe nici unde. Iar acu o săptămână l-am văzut într-o noapte, când veneam acasă de la Ileana Porumbului, că fusesem la clacă. Am auzit larmă mare în spatele meu, ca de cocie. Abia am apucat să mă trag de pe mijlocul drumului; şi numai ce văd că trece pe lângă mine o cocie duruind tare, de scântei ieşeau din roţi! Ş-atuncea l-am văzut pe românul meu pe loitrele de la cocie şi cocia era trasă de două perechi de draci.
Părintele Ion renunţase s-o mai întrerupă. Privea fascinat pe femeia care povestea ca-n hipnoză: arzând, cu pupilele mărite. Se uita încremenit la obrajii ei mâncaţi de vărsat, ca două lespejoare de piatră sură, pe care au picat mulţi picuri grei, găurindu-le. Şi înţelegea acum că între lumea Hristosului lui şi lumea ei se ridică multe-multe lespezi de piatră sură, un munte de lespezi până la cer.
Apoi tăcu. În biserică se auzea numai ploaia ţârâind pe acoperiş. Şi paşii de pâslă ai cantorului umblând prin biserică. Într-un sfârşit, părintele zice într-o doară:
- Ce stai aşa? Mărită-te. Un bărbat are altă putere şi alt cap. Îmbătrâneşti, atunci nu te mai ia nime.
- Ieie pe muma dracului! Cine să mă ia pe mine, femeie cu doi copii. Că de asta am venit, dom' părinte. Să-mi ceteşti. Să se curme acest năduh al meu.
Părintele voi să ridice cartea, apoi se răzgândi şi, făcându-şi cruce, rost molcom:
- Odihneşte, Doamne, sufletul roabei tale de curând răposate, Livioara. Sfântă îi voinţa Domnului. Căile Domnului sunt de nepătruns...
În genunchi, cu capul plecat, Fefeleaga îl trase de mânecă:
- Nu pentru Livioara, părinte. Nu pentru ea vreau să-mi ceteşti.
- Aaa, pentru bărbat. Să nu-ţi mai vină nopţile în casă.
- Nuuu, părinte, că măcar îmi ţine de urât, rânji într-un dinte Fefeleaga. Acum ce te rog eu cu lacrămi, dom părinte? Să-mi ceteşti pentru fetele care mi-au mai rămas, Rozalia şi Păuniţa. Că ceilalţi prunci s-au dus. Să-mi faci o cetanie să mă izbăvesc. Să se isprăvească odată! Aşa zic eu, după mintea mea de femeie care o am.
Părintele Ion rămase nemişcat:
- Cum adică?
- Să nu mă laşi, dom' părinte. Să-mi ceteşti să mă izbăvesc! De ce să mai îndur?
Femeia scânci, înclină capul şi începu să-şi facă rar cruce. Părintele Ion rămase încremenit. Un fior de groază îl străbătu. Se aplecă spre femeie şi întrebă cu voce joasă:
- Vrei să moară?
- Of, Doamne, se tângui Fefeleaga, dacă te-ai îndura pentru o binefacere ca asta, ca să..., n-aş uita pe sfinţia ta până la capătul zilelor mele.
Părintele ridică cartea de jos. Stătea cu ea în mână şi nu ştia ce să facă. Pe urmă îşi dădu seama că nu are rost să... nimica nu are rost...
Începu să citească în tăcere. Numai buzele i se mişcau. Apoi înfăţişă cartea cu tartaje tari femeii. Fefeleagă o sărută, după care, cu buzele ţuguiate, ţărăneşte, sărută dreapta părintelui fără s-o atingă cu degetele.
- Acuma du-te în bună pace. Nu mai păcătui cugetând ceea ce nu se cuvine. Dumnezeu are hotărârile Lui nestrămutate, pe care nu le putem noi pricepe.
Dar părintele Ion îşi dădea seama că vorbele lui nu puteau fi pricepute de femeia oarbă, ca şi Bator al ei.
*
Maria Dinului, zisă Fefeleaga, se descărcase (fără să-şi dea seama că încărcase astfel sufletul părintelui). Iese afară cu sufletul uşurat. Ploaia reîncepuse. O ploaie măruntă, ţârâită, liniştită. Vine şi vinişoare de apă coboară din ceruri. Nana Mărie ştie că Dumnezeu sloboade vine din ceruri. Adună apa din mare şi din iezere, care se preface în ceruri în nouri şi plouă din vine nevăzute. Iar vinele acele sunt vinele lui Dumnezeu; şi Dumnezeu are vine ca şi noi, dar noi nu le putem vedea, nu le putem zugrăvi, nice spune cu vorba noastră săracă. Vine are şi pământul, că ţine apă în ele... Eh, ce ştie dom' părinte!Nana Mărie îşi leagă broboada peste părul ca oile seine şi porneşte cu cizmele bocănind către casă. Trebuie musai să dea nişte ogrinji lui Bator. O fi înţepenit la pociumb.